Act de prezență
Nu-i piatră să nu fie răsturnată,
Nu-i val nedestrămat de câte-un mal!
Lumina ferecată-ntr-un cristal
Sigur, cândva, va fi desferecată.
Din umbre nu poți face piedestal
Nici unei flori! Dar umbra te arată
Lumii cum ești… Lumina ție dată
Te face doar cu fapta ta egal.
Doar amăgirea scormone vorace…
Când dreptu-i strâmb, strâmbul răsare drept,
Prostia-l are slugă pe deștept
Și-ntre minciuni, când adevărul tace,
Speranța stă cu mâinile pe piept.
Sub timp semințe negre vremea coace…
Dar eu cu starea asta nu fac pace,
Eu nu am timp… și n-am de gând s-aștept!…
Ca lacătul
Ca lacătul ce nu se mai descuie
când ai nevoie și-l înfrunți febril,
în brațe te strângeam ca pe-o statuie
care ardea în simțul meu tactil.
Atâtea ți-aș fi spus, dar ce cuvinte
puteam găsi – nevrând să mă divulg –
iscam tornade-n juru-mi, să ții minte,
din mreaja îndoielii să te smulg.
Și timpurile, ca-ntr-o odisee,
mi-au fluturat prin păr, m-au fulguit,
iar tu-mi ești vis întăinuit sub cheie…
Cum să te pierd acum când te-am găsit?!
Floarea nopții
Descinse, pe drumul nescris al dorinții,
Vântoasele-și flutură vălul secret,
Pe urmele arse de dor și regret,
Să prindă în mreje tăpșanele minții.
Cu áripe albe – fantastic balet –
Jucându-și pe piepturi, în salbe, arginții,
Își lasă ofranda, abil, pentru Sfinții
Ce sprijină bolta-nstelată. Complet!
Doar floarea ce-aprinde foc viu în artere,
Pe patul de ierburi, e tot ce-mi asum
Ca unic refugiu prin vaier și fum.
Pe calea atâtor nescrise mistere,
Cuprinși de răcoare, scăldați în tăcere,
Ne-nlănțuie sufletul nopții. Acum!