de DANIEL IONIȚĂ
O călătorie pe urmele lui Ștefan Baciu și Andrei Codrescu, pe ruta România–Brazilia–SUA–Hawaii, via Kyoto, Japonia
Se întâmplă foarte rar ca un scriitor, cadru academic și cercetător pe tărâm literar (sau poate în orice alt domeniu) din Japonia să facă o pasiune și apoi o carieră impresionantă pe un subiect sau subiecte dintr-o țară relativ mică, aflată undeva la marginea de est a Europei, România. Între București și Kyoto sunt aproximativ 8700 km, și mă refer la această distanță gândindu-mă la zborul cu avionul. Distanța culturală poate părea și mai mare ținând cont că venind dinspre Japonia, întâlnim în drumul nostru nu doar cultura japoneză, în multe privințe atât de diferită de orice altă cultură, dar apoi, înaintând înspre vest, avem străvechea cultură chineză, cultura coreeană, apoi țările Asiei centrale adânc afectate de cuceririle imperiului mongol din Evul Mediu și apoi de imperiul sovietic, cultura persană a Iranului, apoi marile culturi ale Turciei și Rusiei, pentru ca, în fine, să poposim pe undeva pe țărmul de vest al Mării Negre, de unde România se deschide prin Dobrogea și Dunăre. (D. I.)
***
Daniel IONIȚĂ: Ați avut ocazia să vă întâlniți personal cu Andrei Codrescu, Ruxandra Cesereanu și alte personalități literar-poetice originare din România. Prin ce s-au caracterizat aceste întâlniri? Prin ce v-au impresionat ele? Ce ați aflat prin ele despre literatură, despre poezia românească, fie de bine, fie de rău?
Yoshiro SAKAMOTO: Am fost puternic impresionat de „Forgiven Submarine” (Submarinul iertat), un poem lung, împărtășit prin e-mail între Andrei Codrescu și Ruxandra Cesereanu, pe care l-am citit în timpul redactării tezei de masterat. Am scris și un articol academic despre volum. Când am plecat spre România, am decis să mă întâlnesc cu d-na Cesereanu. Asta s-a întâmplat la Cluj, în 2014. Ajungând în oraș pentru prima dată după aproape zece ani, i-am scris d-nei Cesereanu, apoi, ca să fiu sigur, i-am căutat pe internet adresa de e-mail și i-am trimis un mesaj. Prof. Cesereanu a crezut că este o glumă pusă la cale de prietenii ei mai glumeți și nu mi-a răspuns. Așa că am scris un text similar direct pe blogul ei, „Mesmeea Cuttita”. De abia atunci și-a dat seama că sunt o persoană reală, un japonez get-beget. Ne-am întâlnit la Universitate. Cunoștințele mele de limbă română se apropiau de absurd, mai degrabă decât de vreo sofisticare. Am încercat să transmit multe doar prin pasiunea mea. Ea asculta cu sinceritate limbajul meu probabil aproape impenetrabil.
De fapt, cu doar o zi sau două înainte de vizita mea, chiar Andrei Codrescu fusese la Cluj pentru a o vizita. Așadar, eu l-am ratat. Ruxandrei Cesereanu i-a părut rău de asta. În același timp, a fost amuzată de „fenomenul de înlocuire” și m-a ghidat pe același traseu din Cluj pe care îl ghidase și pe Codrescu. M-a dus la plimbări frecvente cu bicicleta de-a lungul râului Someș și mi-a citit din colecția de poezii „California pe Someș”, recent publicată. Am întrebat-o ce e „conștiința istorică românească” împărtășită de poeți precum Codrescu, Cesereanu și Baciu. M-a dus la un atelier de lucru în care noi am vizitat Pitești, Gherla, Aiud, în plus Jilava și Sighetu Marmației, situri de patrimoniu ale unei istorii crude, pentru a păstra memoria nenorocirilor din perioada comunistă. Călătoria a continuat în 2015, când mă înscrisesem oficial la Centrul de Cercetare a Imaginarului din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. De asemenea, am vizitat castele medievale abandonate care împânzesc ca niște insule dealurile nesfârșite ale Transilvaniei. Nu voi uita niciodată Castelul Korniș, cocoțat pe vârful unui deal care domină regiunea, cu două statui de piatră ale licornelor care încă păzesc castelul, vărsând lacrimi ruginite. De asemenea, Atelierul de „scriere creativă” din Sulina, Delta Dunării, condus de Ruxandra Cesereanu și Simona Popescu. Ideea a fost de a scrie o povestire scurtă ca un omagiu pentru Europolis și Eugeniu Botez a.k.a Jean Bart. Zilele petrecute jucându-mă pe țărmul Marii Neagre cu prietenii de la „Babeș-Bolyai”, explorând Delta, ascultând basmele bătrânelor și dedicându-mă scrisului împreună cu colegi scriitori și scriitoare, au fost de neuitat.
De asemenea, am reușit să mă întâlnesc în fine cu Andrei Codrescu. Trebuia să-l preia cineva de la Sibiu pentru a-l aduce la Cluj. Prof. Cesereanu, știind de monografia scrisă de mine despre Codrescu în Japonia, m-a nominalizat, chiar dacă nu puteam să conduc mașina în România. M-am dus la Sibiu împreună cu Crina Pălău, cercetătoare în domeniul literaturii și cinematografiei, care a condus. I-am povestit lui Codrescu despre cât de mult m-au sprijinit cuvintele lui scrise după uraganul Katarina la New Orleans, în situația de după 11 martie în Japonia. Codrescu m-a luat în serios și m-a ascultat cu atenție. Apoi am schimbat opinii despre Lafcadio Hearn, despre Beatniks și despre Ștefan Baciu. Călătoria cu un Beatnik precum Codrescu nu duce niciodată direct la destinație. Au fost multe ocolișuri „On the Road” de la Sibiu la Cluj.
Unul dintre cele mai memorabile dintre aceste ocolișuri a fost într-un cimitir. Trebuia să ne grăbim spre Cluj, dar Codrescu avea un loc unde voia neapărat să se oprească, la cimitirul unde era îngropat bunicul lui, așa că am luat-o pe un alt drum, ajungând la un cimitir evreiesc vechi. Intrăm acolo și paznicul mormintelor ne aduce apă de purificare. Codrescu a luat puțină apă în mână și și-a picurat-o pe cap. I-am urmat și noi exemplul. Într-un cimitir pustiu, într-un gol dintre pietrele funerare putrezite, sub un arbore mare, un măr, se afla un singur mormânt. Era mormântul bunicului lui Codrescu. Un om de origine evreiască, care a trăit în tumultuosul secol XX din România. Codrescu s-a uitat impresionat la piatra funerară și a atins un măr care creștea acolo. El nu mai vizitase acest loc de o jumătate de secol, de la plecarea din țară. Înainte de exil, când a vizitat acest mormânt, pomul de-abia fusese plantat și era foarte mic. Dar acum era un arbore matur. O jumătate de secol de exil al poetului, o jumătate de secol pentru acest măr la mormânt. A cules fructul, l-a mestecat și ne-a spus zâmbind: „Are gustul bunicului meu!”. Am simțit că întrezăresc pe chipul lui Codrescu profunzi-mea „timpului uman”. Pe drumul de întoarcere spre Cluj, puful de norocei cădea din cer ca ninsoarea.
Cesereanu îmi spunea că poezia este har sau grație. Pentru mine, aceste întâlniri cu oamenii au fost o bucurie, o poezie și un har de neînlocuit, care au caracterizat experiența mea în România. Aici aș vrea să exprim mulțumiri imense pentru profesorul Andrei Codrescu și pentru profesoara Ruxandra Cesereanu.
Daniel IONIȚĂ: Ați hotărât să continuați cariera academică de cercetare în domeniul literar cu un studiu (neegalat până acum) despre viața și opera unuia dintre cele mai romantice personaje provenite din România – poetul, redactorul de reviste de poezie și neobositul promotor de cultură, fie că a locuit în România antebelică, apoi în Brazilia sau în Hawaii – și anume Ștefan Baciu. Deși Brașovul lui natal îl onorează acum (o mică piață din centrul Brașovului poartă numele acestui fascinant om internațional de cultură) – nu mulți români știu cine a fost și care au fost contribuțiile lui Ștefan Baciu în domeniul literaturii – contribuții care au inclus publicistică, traducere, scriere de poezie, iar în final în mod special, eforturile lui cu privire la poezia din bazinul Oceanului Pacific. Criticii literari majori din România arareori amintesc despre Ștefan Baciu, și atunci mai mult în treacăt. Nici eu nu l-aș fi cunoscut pe Ștefan Baciu ca poet, dacă eminentul redactor-șef al Editurii Minerva din București, Ana Munteanu, nu mi-ar fi atras atenția asupra operei lui. Am realizat atunci faptul că Ștefan Baciu este unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani, că influența lui a fost enormă, oriunde l-a dus viața pe suprafața Terrei. Pentru America Latină, Baciu are meritul, printre multe altele, de a fi produs două antologii semnificative, Antologia de poezie sud-americană (1974) și Antologia de poezie suprarealistă sud-americană (1981). În Hawaii, zona Pacificului, o deosebită influență a avut revista literară „MELE”. Așa că la sugestia Anei Munteanu, l-am inclus pe Ștefan Baciu în „Romanian Poetry from its Origins to the Present”. De fapt, așa v-am cunoscut pe dvs., online, acum câțiva ani, tocmai pe acest subiect. Dvs. v-ați mirat că eu cunosc opera lui Ștefan Baciu, iar eu am rămas absolut uimit că un cercetător din îndepărtata Japonie cunoaște mai mult despre Ștefan Baciu decât mulți dintre criticii și istoricii literari români! Care a fost pentru dvs. punctul de plecare pentru a studia viața și opera lui Ștefan Baciu? Care au fost premisele și contextul acestei decizii?
Yoshiro SAKAMOTO: Coincidența este fascinantă! Când am fost în România, în 2005, exista un anticariat pe care îl frecventam. Într-o zi, acolo, o revistă simplă, întocmită manual, mi-a atras atenția. I-am răsfoit paginile și am fost șocat să găsesc o serie de poezii scrise în mai mult de zece limbi pe care nu le înțelegeam. Am fost atât de fascinat de această broșură umilă, protejată doar de o copertă de hârtie de slabă calitate, capsată, încât am cumpărat-o și am luat-o cu mine în Japonia. Am uitat complet de ea, am absolvit universitatea și am început să lucrez într-o companie. Când l-am întâlnit pentru prima dată pe profesorul Ryuta Imafuku, m-a întrebat: „Dacă ai fost în România, îl cunoști pe Ștefan Baciu?”. I-am răspuns: „Nu!”. Prof. Imafuku îl întâlnise pe Baciu în ultimii săi ani de viață și îi luase un interviu despre pluralitatea culturală a Americilor și despre deviația politică dintre Nord și Sud. Profesorul Imafuku mi-a povestit mai multe despre Baciu. L-a întâlnit în 1992, anul în care volumul Poemele poetului tânăr (laureat al Premiului literar al Fundației „Regele Carol” în 1935) a fost reeditat și republicat în România după o jumătate de secol de ignoranță și uitare. Baciu l-a întâmpinat pe Imafuku cu o nouă ediție a cărții. Baciu suferea de Parkinson și nu vedea suficient de bine, scria atât de aproape de birou, încât își zgâria uneori fruntea! Scrisoarea trimisă, a spus Imafuku, „era scrisă așa cum alergau furnicile”. Iar ultima colecție de poeme ale lui Baciu, Peste o mie de catrene, a fost probabil scrisă în acest fel. Când Imafuku l-a vizitat, Baciu tocmai scrisese a 905-a poemă, pe care i-a arătat-o.
Am fost puternic atras de poezia și de viața lui Baciu. Poetul a locuit în România, Elveția, Brazilia, țările Americii Latine, apoi America de Nord, și a ajuns în cele din urmă în Hawaii, unde a decedat. Pe măsură ce a străbătut istoria fiecărui ținut în parte, a făcut schimb de inimi și minți cu poeți, politicieni și artiști din întreaga lume, transformând limbile prin care a hălăduit în diverse moduri și legându-le împreună într-un deosebit spirit de rezistență. Ultima lui activitate, în singurătatea insulei îndepărtate din Hawaii: Baciu a scris un grup de poeme în limba română, o limbă pe care nimeni de pe acea insulă nu o putea pricepe – dar pe care inima lui o visa.
Mult mai târziu am regăsit revista hand-made pe care o cumpărasem în România, șezând prăfuită pe raftul meu de cărți. Era „MELE International Poetry Letter”. Pe prima pagină, la rubrica Redactor șef, scria „Ștefan Baciu”. Mi-am dat seama că îi cunoscusem deja pe „MELE” și pe Baciu în 2005, dar nu observasem acest fapt. Când am recitit „MELE”, acasă, la Osaka, am decis să urmăresc viața de poezie a lui Ștefan Baciu și traseul exilului său. Un alt mare admirator japonez al lui Baciu a fost uimitorul poet și profesor Keijiro Suga, fost student al lui Baciu, pe când acesta preda poezia latino-americană la Universitatea din Hawaii.
Daniel IONIȚĂ: După o asemenea incursiune în viața și opera lui Ștefan Baciu, cum ați sintetiza portretul omului, dar și opera acestuia? Care ar fi motivele principale pentru care ați recomanda iubitorilor de literatură, de poezie, din România și de oriunde, să îl citească pe Ștefan Baciu?
Yoshiro SAKAMOTO: Pentru mine, atracția literaturii lui Ștefan Baciu poate fi rezumată în patru puncte următoare:
1. Sfera intimă a poeziei și Orizontul Arhipelagic
Ștefan Baciu nu este un singur individ. Baciu este o încrucișare de poezie, un poliedru. În el locuiesc multiple voci care răsună din toate colțurile lumii. Poeți de pretutindeni, pe care Baciu i-a întâlnit pe meleagurile în care s-a tot mutat, i-au trimis cuvinte, idei, poeme. Există o limbă care mărturisește viața unui individ sau poartă istoria fiecărui pământ. Primul număr al „Scrisorii Internaționale de Poezie MELE! se deschide cu manifestul lui Baciu: „MELE, Hawaiian for poetry, poesia, poesie, gedicht, shi [”shi” means poem or poetry in Chinese and Japanese], hopes to serve as an international tie between poets, artists, and readers of poetry throughout the world. MELE is a step toward that universal understanding about which so much is said and so little done. MELE: from an island in the Pacific to the world, a letter which may be signed by all who believe poetry is freedom, truth, action, revolution. From these shores we sing with Lautréamont: «Faisons un grand effort, et accomplissons, avec le sentiment du devoir, notre destinée sur cette terre. Je te salue! Vieil ocean!»”
Baciu, citând adesea maxima poetei venezuelene Lucila Velásquez, „Poezie, rezistă!”, și-a îndreptat activitatea literară spre eliberarea societăților închise, iar „Acțiunea și Revoluția” în poezia sa erau mijloace de a urmări „Libertatea și Adevărul”. Poezia lui, antologie-editare, scrierile (auto)biografice sunt cristalizări ale acestei rebeliuni poetice. Cu toate acestea, esența celei mai remarcabile încercări poate fi găsită în „MELE International Poetry Letter”. „MELE” înseamnă „Poezie”, „Cântec” sau „Rugăciune” în limba hawaiană, indicând nucleul tradiției literare orale, esențială în cultura hawaiană. În numele „MELE”, Baciu a trimis scrisori prietenilor săi care erau împrăștiați în întreaga lume, pentru a le recruta poeziile și operele de artă. Răspunzând apelului său, poezie, piese de teatru, artă vizuală precum fotografia sau ilustrațiile, mesajele personale… opere literare diverse au ajuns de pe tot globul în mâinile lui Baciu, și înapoi spre glob.
Printre acestea s-au numărat lucrările lui Octavio Paz, o comoară a literaturii latino-americane și o figură deosebită în înțelepciunea lumii de astăzi, și câțiva poeți importanți din mișcarea modernistă braziliană, printre care Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade sau Raul Bopp. Mulți alți poeți importanți ai Americii, precum poeții revoluționari și dizidenți din Nicaragua, Pablo Antonio Cuadra, Ernesto Cardenal sau poetul călugăr Thomas Merton, poetul strălucitor din Ecuador, Jorge Carrera Andrade, costaricanul Francisco Amighetti, au contribuit la „MELE” cu lucrările lor. De asemenea, s-au alăturat și și-au împărtășit nostalgia prin poezie scriitori și artiști de exil din România: Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Marcel Iancu, Andrei Codrescu etc… Și scriitorii români rămași în țară, inclusiv cei care fuseseră condamnați ca dizidenți politici, au împărtășit poezie cu Ștefan Baciu pentru „MELE”: Victor Valeriu Martinescu, Ion Caraion ș.a.
Chiar dacă „MELE” a reunit poeți și artiști renumiți, s-a opus elitismului literar și, prin urmare, s-a deschis și unui public mai larg. De exemplu, copiii au fost invitați să publice poezii în „MELE Keiki”, adică „MELE/poezie-în-copii”. „MELE” a inclus și poezii ale unor colaboratori anonimi, care au fost strecurate sub ușa biroului universității lui Baciu. În această comunitate de poezie oarecum tangibilă, dar și simbolică, au fost dărâmate zidurile inutile din jurul naționalității, rasei, clasei, sexului și vârstei. Controlul, autoritarismul au fost refuzate în spiritul „MELE”.
„MELE International Poetry Letter” a fost lansată inițial în 1965, la scurt timp după sosirea lui Baciu la Honolulu. Au fost exact 90 de numere în total, inclusiv ultimul dedicat lui Ștefan Baciu însuși de către alți poeți și alte poete de „MELE” după moartea sa, în 1993. „MELE” a fost realizat manual, tipărit doar în tiraj foarte mic, în medie 200-300 de exemplare pentru fiecare număr, dar se spune că ar fi fost livrat în 50 sau 60 de țări din insula Oafu din Hawaii, dispersându-se prin rețeaua de schimb a acestor „Scrisori de poezie” peste toate oceanele.
„MELE” este un cosmos vast și pluralist, care a generat o sferă intimă țesută prin prietenia de poezie. Poate fi privit ca un ecou al speranțelor poeților și artiștilor, în care și-au insuflat propriile povești pentru a-și elibera spiritele ca mijloc de supraviețuire față de catastrofele istoriei.Ștefan Baciu a îmbrățișat și a dat glas tristeții lor, creând un spațiu de convivialitate poetică și solidaritate în paginile „MELE”, rezonând de voci dornice de viață, în angoasa pierderii, dar și pline de bucurie de a-i întâlni pe „ceilalți” și de a avea șansa de a păși în acest spațiu de comuniune. Confruntat cu violența, intoleranța și tot felul de metode de suprimare în această societate modernă efervescentă, cred profund că „MELE” poate și ar trebui să ofere indicii fundamentate de abordare a publicisticii poetice.
2. Culegând vocile mici, reduse la tăcere de istorie
Atât „MELE”, cât și autobiografia și biografia lui Baciu sunt încercări de a prelua vocile „celorlalți”. Baciu a scris o serie de autobiografii. Una dintre ele se intitulează „Praful de pe tobă” (1980). Deși este o autobiografie, este vorba despre prietenii pe care i-a întâlnit și cu care a avut prietenii profunde tocmai în România. Acești indivizi, care sunt ca praful efemer care se desprinde de pe tobele care bat eroic în marșul istoriei, au trăit cu siguranță acolo și în acel timp. Baciu mărturisește și reînvie în scrierile sale aceste prietenii – martor că fiecare dintre ei a fost într-adevăr viu, chiar dacă istoria i-a redus la tăcere și i-a uitat.
Există și o carte care mi se pare una din cele mai frumoase din lume, intitulată „Mira” (1979). Cartea este dedicată iubitei sale soții Mira, care a murit înaintea lui în Hawaii. Din România prin Elveția, Brazilia, țările Americii Latine, Grecia și până la Hawaii, itinerariul lor este descris în detaliu în această „dublă autobiografie”. Iar volumul se deschide cu o dedicație pentru prietenii de suflet pe care i-a întâlnit în fiecare loc pe unde a trecut.
Cealaltă autobiografie, din perioada latino-americană, este „Los muertos no toman cafe” (Morții nu beau cafea). Scrisă în spaniolă, aceasta a rămas neterminată, dar a supraviețuit manuscrisul dactilografiat. Printre memoriile din perioada braziliană se numără „Ravradio ’98”, scrisă în portugheză. Ambele sunt încercări de a perpetua în formă scrisă memoria prietenilor de suflet pe care i-a întâlnit în pribegie. Scrisul lui, nepreocupat de el însuși, ci de oamenii și de locurile în care și-a reflectat gândurile și cuvintele, are un principiu etic înalt. El ne amintește că, în vremuri atât de grele sau de plăcute, individul supraviețuiește ca o ființă de neînlocuit în umbra Istoriei.
3. Poetica de Nostalgie (Dor, Saudade, Aloha)
Scrisul lui Baciu nu este doar o descriere cronologică a evenimentelor, chiar și în memorii sau autobiografie. „A-și aminti e a trăi” spune un proverb post-festum al Carnavalului din Rio, citat de Baciu. El a scris despre momentele trecute ca și cum le-a retrăit în propria sa viață. Acesta este, de asemenea, un proces subconștient. Amintirile din diferite locuri se conectează și se ivesc în moduri neașteptate. Așa transcende – prin magia lui Ștefan Baciu – orizontul poeziei. „Dorul” românesc se contopește cu „Saudade” din America Latină și „Aloha” din Hawaii pentru a-și țese propria geografie spirituală. Această adâncă nostalgie se cristalizează sub formă de poeme, în ultima culegere de poeme a lui Baciu, apărută postum, „Peste o mie de catrene – Sub Tâmpa din Honolulu…” (1998).
În ultimii săi ani de viață solitară în Hawaii, a scris catrene în fiecare zi – un jurnal pentru a persevera de la o zi la alta, rememorând momentele prețioase din trecut, din zilele tinereții. Într-o stare de aproape completă orbire, în beznă și în imposibilitatea de a-și mișca corect corpul din cauza bolii Parkinson, el retrăia prin autenticitatea artei, momentele vieții trecute. Iar acesta nu este un proces proustian, așa notează sora poetului, criticul literar Ioana Mărgineanu: „Romanului lui Proust i se opune ceea ce poetul și-a dorit a fi catrenele – o sumă de haiku-uri românești. Mici «pastile concentrate» în care pulsează stări sufletești contradictorii, tonalități, încărcate de triste și ușoare nostalgii sau melancolii adânci, fulgurări sau țâșniri orbitoare de soare, lumină, dragoste de viață.” Aceste nostalgii sunt dedicate „patriei”. „Patria” lui Baciu este, firește, România, dar nici aceasta nu este un punct fix geografic sau național, ci constă într-un ansamblu de poezii ale prietenilor și locurilor sale dragi. Opunându-se violenței și conflicte-lor provocate de naționalismul exclusivist, etnocentrismul sau alte înțelegeri ideologice și schematice, Ștefan Baciu a diseminat arhipelaguri de speranță prin răspândirea în lume a „poemelor vieții”.
4. Poezii de citit în vremuri de criză
Există două poeme scrise de Baciu care sunt foarte importante pentru mine. Le citez aici.
„Vreau să scriu un poem/ atât de simplu ca un pahar cu apă/ sau ca o bucată de pâine uitată /pe-un colț de masă de-o mână de copil./ un poem transparent ca o fereastră/ și în același timp ușor ca o bucată de plumb în aripi/ greu ca un fluture în oraș, între camioane,/ un poem făcut din cuvinte/ care nu se văd, dar al căror ecou se aude/ câteva sute de ani murmurând/ ca un râu, fără-ncetare.” (Condei)
„Înainte de izbucnirea celui de-al treilea război mondial/ mai vreau puțin timp liber, timp fără orar,/ să împlinesc câteva lucruri din cele mai importante/ vreau să deschid geamul ca să văd dacă mâine va ploua/ vreau să șterg praful de pe cărţile din bibliotecă/ să-mi iubesc nevasta privind același tablou/ vreau să scriu o constituție pentru păsări/ să flutur o batistă peste cerul inutil/ fără intenția unui adio sau a unei parașute.// Pe urmă, primul avion cu reacție/ va scrie ultimul cuvânt.” (Declarație de principii)
Aceste poeme au fost scrise la scurt timp după criza cubaneză, 1962. În apocalipticul prag al unei epoci în care o singură rachetă putea distruge lumea, Baciu privea micile bucurii zilnice ca pe niște grații. Acestea îi sunt critic-necesare pentru viață. Sunt opusul unor cuvinte mari care glorifică ideologii precum capitalismul și comunismul sau națiuni și popoare. Este o poezie care nu încearcă să fie mare. Este o poezie mică. Este o poezie ca pâinea, ca apa, ca viața umană. Este o poezie care cântă pentru întâmplări mici, comune și uneori banale, dar esențiale pentru a ne trăi viața cotidiană. Nu trebuie să uităm aceste lucruri mici. În timpul nostru, al dezastrului Corona, obișnuiam să mă așez lângă râu [râul Kamo din Kyoto – n.n.] și să recit aceste poeme ale lui Baciu. Mă simțeam astfel încurajat să trăiesc în viața, chiar așa, dificilă! Privirea delicată asupra vieții-în-mic este ceea ce trebuie să rămână neschimbat pentru sute de ani, indiferent de ce perioadă de timp trăim. Eu așa cred.
***
Yoshiro Sakamoto a răspuns la acest interviu în limba română.