Poezii de iubire – Raluca Patriche
un tu pierdut
uneori, lumea se micșorează până când
rămâi doar tu, ca o lumină caldă aprinsă
într-o casă de la marginea orașului.
Nu e un chip, ci o prelungire a liniștii,
un fel de tihnă ce se așează pe umeri
atunci când oboseala devine prea grea.
e acea vertebră lipsă căutată prin sertare
pline de fluturi uscați și resturi de vise
mestecate discret de molii.
se ascunde în lucruri mărunte:
în felul în care cade soarele pe masă,
în paginile lăsate deschise
sau în foșnetul ploii de afară.
e un ecou care nu strigă, dar șoptește,
e o prezență difuză ce face ca totul
să pară, în sfârșit, un pic mai așezat,
ca și cum piesele de puzzle
s-au potrivit de la sine.
nu e nevoie de cuvinte mari,
nici de decoruri complicate.
E de ajuns că e acolo, undeva în gând,
un punct de sprijin într-o lume grăbită.
E pur și simplu o regăsire —
și asta e destul ca să mă simt acasă.
între secunde
simt ca pe o arsură ușoară sub pielea tâmplelor,
un curent electric ce străbate podeaua de lemn și lumina serii,
transformând aerul stătut în abur de mătase și fosfor.
lumea se descojește tăcut, sub privirea ta, lăsând la vedere
mecanismul de aur și sârmă al unui univers care abia acum începe.
mă uit la mâinile tale și văd în liniile palmelor traseele unor galaxii
pe care aș vrea să le parcurg cu degetul, încet, ca un cartograf orb.
ești o muzică auzită prin pereți subțiri, o promisiune de ploaie de vară,
un vis pe care îl ai cu ochii deschiși în timp ce privești cerul deasupra blocurilor.
e un instinct care-mi mută inima în vârful degetelor, o rezonanță
ce îmi străbate sângele ca o lumină nefirească și caldă.
nu mai e nevoie de nicio lămurire în această tăcere de amiază,
totul se oprește într-o simplă vibrație a aerului dintre noi,
ca un semn de carte așezat invizibil între secunda asta și cea care vine.
repliere
îmi cresc aripi sub piele
dar nu sunt pentru zbor, sunt pentru fuga din mine însumi,
din orașul ăsta făcut din vene în care sângele circulă cu numele tău.
te-am visat aseară
ca pe o stradă care se tot repliază în sine,
cu felinare aprinse în ochii tăi
și tramvaie ruginite trecând prin inimă —
fiecare oprire, o rană care nu mai întreabă.
realitatea se decojește lent,
ca un perete umed
pe care am scris cândva „noi”
și acum literele cad,
una câte una,
într-o liniște care țipă.
mi-am deschis pieptul
și am găsit acolo un oraș miniatural
în care tu încă locuiești,
îți întinzi tăcerile peste mine
și adormi liniștit
în partea stângă a durerii.
nu știu dacă te-am iubit
sau te-am inventat
ca să nu mă mai doară singurătatea.
dar știu că atunci când închid ochii,
întunericul nu e gol —
e plin de tine,
ca o fotografie arsă
care continuă să lumineze
din interiorul meu.
