De ce scriu femeile… jurnal călător – Florica R. Cândea

(absolut real și de citit în metafora drumului)

Această parte continuă firul epic al prozei ”De ce scriu femeile… jurnal călător”, publicată anterior.

Rodica R.R își ținea poemele în sertar imaginîndu-și-le ca pe niște bijuterii pe care nu le-a avut niciodată. Acum, nu și le dorește deși le-ar putea avea, măcar din compensațiile pe care le primește, ca un abajur, la un alt întuneric, în care a stat mult. Și cu jurnalele e tot la fel.Dar anapoda! Nu în catifele, ci în bilețele. Scrisul ei îmboldea coatele unor curtezani precum pene de păun scuturate peste gard.

În duminica aceea,  ultima din luna ei,mai,  hotelul cu nume de izmă bună la reumă și tușe, se umplu de o anume vînzoleală. Lumea din jurul ei nu vorbea limba pe care și-o dorea. Rețete, fălci și creme printre tărgi, era o altă ordine a zilei. Pumnul de nuci pecan o îndemna să împartă, ca pe anafură, ofranda primită. În această aglomerație, nici Domnul C.C. nu era de găsit. Se prăfuise printre norii de un albastru închis gata să invadeze până și dulapurile ticsite cu rochii voalate ale cameristelor care purtau halate verzi în dungi ori degradè precum pereții vestiarelor. Din când în când un lift, ca de morgă, scânteia cu scârțâitul, liniștea, ca de o boală care se ia. Și atunci când își odoriza încăperea și victoria concura cu mercurul vâscos din pereții ca de lut. Valsul florilor de tei era asemeni unei furtuni de zăpadă care nu ocolea nici micul templu de lângă un chioșc de ziare, unde se refugia, diminețile, Rodica R.R. Ochi, foarte mulți ochi, valize, împachetări și lanțuri aurite sclipeau în așteptare. Camerele aveau patru locuri, dar se întampla să se suplimenteze la ceasuri de uragane. Un miros de desinfectant oțetea tot acest calambur din jur. Din becul orb de pe tavan, Rodica R.R. își tălmacea iarna sufletului. I se oferea la seringă un soi de băutură fumată la barul de la subsol. De patru ori pe zi se alăpta în albastru. Și, vai, ce fel de cocteil! Ca mătasea în neliniști! Transparent! Gunoierii treceau rar pe acolo, iar teii înfloriți așteptau ploi de primăvară să îi prefacă în ceai. Pașii călătorilor, alții decât cei care își fumau durerile în scutece, erau, la fel, adormiți în perne de zdrențe și artere sparte de parașute cu pompon la dosar și rezidențe în prezențe. Măturătoarele azvârleau coada de mătură peste barșonul păturilor pline de scame, iar spalatoresele, ca la foc încins, spulberau papuci de casă ori șosete plușate peste creștete ascunse ori cuiere ce se asemănau cu suporturi de branule. În curtea teilor de mai se perindau cărucioare pe post de „loc de fumat” (căci timp aveau aiurea, ele cele cu șorț și buzunar).

***

Din când în când, fotoliile se scânceau în gemete, dar nu a dragoste, ci a corp bolnav, ce scotea sânge pe nas, precum jar din șemineu. Scrumierele dansau în muc de țigară precum țiganiada actuală, fără bulibașă, dar cu multă fașă. Duminica a fost urmată de zece uragane și hotelul era supraplin.

Nicole era liberă și trasa linii pentru camerele numite de lux. O zi venea ea, altă zi venea Crin. Geanta lui neagră era ca o valiză a trecutului respirat într un prezent neeuforic. Iunie țesea cireși albi și primele regine ale nopții se iscăleau printre pubele cu miros de putrefacție. Ochii lui Crin se luminau ca și farurile mașinii trecute peste culoarea de la stop și plesneau la spartul cheii. Cheia era aceeași, dar casa era o alta. Nicole pierduse șirul zilelor în albastru de suzetă și peron. Limbajul ales de Rodica R.R. în această nebunie de călătorie nu era priceput. O negresă cu gene oliv avea să o descopere: Este „Frau Boeme” și vine din limbajul dispariției mute. Îmbrăcămintea ei e calmă și fără pompe, are fluturi și nasturi și corpul îi trădează vârsta. E tot o lună mai peticită pe zăvorul lacrimilor, dar are nuanțe pale, în roz, mov și grena. Părul natural are prea mic volum să poată părea la modă. Deci e clasic cu agrafe care ar fi supărat prima stewardesă în Beauvais. Vara chiar își rezervase un tur de câmpie, unde ape netezi scurg izvoare și păduri verzi calmează sălbatecul. Și aici în dedublare de Frau Boema, ce aducea a Rodica R.R. își decanta destabilizarea voită și implacabilul rezistenței dar nu al strigătului. Nu avea de ce să strige. Poziția ei era paralelă cu a Domnului D.D. și îi era prea fidelă. Știa că nu este cunoscută în breaslă, dar asta o făcea mult mai puternică. Așa va și pleca! Înfășurată în salbele ei de perle frumos colorate și asortate cu cerneala ochilor. Radicală, discretă și empatică, altruistă și bonomă de fragilă ca un ghem ori abajur din șnur de ață. I-a displăcut cifra destinului în numerologie.

***

Mi s-a părut însă foarte interesant cum Rodica R.R. avea/are o anume deschidere înspre arta poetică a celor care au înclinații înspre modul gândirii compus din etica scrisului. Este un spațiu real ireversibil pe care a ales să îl împartă cu alții. Cunoscuți sau mai puțin trecuți prin curtea sa, a eticii sale. Miza ei nu a fost excesul de viață, ci o altfel de călătorie/notes. Exclusivul ei am fost noi toți, iar călătoria ei respira literatură. Cândva, acest jurnal călător va deveni o poveste confesională, compusă din alte mii de cioburi și se vor putea înveli între porțelanurile cu amintiri frământate de ce nu? de Frau Boema.

Odată, fermecată de nasturii noii sale rochițe în alb ca de cristalin, a întâlnit în cale două libelule ca niște molecule, pe care le asemuia cu două mere din două pahare de cristal (era decorul imaginar pe când ar fi revenit acasă): „Oare sunteți surori sau am visat?” parcă o văd legând vorbele. „Da! Suntem surori, dar vă știm din altă viață! Este viața care i-ar fi respirat tatălui nostru, dacă nu l-ar fi înghițit imensitatea.”

***

Dintr-o altă călătorie s-a ales cu o rană ca de ceață în albul ochilor. Mulțimi de muște i-au năpădit privirea în orizonturi. Felinare băteau lumini în podul palmelor, iar liniștite măsurau bătăi ca de ceas. Între timp Domnul C.C. se pregătea să schimbe clima. O climă oscilantă precum zborul croncănit al corbilor. Zările produceau discontinuități într-un ritm al anilor. Ridurile sale existențiale sunt acum prinse în lobii ochilor. Abecedarul vederii avea să cunoască jocul mâinilor. Probabil unele flori au pălit la alergii sau insomnii. Un timp, din câmpul ei de pagini, nu se va zări decât un crepuscular. Pentru puțin timp, Domnul C.C. va cere o permisie. Un bilet! O recomandare. Lângă care va pune un braț de frunze ude și un toc de scris.

Nicăieri nu e lumină! Nici pe câmpul cu biserică nu își stăpânea echilibrul.  Densitatea drumului are două capete ca două pahare cu șocolată, pe etaje alb negru. Călătoria însă nu se închide cum o alergie atinge mușchi sau face smocuri de herpes. Când Crin aduce un blitz, din ecran răsar umbre și singulare pete. E cumva intercalată călătoria peste cerul portocaliu ireal al zilei duminicale. O alta. Pentru că duminicile au totdeauna în călătorii alte culori. Curcubeu ales. Rodica R.R. își strânge strâns lobii ochilor și își deșartă ultima picătură de cafea pe o cupă de fructe. În fundal rotocoale de urme fără zahăr, dar tocmai bune de ghicit în zaț! E ca o viață cu drumuri călătorite și răsturnate peste un anume punct ca de cristalin. „O nimica toată!”, ar fi dat din mâini, zicând omul cu nume de Stea și mână de artizan în opere complete. Perdele de lumină se văd prin geamul încăperii. Două culori: alb și bordo stau de veghe frunzelor ce scăpată din smochin. Câte una, ele, smochinele, dau din darul lor câte o felie uscată. Oare de ce o parte din perdea își desprinse clema? E un semn, ar fi spus Rodica R.R. care asculta povestea cântului călătoriei. O mască și un ochi! Un ochi sau o mască! Decor! Casa avea ceva din podoaba de peste ocean, acoperiș negru și carpetă verde smaragd la intrare. Curtea era plină cu ochi ca de iarbă.

În parc, frunzele îi puneau piedică. Cufundarea irisului peste albul luminii nu este decât un pas înspre cele două zări. Niciodată nu voi recunoaște cum întunericul a vrut să-mi violeze lumina. Dar recunosc-puterea a învins! Și aceasta a fost datoria nesupunerii. Călătoria se va continua. Mașina curgea lin în flux. Casca din urechi însoțea bicicleta care gonea fără oprire. Peste aleea cunoscută se frânase ca o punte de sfârșit. Acel prunc avea doar instinct de uriaș necioplit. Umbra din întuneric își cerșea voinți. Cuminți. Și guler albastru. În această alternativă de comunicare, prieteniile devin viscerale și alternând între inferioritate ori superioritate, ar fi fost posibilă chiar o încrâncenare, cum adică tocmai ea… Rodica R.R.?!

Prin ceasul violet al călătoriei, Rodica R.R. vedea culorile în alb, negru sau roșu, iar lumina se împrăștia difuz ca printr-un laser. Din ochi picurau pleoape închise ca pentru un inventar. Și vederile se pierd precum viețile. Ca dintr-o vânturare dintre o seceră și un ciocan prin trupul meu a curs lumină. Mâna care măsura ceasul era ca o îngeriță. În alb! Cu păr de mătase și gură de mură. Noaptea a devenit zi. Cuvintele curgeau ca o ploaie înspre mine. Din mănuși mă izbea un parfum de ambră! Cerul ochilor era sub topire. Un corp aștepta să părăsească banca de rozete care i se plimba prin obraji. Halatul era umed, dar prindea bine la sufocantul aer de cazarmă. Rodica R.R. își urma aceeași mărturisire a cărărilor. Precizia a depășit teama. Crin a adus un maldăr de schițe să le dau un nume. Aș fi dorit să mai rămân dar orice clipă era un ceas. În cuvinte nu se pot inciza scame. Vederea e simbolul trupului obosit de strigăt. Atunci am înțeles de ce orice rană vindecă altă rană, iar mușchii vorbesc prin semne cu stelele.

Aș fi preferat să fiu simplă și să călătoresc cu Rodica R.R. la casa omului cu nume de Stea și să vorbim în limba știută de noi doi despre artă, ori cultură, căci înfățișa o alură zvelt de elegantă și un mers legănat de alergat. Iar Crin să pună doar accentele.

***

Întunecată și ascunsă, cumva, masa de la care scriam se pregătea, ca printr-o arcuire, să plece. De la aceeași masă am să sărut mâna din cuvinte violet prin care a pătruns din întuneric o zare. Și așa, dintr-o anume vină Rodica R.R. a cunoscut un lung șir de opriri din călătorii. Se va duce precis să ofere spre a citi un pasaj din călătorie și celor două fete cu nume de Lumină ori Angel (și desigur astrele se vor alinia acum). Apoi, călătoria lui Crin va continua singur sau cu domnul cu nume de Stea, când, poate, Rodica va zări peticite pagini. Dar a izbândit. Vor avea aceeași limbă, dar ochii nu se vor întoarce pe dos, ci vor raspândi un adevăr.

Prin poezie a dat imagini, prin proză a dat sensuri, iar prin eseuri și-a creat propriul personaj în propria carte. Rămân acum marile esențe desprinse din ecrane de ochi și lentile desprinse din halate albe.

Rodica, domnul cu nume de Stea, Crin, doamna în oliv, copacii altfel, ca niște oameni în zori, vor clădi alte vieți, între tinereți și neliniști, ca niște pârjoale unde jarul e far și harul e dar. Care nu mistuie, ci aduce plămade ca niște plapume moi. Petele, unele, de pe gresia în cuburi se vor șterge, iar alți ochi se vor odihni pe canapele ca niște leagăne. La casa cu pervaz și scări de lemn se va topi acel acoperiș turnat în ploi dar va rămâne bradul. Soarele. Mărul! Cărămida specifică unei localități sătești.

Șoseaua nu va mai tăcea de boala unui tranzit abrupt și își va continua drumul drept până la cafeneaua din colț și bucate fine. De o parte și de alta călătoria va însoți trecătorul lipsit acum de ședere forțată.

Trei călătorii o vor destinde pe Rodica R.R. atunci când jurnalul ei real se va opri într-o eșarfă. Atât de voluptoase au fost aceste călătorii, încât e greu să mă gândesc la bovarisme și idilice pasaje pentru că am învățat de la Rodica R.R. pilda omului cu nume de Stea: „Aici suntem prieteni, citim și lieraturizăm, în camerele albe trăim militărește, să nu moară clipa.” Socotind trei călătorii, se face o lună în zile în cele mai fragile spații cu ser albastru, metalizat, servire foarte exotică și lumină obscură. Din toate locuințele, am păstrat doar brățara, învinețită de câte un ac scăpat nevoit sub pielea unei femei noninfirme, care a vrut să se afirme (acum) prin proza de călătorie.

Și, din spațiul unit cu timpul, Domnul C.C. va observa trupul unei femei nesănătoase, dar voluptoase, precum un sfeșnic de acasă, tot cu trei brațe de argint. Undeva, lampadarele au să se asemene cu niște lunete. Și, de aici, toată poezia unei proze de jurnal călător.

Vedeți, dumneavoastră, oamenii își aleg călătorii, locuințe, dar uită acea odisee care se poate 

consuma muzical în ton de „Fugă” rară. Am încercat să transcriu cu o oarecare blândețe însoțirea mea cu Rodica R.R. pentru că, în definitiv, fiecare om are dreptul de a fi fericit. Iar, dacă vreunul, de pe undeva, s-ar întreba dacă Rodica R.R. mi-a împărtășit una din profesiunile de credință ale sale, aș răspunde fără tagadă: Scrisul! (care ține loc de antibiotic, dilatare de pupilă și anestezic, în cele mai sumbre camere ale trupului de femeie). De un rafinament sensibil, ar fi putut avea și o alternativă a alter-ego-ului: „Arta! Într-o zi, am să îmi desenez cuvintele pe care nu le voi putea rosti!” Dacă ați pornit în drum cu noi, ne veți vedea schimbând avion ori mașină, stop, locuri, locuitori, călători, bagaje, colțuri, camere, praf ori decoruri.

Suntem deja în jurnalul acestei călătorii în anotimpul primăvara. A treia. Nu mă așteptam să intervină personajul meu numit R.R.

Deschid o filă la nimereală și găsesc câteva note (pentru că obișnuiam să îl las oriunde ne imaginam că suntem împreună). Citesc: „Scriu de când am văzut că nu-mi ajung anii. Că nopțile sunt atât de lungi că terenurile adorm că o lanternă la macaz. Scriu când singurătatea e foiță de aur pe noptieră. Călătoresc când mi se face frig și nici ochii nu-și găsesc răspuns. Deci, când singurătatea are loc într-un anumit calendar, scriu. Și, vezi, scrisul e paralel cu această călătorie, că nici loc de rime și metafore nu își găsesc loc în bagaje, dar tu ascultă: oare ai timp să vorbim?”

Spuneam, la început, că mi-ar fi plăcut să mă cheme Rodica R.R.  O știu de mică! Fiică de păcurar. În prima ei carte, avea pe copertă un chip de copil. Mama ei. Acum, tot călătorind amândouă, din discreția ei, aveam să aflu că nu a dispărut din drum, ci își oprește sufletul asupra pașilor pierduți, mai mult ori mai puțin. Nuanța sub care își ascundea timpul, fie pagini, fie clipe, trăite sau (ne/re)trăite, aveam să o aflu mult mai târziu. Nu avea niciodată timp. Dar avea mereu ceva de „cărat” (ca o povară ascunsă dintre clipe și pagini).

Spontană, dar cumpătată, Rodica R.R. era pata dintre cer și pământul pe care s-a sprijinit de atâtea ori, când a fost trântită, era poezia în care credea mai mult decât în blestem. Mi se confesa adesea, că în acești ani de jurnal, a fost un simbol (când Oricine, când Nimeni, când Ea). Spune ea, Rodica R.R. că „dacă mama nu mă făcea păcurar, ea, poezia, unde se cățăra? Eu sunt și nu sunt… cuvinte, pe care le-am avut mereu la mine, dar greu le-am dat un zbor. Dreptul câștigat la toate asimetriile doare acum toți genunchii paragrafelor cu aliniate.”

„Dintre toate cărțile, edițiile, fragmentele și etonările, unde este ea, poetesa din proze de jurnal?” Ea scria jurnalul, dar nu ca să îi țină de un anume ritual de înviorare, sau de gimnastică, își scria interiorul pe un exterior anume, fără șablon și mai știa că nu era ea, cea foarte bună, dar își ținea colțișorul bine pitit, până într-o anume zi… însemnările sale zilnice, telegrafice ori diaristice, au speriat mafia autografelor expuse la plaja outlet ca ouăle pe jar. Aici, pentru Rodica R.R. nu vorbim de valoarea estetică a însemnărilor, ci de matricea ei spirituală până la un consum de autodenunț. Bobotaia din sufletul ei nu era vânzoleală, ea știa de-acum că, scriind și pritocind vremea out (let), e pură primeneală, pe acolo pe unde racii nu sunt doar un fel de mâncare. Mă chiar vedeam în pelerina ei mascată de ochelari, închizând și deschizând uși, chiar scârțâind între atâtea pasiuni și ispite pasionale, dar, vai, nuu!

Și anii, zilele, lunile, orele se tot (s)curg. De fapt, i-am lăsat, pentru că fereastra e tot fer(m)ecată. Rodica R.R. își ținea jurnalul ei cu migala degetelor fără unghii ojate. Peste ani îi va plăcea să și citească ori să primenească anumite amănunte. De fapt, își ținea și altele, dar nu era convinsă să se fi regăsit anume „personaje” reale în scriitură. Aș fi vrut să îi pot urma pânza filmului. Vedea clar cu inima și asculta cu stelele.

Îmi povestea mereu de Insomnia, o prietenă care o vizita cu Autografa. O primea, adică le primea, doar în verandă. Alcool, somnifere, cuști, blănuri ș.a. le era completul de însoțire.  Lacrima, ea, unica, o cunoștea pe Rodica R.R. și înțelegea că un alfabet începe cu A. De la domnul A.A. Afacere (fără drept de limousină pe drumul dinspre ape). Venea rar în țară, era marinar de cursă lungă, sănătos tun și mai bătrân. Pentru că îl deranja Lumina folosea ochelari marca K.

Revenind la doamna Rodica R.R. între noi s-a fost instalat o poezie întunecată, de un lirism introspectiv, la cote de trăiri intime și personale. Eram, nu demult, cu Rodica R.R., pe una din arterele orașului cu tei. Străduțe scurte și înguste, brăzdat liniștea înserării. La geamuri, licurici din candelabre parcă ne șopteau că suntem, deja, în anul al doilea de moleculeală, un fel de felul principal, unde, Moleculele, ofereau felul lor de a fi, printre călători. Perdele de mătase surpau geam de ochi și finețea lor, aluneca peste înserare, ca o îndurare.

Cu două biografii, una reală și una intelectuală, Rodica R.R. putea oricând să dacă diferența dintre „a trăi” și „a exista”. Dar nu putea să dezvăluie cine se ascundea în „Scrisorile imaginare” (vreme de treizeci de ani) ca joc al plăcerilor. După acest real de pur „jurnal confesiv”, Rodica R.R. ar mai spune cum nu a compromis. Cum, în genți ieftine, purta o batistă brodată, cu o mare taină, de iubire, un parfum original de bun și un chip mic. O însoțea mereu și două erau problemele care o măcinau pe Rodica R.R.: aceea de a fi scriitor și femeie. Peste toate acestea, matca salvatoare care îi limpezea rănile era dragostea. Și relațiile ei, îmi spunea doamna Rodica R.R., erau îndreptare înspre un „performance” cu cititorii, dar și pe un plan special sentimental, nu erotic. De aceea, în acest Jurnal, personajele îi sunt ca un colier, puține. În scurtele ei întoarceri acasă, rar, își dorea să-și îmbrace sufletul în alb. Albul florilor de cireș ori vișin și să se ningă în petale de ninsoarea lor. Copilăria ei nu îi era chiar cea mai luminată amintire, deși iubea Lumina.

Acum, i se amintește de „locotenenți” călare pe asudate pricini de condeie. Cred (acum), după ani, că trebuie să o resemantizez pe Rodica R.R. pentru că readuce realul în acest obiect brut și plin de vibrație. I-aș mai spune Doamnei Rodica R.R. că în călătoria acestui jurnal este o singură distanță: scrisul de mână înspre scrisul de inimă.

Credeți cumva că Rodica R.R. e o invenție spre a-și ocroti muzele (cea inspirațională și cea protectoare) sau pentru a (se) dovedi viveur în acest jurnal cu memorii motivaționale? Credeți în Scrisorile ei mai mult sau mai puțin imaginare? Credeți că a început un an (făr’ de-nceput) sau credeți în ghicit de palmă? O vreme nu am mai călătorit. Decât între păpădii și sori. Sori fiind multe eseuri pitite în eresuri.

Știam de la Lumina că orice drum schimbă înțelesuri.

Printre multe jurnale (am să le dau curând drept la cuvânt) citeam Scrisori între cer și pământ, dar și trimiteam zilnic la orice răsărit de zi când ochii aveau culori de stea albastră. Astfel că un Anticariat mi-a expediat un colet. Vechi erau slovele: „Ce vrei, la ce te aștepți de acum? E veche boala ca o fată mare nemăritată. Dacă ar vedea acum pitulicea cuibul părăsit, nu ar mai plânge după cei doi papagali. Măcar cincisprezece ani să mai pot desena pe rame de ochi, ar fi ca o poveste de jurnal.”

Lumina citea și corecta propriile ei amprente.

Într-un alt an și într-un alt anotimp, pământul crăpa pietre dispuse pe etaje. Domnul C.C. îl va însoți pe Crin în grădina de eucalipți. Aveau acolo și un manej de a se ascunde.  Cincizeci de trepte peste râul cu nume de iasomie. Același alb se scutura peste amestecul de stări. O mulțime de gaițe zbura peste plasa în care o lopată își arăta coada ca de veveriță. „Ce de dude peste vinul roșu din coșul cu flori de tei! Am strâns o floare în mâini să îmi țină aroma multă vreme. Poșeta roz era ascunsă sub ceața genelor de la masa cealaltă! Ici-colo zbura, din pahare, spuma de cireșe negre ca și părul legat în croșetă de Ilona.”

Dar ea,Piatra? Dintr-odată mi-a luat junghiul de sub ochiul al treilea ivit de o vreme pe sub gene. Piatra zăcea lângă mine și îmi vorbea! Era caldă! Ca de rug! Lină! Ca un vin! Albă! Acum de când cu Piatra mă simțeam completă dinplin. Frumosul exprimat îmi dădea un sens egal cu alți semeni mai mari sau mici, mai bogați sau mai săraci, mai slabi sau mai puternici, iar acest rădvan, numit viață, îmi era leagăn. Numai că ea Piatra mea a rătăcit un bolovan care avorta mereu.

Lumina nu se mișca din preajmă. Era prea frumoasa Piatra mea zilnică. Emana rigoare și durere. Bizuință și semn. A plesnit bolovanul prin tocare (un fel de pritocire, ca la varză), iar ea Piatra era acum mai lucidă și lucindă!

***

Doi ani și mai bine, stăteau lângă mine, tocmiți pentru acest Jurnal, îngeri și diavoli. Știi, ea doamna Rodica R.R., pregătea Scrisoarea (aceea din altele, mult peste două sute, semnate Antonia, Myria, Aneliana, Crinaria sau fără nume, dar cu egloga ei! Doamna Rodica R.R. a avut un curaj ca de caniculă: „Despre tine as fi vrut să scriu! Ai atâtea vârste, prăbușiri și Lăcuste (acestea sunt două, de pradă, cu prapori și cruci la femele), dar, în definitiv, ești femeia din femei. Despre timpurile în care ești și neputința de a vorbi, despre ceea ce suntem ori ne desparte, aproape ori de departe, despre ororile greu de suportat ale „fumului” negru din gunoaie. Suntem în anul al doilea de călătorie, ai văzut pietre în formă de femeie? Să nu te rogi! El, bolovan de stepă, nu e singur, cioburile și muștele au rolul rol intrat în putrefacție. Ai trecut fără să-ți dai seama, cu onoare, peste umilinți!

Crin iubește cu ochii. A luat lozul cel mare cu tot cu ființa sa. Tu, ai scris proze scurte. Crin a desenat treisprezece scaune la masa vieților voastre. Tu ai scris doar să te împrietenești mai mult cu tine.

************************************

A treia iarnă (cam pe sfârșite) o găsește pe doamna Rodica R.R. în fum de alcov plutind la gândul că puntea vieții i se îngustează.

Șoseaua care o ducea înspre Orașul de Tămâie nu îi era străină, doar furnicile dormitau pe pervaz de bordură. Linia albă care despărțea drumul, era, ca și viața, dus-întors, când întreruptă, când continuă, de se întipărea pe retină (ca un trecut fals). De fapt, călătoriile ei nu erau însoțite.

Își luase o ladă… în care să divulge mici picanterii, dar aceasta s-a „glodit”, ca o cabalină la spinare și biciul lovea din spate călăreții. În fiecare zi, câte unul. Însă, nu toți se pot schimba, destinul lor e făcut pentru a zdrobi, nu de a crede în idoli ori mituri.

Mesia, căci așa îl numea chelnerița de la „Carul cu boi”, era cam legănat, ca un bătrân care la coasă pășea prin iarba pârjolită, ținând buchete de mătasea broaștei în cuiul de la ciocan și ciocănea… hulea… ciocănea… hulea… și tot așa…

O carte mică, precum două frunze, le este preamărire în van și piesa mutată e regele (peste tot) contra damei de treflă. Așa că  orice călătorie și-o imagina o amintire, din care a izgonit șotronul. Din când în când se adăpostea  în  litere mari și mici, să se creadă  ca un copac nemuritor.

Când Lumina i-a adus acel vraf de frunze uscate, ca o curmală stafidie, a înțeles că trebuie să continue călătoria… Frunzele, roșii, de culoarea venelor care nu dureau, erau toate însemnate cu o stea anume și codițele aveau noduri, cum femeile au riduri. Pentru fiecare zi petrecută fără domnul C.C., frunzele își conturau desenul în bijutiera lăsată moștenire de la aurar.

El era atât de nepăsător cu schimbările, cu metamorfozele, nu îl clintea decât patul (portabil).

Întorcându-mă la doamna  Rodica R.R., ea nu s-a rupt niciodată de Crin, nici de domnul C.C., erau dedublări necesare. Din când în când stropea pânza cu litere colorate și, câteodată, le așeza în coșuri pline de culori calde sau reci (amestecate de sentimente hrănite de o speranță neștiută). Amândoi erau destinați scrisului. Așa au înflorit primii lilieci în clepsidre din vase de lut (ori copaci fără coroană). Erau liberi, senini, dar nu erudiți. Pentru ei, refugiul în frunzele Luminii era dezlegare la ochii închiși. Pentru tot ce era mucegai, ori pericol.

Cele două sărbători ne aminteau de miros din cuptorul ce ne ademenea  cu aburi calzi. Casele ne erau amintiri din refugii, cafeaua o serveam în mica dugheană din mijloc de stradă (de unde ne izbeau arome de piper roșu ori fistic alunat). Intuiam în Crin cel tânăr un domn C.C., fin, boem, dar nu ilustru. Noi ne feream de lumea lustrelor, fără lucire, cum aveam obiceiul să atingem problema temerilor, de oriunde veneau (din piedici, de profeții, Coțofanul profera oracole sau pierderi însoțit mereu de Marele Cal alb).

Câteodată îl chemam la întâlnirile mele cu studenții, să coagulăm rosturi, să întețim accente și să eliminăm „(s)cursuri” cu epoleți sau pretenții de un anume artist  veleitar. Noi, amândoi niște ireali, dar nu fantome. „Ce teatru! Ce împărtășiri (la o mansardă, cu filè de muzeu), nimic nu plăcea Carului de Trei!”

Am acceptat plecările, nu însă despărțirile. Așa, ca în numele fiului…

Aceste cioburi de memorie sunt, de fapt, amintiri abandonate într-un dialog nerostit (chiar recent Jeniffer și Adhelaide mi-au scris că au citit celelalte „Jurnale” și așteaptă o continuare).

Pentru noi, relația maestru-discipol nu era neapărat idolatrie. Așa cum o durere la un deget mic, îți poate răsturna viața, precum roata, bicicleta. Ultima dată, am povestit mult despre dragoste anatomică și pași greșit făcuți.

Gentil și profund, uneori era silit să ia din cuminecătura amară a necuviinței ori a neștiutului. „Ești pe calea cea bună numai când pierzi și ai racla acelui lehamite”, mă gândeam mereu, dar nu îi puteam spune! Nici lui, nici altcuiva. Încercarea de a citi lumea e alegorică, e stoic-păgubită, dar nu e cerșire.

Acest „Jurnal” este al nostru, este o ieșire din timp, dar nu este zgomotoasă.

Am vrut să salvăm amintirile, după ani dați naibii, să nu se piardă în cețosul memoriei știrbite (de teamă). Dar! (ce să vezi, ce să crezi) cartea Doamnei Rodica R.R., mă rog, ele, cărțile, se citeau cât ai desface o prună pentru gomboți, în seara cu cină chiar de ea propusă! Mvaiiii! Fatalul din hazard îi era foarte bine cunoscut lui Crin, de parcă îl știa pe dinafară, dinainte.

Acest jurnal este cvasibiografic pentru doamna Rodica R.R., care credea în catharsis, ca o purificare din fericiri, urmate de pierderi, suferinți și dureri, trădări și orgolii mizere și conceput a fi doar un propriu exercițiu spiritual. Fascicula de ziar nu avea amestec cu trăirea personală și nici cu vârsta pe care o considera un colier (cu trei șiruri de perle marca Gentioux). Trei? De ce oare? Omul e unul, tastatura, alta.

Scanara, pe care nu o cunoșteam decât sâmbăta și duminica, după ora de ujină, aștepta, ca pe duhul sfânt, alt ajutor de șomaj, căci la magazia unde încărca penițe ruginise până și vesta. „Ia o cafea blondă, nici somnul nu îți este somn, de-acum!” (se pare că i-a spus Meteora, după ce a rămas singură la ghicit).

Post festum, își serveau, la Carul cu boi, gargare pe foi de balast ruginit, ca teaca de la secure! Cvasiterapeutic „trei”, ridică semne de întrebare pentru cine îl va fi adus în discuție (ca la vârsta unor mesteceni, doborâți prin ucidere cu bună știință).

Însă e bine de știut, dacă vreodată, cine numără până la trei, vede pânza de păianjen?!!! Am și scris, pe  trei semne de carte o ghicitoare (Lumina a adus tuș în trei culori). Unul a avut răspuns! Da! Eu vreau să rămân cu titlul de miss la Sensul „G” de la marginea șoselei! Mvaaaiiii! Scanara, însă, nu ținea cont că o foaie locală (pe care o citește Vrabia, în capod, când învrăjbește cățeii), e pură conjurare, e searbădă ca zerul scurs pe herpes. Rămâi cu bine, cina cea de taină nu mai vine! Și ținerea de mână e fleac, de dus cu preșul scările peșterii.

Jurnalul? E luminos, ca o înseninare, cu tristețe, ca doi ochi așteptând semaforul minții. A patra culoare o va da Lumina. Cercul ei e diform, e difuz, pentru că lista e închisă, e concavă. Jurnalul, cu această parte, a venit tot din Lumina care a zdruncinat branule și s-a dorit a fi o (re)compunere (asemeni frunzelor cioplite) a zilelor din nopți, cu o lumină aproape indiscernabilă! Aceasta e lecția!

Omul cu mâna ca de Stea prindea lacrimi în căușul palmei „ave cesar” și împrăștia gânduri ca o lavă fierbinte. E povestea unor existențe nemăsurabile, decât în fum și scrum, la geam vorbit. În definitiv, pentru ce lupta doamna Rodica R.R.? Pentru micile și marile deziluzii pentru arta de a surâde, pentru încetinitorul ocheanului din care își privea trupul omorât de cifra trei. Topită în tandrețea unei iubiri în singurătate, un unic  temperat Crin îi va izbăvi, prin seninătate, încleștarea „zorită” în micimea zelarilor zilnici. Domnul C.C. își aranja umărul cămășii, ca o elegantă încălțare  de femeie. „Mama vede prin cuvinte, ceea ce fiul nu ar fi putut zări în zariștea de șevalet.” (își amintește la un dialog,  doamna Rodica R.R.).

Indiferent dacă este autobiografie ori ficțiune, jurnalul acesta nu se dorește a fi conceput ca o orație funebră.

Între atâtea barbarii și vulgarități, jurnalul poate fi încadrat în „cartea limită de frontieră” a confesiunii, în care experiența trăită „bate” orice așteptare. E mult teatru! Ca o frecție la piciorul stâng!  Eu, zice Mogul, nu îi dădeam decât două piedici. Dar, pasagera cu nume de Iris, îl va urmări cam cât durează iubitul pe alt tărâm, deci îl va urmări prin tot trecutul golan.

Călătoria prin jurnal e un act de curaj intelectual, când cineva se vede cu căpestre (și acest fel de scriere trebuie să conducă la descifrarea, înțelegerea aproximarea  unei (i)luminări lăuntrice, nu la un întuneric provocat, în forță). Să fim strălucire de spirit fără pompă și ca un „bon viveur”, să avem curaj a (ne)scrie și  pe noi. Undeva, copacul de magnolie din lungul străzii a înflorit două zile peste înghețul prunelor verzi.

„În numele fiului”… în fond Rodica R.R., îndemnată de Lumina ei, ca personaj, își confruntă alter-cititorul interesat de lecturi confesive de jurnal, într-o carte cu alter ego-ul silit de multe ori a răspunde mut unor stări și întrebări ori concepții fără răspuns. Astfel se termină o poezie, se sfârșește un poem, iar discul de vinil se învârte în sensul acelor de ceasornic.

A treia iarnă dă să înfrunte (aici) un Chronos și un Kairos, vreme în care noi ne pândim ceaiul de izmă, crescut cu o sălbăticie lângă el, Bradul, răcit deja  pe glezna Gentioux. „Vrei?” „Visez cu ochii deschiși (o văd, întoarcerea în copilărie e ca o lumină, ea îmi străbate șira spinării, ca un fulg pe coșul de fum). O parte din vis e aici și tot ce am trăit (noi doi) ne-a călit.

De-acum, îngerii vor putea înflori și soarele se va putea topi. Lumina și Întunericul vor putea izbi șoseaua. Călătoria a spart jaluzele de trăiri, am avut nevoie să tac, ca să pot vorbi, apoi am să stau de povești cu stelele vecine…

Prof. Florica R. Cândea