De ce scriu femeile … Timp și spațiu (58) – Prof. Florica R. Cândea
Vocații narative, vibrații melancolice și un suflu stăpînitor
Robert Lungu, Orfanu’sau cum să devii Unu’, Editura Napoca Star, 2024, 292 p
(Marginalii la o lectură)
Motto: Pentru a scrie despre viață,trebuie mai întâi să o trăiești (Ernest Hemingway).
Context:
Când am primit invitația de a fi parte din țesătura acestei povești, primul gând s-a îndreptat înspre Amintiri despre viitor (scrisă de controversatul Erich von Daniken).
Explorând, în 12 capitole, ideea că civilizațiile antice au fost vizitate de extratereștri, cartea a apărut în 1968, varianta în limba germană (Dusseldorf și Viena) apoi în 1970 (în limba română, tradusă și prefațată de Ion Hobana, la Editura Politică).
Printr-o cercetare interdisciplinară, autorul încearcă să găsească soluții ori răspunsuri la o suită de enigme ale trecutului (punctual, întrebări neelucidate ale istoriei scrise și nescrise).
Este o carte scrisă (și interpretată în multe limbi), o carte a realismului fantastic, situat la periferia lumilor culturale a anilor ’60.
Acestui volum i-a urmat un altul: Alte amintiri despre viitor (care dezbate teoria conspirației), Editura Domino, 1998, Colecția Ufo.
Desigur, scrierea unei cărți este o chestiune, nu neapărat de curaj, ci de o lăuntrică izvorâre, iar cititul acesteia, nu înseamnă mai puțin.
Dar, paradoxal felul în care scrisul a devenit carte, este o poveste fascinantă (una înscrisă în alte povești ale omenirii).
Astăzi, paradoxal, scrie toată lumea, dar Internetul ne-a readus în era alfabetică (Umberto Eco).
Cum Gutenberg și tiparul său ne readuce în Galaxia lui cu imagini animate de computer, suntem într-un continuum temporal și încercăm să ne prefigurăm altfel viitorul.
Sau, altfel spus, asistăm la acea viziune vol d’oiseau asupra viitorului (aidoma unui zbor de pasăre).
Dar, ce și cum se va scrie?
E cert: creatorii nu sunt veșnici, dar cărțile le răspund și le rămân, oximoronic.
Nichita Stănescu a scris Amintiri din prezent.
O carte apărută în 1985 la Editura Sport Turism.
Nichita Stănescu adună pilde și însemnări pentru astăzi sub segmente de învățături -îndrumări: Există un sentiment al cuvintelor.
Despre acest sentiment și puterea cuvintelor de a îmbrăca pagini de carte, ne vom referi în eseul ce urmează, pornind de la pendularea dintre o stare reflexivă, care a generat o scriere autobiografică (cu impresie și de ficțional-imaginar).
Conținuturi:
Când am început lectura, am stat puțin de vorbă, cu anii, ca stropi cascadieni și am căutat primul trunchi de mesteacăn, să mă sprijin…era atât de primitor …dar de(s)cojit de vremuri…și brațul de mesteacăn era rotund, precum coroana de mâini de copii orfani, din Pădure… care îi juca despre singurătate, pustietate și neputință.
Și…nodul în gât …mă străpunge…(după jumătate de veac)…
Orfan, un substantiv plurisemantic, conotativ și denotativ, cu muptiple sensuri și trimiteri în sfere existențiale:
-Atmis!
-Bună seara, Anakrinos Atmis!
M-a surprins pronunția corectă și integrală a numelui meu, înainte să aud cine era la celălalt capăt al convorbirii.
-Sunt Adam Sator,a continuat. (Eu nu l-am întâlnit vreodată).
Există, în sfera literaturii, o gamă variată de stiluri și exprimări, din punct de vedere al imaginației creatoare și a calității de catharsis (artistic) al acesteia.
M-a sunat Orfanu’. În persoană. În timp ce depănam discuția cu Adam în minte, de prin sertărașele ei au început să iasă, una câte una, tot felul de povești despre el, despre care nici nu mai știam că sunt acolo.
Cum, de altfel, există modele și personaje inspirative întru conceperea unei scriituri cu rol confesiv, de mentorat, biografic, ficțional sau realist.
Pe scurt, Orfanu’ este atât legenda vie prezentă printre noi în carne și oase, cât și omul de legendă al multor scenarii de basme. Pe cât este de disprețuit de unii, pe atât este de adulat ori venerat de alții.
Romanul Orfanu’se situează la bariera cărții jurnal (ficțional, distopic și ușor utopic) dezvăluind căi de cunoaștere personală (rezultate din acțiuni de proză compozită mărturisitoare și izvorâtă din propria viață a autorului).
Când am ajuns, Adam se afla pe aleea care duce către vilă și mă aștepta.
Am aflat ulterior că m-am născut în 2024, în Drasipolis, în Grecia dar m-am trezit la viață, vreo-patru cinci ani mai târziu, în casa unei asistente maternale din București (n.n.Monica).
Totuși, numai un orfan poate înțelege ce înseamnă să fii căutat.
Ca orice roman, volumul urmează elementele firului narativ, pe care le asezonează cu elemente de romantism, viziune realist-imaginară și un fantastic al fluxului relatării (la persoana întâi,jubilînd stilului direct).
Printr-o mișcare elegantă a mâinii drepte, a luat de pe măsuța heptagonală portoro, din dreapta lui, acea cutie sidefie pe care o remarcasem anterior (atenție-culoarea albă a marmurei și afirmația-Am totuși o sută de ani).
Plasarea unui timp al viitorului 2124, îl (în)cadrează pe autor ca folosind o tehnică a viziunii: cartea apare în 2024 iar acțiunea se va fi fost petrecut peste o sută de ani.
Povestea Orfanului este despre această scrisoare. Toată povestea mea gravitează în jurul ei.
Desigur, șochează ortografia titlului (eliptic de articol hotărât enclitic) dar și neșansa de a fi orfani într-o societate trecută.
Intenția autorului de a omite sunetul l =Orfanul, Unul =este vizibilă și se poate ușor demonstra: nu neapărat e vorba de un limbaj colocvial, ci de o exprimare generală =unu’ și nu un unul, altul, sau orfanu’ -oricare ar putea fi pentru că dacă era Orfanul imediat trebuia urmat de numele acestuia.
Orfanu ‘sau Unu’ putem fi oricare dintre noi, ne identificăm în neant nearticulat, ne cufundăm în ascensiuni, urcăm și coborâm, scriem scrisori, iubim, călătorim, deducem împliniri și vedem lumea tehnologiei de azi, cum inundă spații intime.
Adam!
Un nume prin care poți fi tu! Pot fi eu ș.a.m.d.
Doar locul și casa, ori moștenirea, ne va deosebi.
Casa din București a lui Orfanu’ se va fi fost numit Casa Speranței de pe strada Răspîntiilor (ce de toposuri toponimice și conotative!).
Acțiunea se modelează în jurul personajului principal Adam Satir-Orfanu’ și aceea a tatălui său (care îi va fi ca o moștenire spirituală).
Satir Orfanu’ va rămâne orfan, de tatăl bucovinean la un an și de mama de origine greacă, la o zi de la naștere.
Adam(…) tu lîngă mine și mama ta în amintiri,care nu se vor șterge niciodată
Va cunoaște viața de orfelinat la București (se succed aici ca într-o înlănțuire, două motive ale scrisorii, o parte primită la vârsta de 10 ani, o altă parte o recuperează la 16 ani (din orașul grecesc Drasipolis), un parcurs necesar a atinge un Centenar (prin urmarea celor spuse de tatăl său).
De aceea, pe paginile acestei scrisori vei găsi câteva provocări la lectură, care, sper, să-ți fie de folos la vârsta ta și pentru viața care îți stă înainte
Astfel, la apogeul centenar, rigoarea scrisorii este oferită unui gazetar spre a fi știută ca și trăire (lui Anakrinos Atmis).
Am simțit în lectură povara unor amintiri din viața de Castelan și tot ceea ce se putea trăi în condițiile unui internat la Castel (cu toate urmările sau traumele).
Așadar, motivul central al volumului este scrisoarea, dar segmentele pe care tatăl le lasă a fi urmate fiului sunt șapte: recunoștință, responsabilitate, claritate, acțiune, echilibrul moral, perseverența și creșterea.
Cei șapte pași se clădesc unul peste altul și formează un făgaș normal al lucrurilor (…)
Acestea, șapte capitole definite pași sunt intercalate în sumarul volumului, care se deschide cu Prolog, Ziua Prea aniversară, Ziua aniversară și se închide cu Ziua postaniversară ,Epilog, Referințe.
Între aceste segmente, am deslușit Scrisoarea-prima parte și Scrisoarea-a doua parte.
Adam, nu știu unde trăiești, cum o duci și ce faci, dar știu unde te afli acum (ești în orașul mamei tale).
Tipic volumelor de dezvoltare emoțional-personală, este depășirea unor inconveniente și propunerea de conveniente volutive în decriptarea subiectului acestui roman.
Nu știu cum va fi peste câțiva ani,când vei citi tu lucrurile astea (…)
Cartea este o carte-pildă-exemplu-trăire motivațională care trece de la un fapt real al incipitului, la intriga scrisorii, iar mai apoi la desfășurarea unor momente, pe cât de tragice, pe atât de îmbietoare.
Adam, păstrează-ți sănătatea din toate punctele de vedere, dar îndeosebi pe cea a minții (…)
Autorul, se pare, că ar avea două talgere în ambele mâini și balanța lor este viața si dorința de împărtășanie și o accentuare a ideii că nu întotdeauna un rău aduce înspre pierzanie.
Când aveai zece ani, ți-am spus că vreau să te cruț pentru mai târziu.
Melanjul de stări, emoții și narațiuni, conferă prozaicului, un lirism aparte.
Dragul meu, am ales intenționat să-ți vorbesc despre claritate, chiar astăzi, de ziua mea
Prin acest melanj,registrul autobiografic este grefat ori agreat pe un sentiment numit melancotudine, contopirea melancoliei cu solitudinea.
Adam, tind să cred că acum ești doar un tânăr în căutarea direcției pentru întreaga viață
Există, dacă vreți, prin această contopire, un parcurs melancolic de părăsire și trăire în orfelinat, unde se receptează altfel mediul, se disting mute tăceri într-un monolog interior, care sedimentează traume, plecări și (de)veniri singuratice.
Adu-ți aminte că, ceea ce este ușor, face toată lumea
Dar, să nu uităm: orice scriere confesivă este o terapie (povestești, te descarci, lași poverile duse, duse și spuse, spuse, îi faci elogiu tăcerii și dezlegi întunerecul).
Iubirea și amintirea mamei tale m-au ajutat să nu rămân în deznădejde
În literatura destinată dezvoltării personale se caută și se propun modele (spre a se întipări chipuri și ghidaje).
Nu uita că viața este o sumă de trăiri comune
Aici modelul unui tată (simbolul înțeleptului)este urmat de fiu, de unde și maniera sau tipicul personal al prozei autobiografice.
Adam, iubește-i pe oameni și fii interesat de binele lor
Adresarea este una directă iar datarea scrisorilor primează (de fapt planurile se succed și se petrec alternativ, iar anul 2124, este trecutul plasat viitorului, livrescul capătă valoare ficțională).
Pornind de la un drum de Orfan, scriitorul Robert Lungu își poartă pînă la capăt traiectoria, ca o călătorie inițiatică, rod al lecturilor filtrate prin proprii experiențe, care i-au împlinit, iată, viața, și prin scris.
O pseudomonografie afectiv personală, devine un simbol al cunoașterii motivaționale și de sine (pentru că timpul trăirii este și timpul mărturisirii).
Prin problema personală, Robert Lungu scrie lumii de mâine, necamuflat în subiectivitate și lăsând loc prozei confesive.
Cartea este una (de)scripturală, euristic, diaristic și aduce Eul narativ în toate ipostazele în literatura de barieră a conștientului narat pe mai multe praguri (de la scrisoare-ca document, la părinte, de la învățătură la experiență, de la experiență la fluxul gândiri și starea lăuntrică (precum un voyageur sur la terre).
Să nu trecem nepăsători în timpul lecturii peste pasajele extrase din alte texte fundamentale (din alte literaturi), trimiterea la rolul acestora (inclusiv Ana Aslan, Mihai Eminescu), toate selectate, spre a fi ancorate în acest travaliu sau parcurs al autorului.
Concluzii:
Sunt autor de proză confesiv lirică și poeme adresative dar și de Scrisori imaginare.
Motivul ar fi fost o tăcere prelungă și un simț al neputinței în fața marilor literaturi.
Totuși, acestea cunosc multe și diverse tipuri de scrisori, de exemplu: Scrisoarea lui John Steibeck către fiul său, Thom, 1958 (îndrăgostit), inclusă în volumul O viață în scrisori.
Pilduitor de răscolitoare este Scrisoarea lui Alexandru Vlahuță către fiica sa Margareta-Mimilica, pentru când ai împlinit 17 ani pe un ton emoțional și testamentar de a fi bună și cumpănită (1902).
Sau, de ce nu poemul If de Rudyard Kipling (1895) cu același ligament testamentar.
Cartea semnată de Robert Lungu își are filonul propriu (ocolind flamboaianța unui stil arid ori științific și abordând un stil personal).
Suprapunerile temporale îi conferă cărții parfum și enunțiabilitate.
Lumi reale, lumi imaginare, tehnici descriptive specifice literaturii ficțional, care irup din decoruri, sporesc încadrarea lecturii unui roman modern.
Cartea de tip motivațional se scrie la firul ierbii și se comută în diafanul literaturilor ușor de citit și de pătruns, ușor de decupat pasaje (dacă vreți, un studiu de caz aparte).
Din acest punct de vedere cartea scrisă de Robert Lungu este, nu doar o schiță de portret, ci și o schițare de receptare a propriei cărări (în mânuirea unei scrisori).
Trebuie, însă, să facem deosebire între poveștile literare și poveștile personale.
Pentru Robert Lungu, viața, care i-a saturat memoria îmbinând-o cu asidua perfecționare, i-a rezultat o peliculă asemănătoare a ecranului rutinei, lăsând ficțiunii posibilitatea unui desen din creion fin iar scriiturii, circuitul (pe)trecerilor prin viață.
Iar ca ingredient călător: ficțiunea, ca înlocuitor de real.
Sau, mai simplu: omul prin cuvinte/poveste despre om/realitate livrescă/porunca din scrisoare/arta mimesisului aristotelic/anamorfozele/cititorul fericit.
Cu cât bate vântul mai tare, cu atât mai îndrăzneț își înfig rădăcinile în pământ (Niște copaci).
Cartea este un colaj, ce derivă din calitatea de lector acerb a marilor valori literare a lui Robert Lungu, la cea de scriitor al propriei sale cărți.
Amintirea se va șterge, dar povestea va dăinui
Ca o formă de cunoaștere (și de regăsire în spirit catharsis).
Refuzam să cred că n-am să-l mai văd
Sau, după Stendhal: romanul ar trebui să fie o oglindă purtată de-a lungul unui drum.
Sau, romanul, ca sindrom al retrăirii, plasează ficțiunea în pasul regăsirii din urmă, a realității (iar specia genului epic, romanul de azi sparge trena unui realism feroce devenind roman modern, actual).
Se cuvine să menționăm faptul că autorul a fost preocupat de fiecare amănunt: dedică volumul familiei ca pe un dar de suflet, mulțumește apropiaților, alege o fină copertă (mostră marmură de la Rocas Decor, Black Portoro) și își aranjează, între clapete mici fragmente de referințe, ori frânturi de gânduri iar pe Coperta IV, alte referințe.
Din punct de vedere stilistic,autorul dispune de abilități în a descrie fapte, nume, priveliști (caracteristici comune genului epic date înspre o argumentare neșifonabilă, alternanța de planuri narative și înlănțuirea de fapte, sporesc taine de decriptare):
Marea se dădea în spectacol prin suluri de apă, destul de mărișoare, care loveau țărmul și spărgeau liniștea în intervale regulate de timp
Valurile reci ale dimineții se sforțau să mă seducă spre terasa seducă spre terasa sudică prin crăpătura subțire a ușii culisante
Ca să fac povestea foarte scurtă,am rămas la Casa Speranței pînă când am împlinit optsprezece ani (pentru că, ceea ce vezi pe masă este scrisoarea completă)
La zece ani am primit doar prima parte și în ea se află răspunsul de care aveam nevoie cel mai mult la acel moment
Zece ani este vîrsta potrivită pentru a afla adevărul (deocamdată îți voi spune de unde vii).
Scrisoarea este sprintul meu final (aceasta este moștenirea mea).
Deopotrivă, scrisoarea rămâne,poate,cea mai mai mare moștenire ori cel mai bun cadou pe care îl pot lăsa eu generației următoare
Și …da…
Avem nevoie de scrisori, de mărturisitori ori de fiori, nu pentru a planta panseluțe, ci pentru a planta scrieri (în pagini).
Și …da…
Asemeni unui discurs inspirațional,cartea inspiră și (se)respiră .
Confesiv, epistolar, prozaic-romanțat, iată quintesența unui roman modern!
A consemnat Florica R.Cândea,
filolog,membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, Filiala Arad
