(absolut real și de citit în metafora drumului)
Mi-ar fi plăcut să mă cheme Rodica R.R. Și așa voi fi în călătoria de acum. Iau și un jurnal cu mine, cât o brichetă – să nu îl prindă sticleții.
Fabuloasă precum vocea rândurilor, Rodica își călătorea departe cădelnița ceasurilor cu cât se îndepărta de primele pagini în descrierea drumului. Complicat intens și provocator drumul era în ton cu natura. Cu forța ei. În tabachera din buzunarul interior al vestei erau creionașe cu vârf mic ca de croitoreasă.
Rodica făcea o îndeletnicire din călătorie nu pentru a schimba conceptul acestei plăceri, ci pentru a răscumpăra un timp. Un timp în care își înghițea cu noduri și își căuta ape la mal. Cu nume de Domn D.D. Și acest domn se afunda în revelația drumurilor. Vocea lui, aparent neserioasă, îmi părea radicală. Închidea mereu ochii la traversarea cartierului răpit de farmec, iar mașina gonea în ritm trepidant.
Domnul C.C. nu purta barbă, era simplu ca orice trecător, dar frapa prin eșarfa înfășurată pe după gât. Aici purta un colier de smaragd adus din deșert. Deșertul îi era coloana sonoră a sufletului mereu plecat. Cu Rodica R.R. avea o relație a tăcerii ascunse între linii de caiet. Mărunte precum muștele din tavanul cu grinzi. Brățara ei de argint era cât o amuletă care își schimba culoarea după timpul imprevizibil. Cu mâinile în jurul capului, își lăsa mereu pielea brațului dezgolită să i se vadă inscripția de pe brățară.
Rodica R.R. nu era o sclavă pe pământ a propriei sale ființe răstălmăcite în fredonări versatile; ea era ca un lac pustiu în care venele roșii se adună să formeze o fântână. Acest lac pustiit îi aduna sentimentele și i le transforma în cenușă. Gonea. Gonea mașina ce nu îi era decât un compagnon, dar peste animalele pădurilor și ale câmpurilor, se înălțau podețe și ierburi, să îi dea aerului prospețime, precum apa de izvor.
Vii, catifelate plantații diverse, ascundeau tainic casele înflorite în miez de vară. Merii și perii sălbăticiți de veacuri dădeau umbra necesară mâinilor prin care Crin colora locul.
Din prag, atât era voie, se auzea vocea tușită pe care Rodica R.R. o rostea în surdină. Ajunsă în casa singuratecă, Rodica R.R. a simțit un neajuns vătămător. Viața ei era făcută doar din segmente de timp care mișunau toate călătoriile ei. Evadarea îi era o fericire explozivă, mai ales când îi venea după o leneveală maladivă (presupun).
Știind-o aproape în pântecele mele (că doar suntem o lume, nu-i așa?), am așteptat să o întreb (în urmă cu ceva vreme, când se făcea primăvară) de unde vine, de are un nume sortit și un destin aidoma. M-a privit străfulgerând un gât galeș prelung, ca un sărut furat peste lungimea lui și cu ochii dintr-o parte mi-a răspuns: „Vin din lumea unde nimeni nu se măsoară cu nimeni.”
În tot acest timp, ținea în brațe cărți (posibil anticare) neterminate. „Vezi, îmi răspunse, în timp ce își adula perlele ce îi acopereau gâtul, vezi, îmi spuse: „Nici penele de la păsări nu sunt la fel, nu le poți aranja decât într-un evantai, nici perlele nu le poți asorta decât la o anume eleganță! Așa e și cu oamenii. Ei sunt între ei și dușmani și prieteni. Dar niciodată asemănători.”
Am înțeles după îndelungi tăceri cum penele au rostul lor, într- o lume savantă în care eu nu aș avea curaj să stau pe un comod fotoliu. Și am decis să o urmez, să lustruiesc pene mereu și să le fiu fidelă lor, să am tandrețe și să îmi ofer brațul timid ca privirea, doar cu preț de zâmbet pur precum paharul de cristal din care eu și Crin ne sorbeam licorile.
Șoseaua tăia în două o natură exuberantă și plină de seva unei veri pe un șes deluros precum verdele pădurii. În zori, când o petreceam cu ochi și pleoape ca de aripi obosite de fluture, mă întrebam dacă nu cumva toți impresioniștii și-au unit talentul spre a crea răsărituri care nu i se întrevedeau decât în muște plăpânde. Iar eu mă credeam (într-un gând) desprinsă de altă realitate.
Acasă, odată ajunși, am simțit că în viață, probabil și la casa unde obișnuia Rodica R.R. să își cheme Domnul C.C., deci acasă, frunzele au devenit smochine fără veșminte și dulcele lor e precum al cărților care s-au copt în atâtea călătorii, pe un pom viu. Când i se servea masa, Crin o ajuta să îi simtă gustul, el venea la o anumită oră, și serviciul de porțelan lucea a gust și arome de dafin. Din când în când îi lasă uscățele în formă împletită care semănau cu o cascadă în formă de opt infinit. Altădată, un alt Domn M.M. o îmbiase cu un desert colorat în alb, ca de orez, roșu ca de morcovi, roz și verde ca de grădină pictată sau violet, ca de afine dintr-o tartă râzândă. Un zâmbet învăluitor îmi delecta sosirea. Am împodobit zidul natural cu zorele albastre și begonii în culoarea sângelui pur precum soarele ascuns între obloane. Între mine și Crin era acum o scară cu podele. Și într-un ungher erau pitite, pe flori de uscățele, mănunchiuri de fișe cu însemnări despre ce e cu rotunjiri în dragoste sau ce e cu libertatea de a călători. Canapele verzi tronate sub grinzi și tușe erau minuscule decoruri până a părăsi încăperea înspre grilajul de piatră de munte brută, de o izbitoare naturalețe.
Și aveam relații foarte adânci doar cu viața. Și nu numai.
Odată, chiar ea, Rodica R.R., m-a întrebat de ce un anume și atât ritual al lumânărilor. Acasă îmi ofeream un spațiu intim ca și când mă închiriam, pentru o vreme doar mie însămi. Aprindeam lumânările nu numai duminica, ci și în zilele când noaptea mușca din zi – feeria. Îmi amintesc cum, odată, când Domnul D.D. a venit cu un imens buchet de flori, primul gând a fost să izgonesc întunericul, care înțepa ușor lumina. Acasă, acolo ori aici, atunci și acum, colecțiile mele își așteaptă flacăra. Fie ele în sfeșnice, fie în colecții, fie în culori, parfumul lor adia lumină! Mă înfrângea teama de întuneric? Obișnuiam să ofer mici ghirlande în care să stea ascunsă o lumânare. Și, oare ce mai faci, acasă, aș fi întrebat-o pe Lacrima și parcă o aud: „spăl, storc, usuc, ascult.”
Față în față. În spate ne (mai) rămânea timpul. „Lasă-mă să vorbesc!” (îmi spunea, la telefonul din miez de noapte) vocea capturată de respirații a Domnului D.D. Nu prea aș putea, gândul îmi era ba la oameni sau locuri de care obișnuiam să mă leg cu o îndrăgostire imediată, dar acum, cu noduri în gât (i-aș fi spus Murei) că nu m-am îndrăgostit nici de locuri, nici de oameni (decât de acei pe care călătoriile mi-i scotea în cale, precum o lumină ori stea). Ce îmi mai sugerau cărțile semnate de Rodica R.R. era preocuparea de a spulbera durerile ori pierderile. Doar unii dintre pereți, chiar decolorați, îmi luminau negrul, iar parchetul avea miros de zmeură coaptă pe jar de smochine. Nu așteptam decât o sărbătoare (atunci când din frunze topite sub granit răsăreau flori care înfloreau). Strălucirea pereților nu o mai vedeam netedă, dar o găseam în tihna lui Crin. Forța ei vitală era să construiască. „Îmi pun o mască precum un zid între mine și orice altă carte, să alung disperările!” (o auzeam mereu în conversații).
Rodica R.R. era propria sa rană în trecerile sale călătoare. A trăit în viața ei bine! A întins mâna a câta oară și și-a dezbrăcat nopțile în dimineți devreme așteptând alte cântece de răsărit. Și iubea, deasupra tuturor lucrurilor, toate timpurile din oameni, pe care îi asemuia crucilor, cărora le sorbea verticalul marmorei ori granitului de neclintit. Stătea mai mereu în picioare de parcă o baghetă ascunsă îi dirija ținuta ori nelipsita brățară. Nu se asorta niciodată cu eșarfa domnului D.D., dar îi plăcea să le țină de souvenir-plaisir din atâtea călătorii. Mătasea lor îi amintea de culoarea mov a buzelor cu gust de prună coaptă. Nu știa să citească/ghicească în globuri de cristal. Dar la ce bun? Poate îi plăcea să asculte o romanță sau un bolero. Și-a trăit viața până la supliciu de sfâșietor în adâncuri și până la sublim în înălțimi. Faptul de a-i fi pentru Rodica R.R. ca o geamănă era camuflaj. Durea dragostea unei dureri. De aceea mi-a fost dat să mă înstăpânesc în călătoriile ei, când în rugină, când în lob făr’de lumină.
Odată, în derdelușul soarelui, căci obișnuia să își planifice câte o scufundare de aceasta, deci odată, a nimerit valea, podețul și toate florile (buchet de anotimpuri): lăcrimioare, rose, caluna ori illex. Ar fi vrut să le calce pe fir de picior, să li se lumineze coroanele corola, dar nu! numai oamenii se calcă, între ei, în/pe picioare, să își arate piroanele virile ale orgoliilor ca niște imaginare orgasme. Salvarea lor, a florilor, era policandrul celest, care lega, precum în funde, miresme focale. Liniștea o găsea în alinierea rozalie a arborilor ce desprimăvărau distanța dinspre casă. Casa lui Crin era între aceste petale scoborâte de vânt ca niște fulgi. Aici nu era altă sală de primire nici sobe de tuci. Paginile pe care le scria despre ea, îi erau cumplit de crude. Obișnuia să întrebe pe alții și încerca să se disimuleze. Discuțiile cu ea îmi confirmau că metaforele și drumurile îi erau ca o pendulă. De ceas exact! Discret învăluită în seva unui parfum franțuzesc, Rodica R.R. își pansa odiseea ca pe o rană.
Călătoriile, unele, îi accelerau bănuieli, deloc binefăcătoare, precum graba placentei să spargă apa unei femei deloc pregătită. Pregătită adesea cu „bt, adică un fel de gata pentru taifas ori tipar, nu același lucru i s-a întâmplat când, din vitrina unei placintării dosite până și de ultimii cheflii, deci prin geamuri ca de oglinzi îi apare, cam neșarmant, Domnul B.B. O apăsă, pe loc, privirea lui interioară care nu bătea cu privirea exterioară. Ceva era prea lung ca o gumă de mestecat, lipită de ultima măsea de minte. Ochiul acela ca un glob spart îi vedea culorile papucilor, nu și țintele de pe geaca de mușama cu intarsii. Și, mai e ceva, pixăreala, prin care temea până și muștele din ultima plăcintă reîncălzită, ca o dulcinee mucegaită. Sau muzica din lăptărie! Aici dirija un singur Domn M.M., după manșonul de la sacoul din catifea. Erau amândoi singuri și puteau vorbi. „Nu! nu e acasă! e la cărat butuci.”; „Da? deci nici tu nu îi știi adresa,vine rapid M.M. (dar las’că în spate la chioșc vine curând domnul P.P. și la câte dosare învârte, o găsim).” Ca la carte le era dorința de posesie! Viziunile sale sau temele alese zgândăreau pixuri respirate precum deodorantele de la toaletele de hotel. Mese la umbră, mese la soare, interior vintage, dar care se asemăna cu proprietatea unui artist cu har, vietăți domesticite, alese platouri îi stăruiau, precum statuile din expoziții, în mintea înfundată ca de bomboane cu vitamine. Terasele erau inundate de lume și de soare, un soare cald printre verdeață și, ici-colo, răzlețe turme la pășune. Orice călătorie îi era ca un sandviș din care lipsea verdele salatei sau ca un măr roșu trist, căruia îi murea, de la vânt, livada.
Mă întrebam adesea dacă nu sunt eu cea care delirez la vederea pâlcurilor de păduri stufoase care scăldau în semeția lor casele îngrijite ale sătenilor unde Crin era așezat. Îmi doream arbori singuratici care să mediteze cu mine. Am văzut în casa pe care o avea Lacrima pe un deal așezat într-un mestecăniș. În interiorul ei erau lupte, care se dădeau pe grade de rudenie, fie de sânge, fie îndepărtate, revolta aborigenilor era starea lor cu efect de maculator. Vocile lor erau nedistincte, câte un prelat le mai citea, din când în când, geometria împăcării.
Învăluiți în pardesiuri negre de culoarea norilor plini de furtună, rudele de sânge blestemau pântece de mamă și hărțuiau scuipat la ghena de gunoi a vecinilor. Aburul lor era abject, ca al vulturului de pradă, iar statura lor golită de sacii cu bani ascunși în vie, era a copacilor dezgoliți și morți, ca roșul rujului din florile de cireș japonez. La desele lor mese cu gust de zer, se așezau, în straturi, câteva umbre care aveau gust de lăcomie și pustiu. Le ședea foarte bine în haine ca umbra, pentru că nimicurile despre care vorbeau le erau probe. Cocoșeii de aur pe care și-i doreau la butonieră erau ca niște urme de tăieturi la încheieturi de la cei pe care i -au înșelat nemilos.
Nu știu ca din zbucium și răspăr de zile să ne fi lăsat registre cu opere unice, nu! dar știu că Rodica R.R. o va face. O știe și ea, o știu și eu! Timpul rămas e timp! Pentru atâta poezie, încât paginile ei să respire adevăr. Timpul poeziei, pentru ea, era ca un timp al fericirii. Ea, o rudă de un neam bun și o prietenă tot de neam, iubea nucul din grădina casei ce nu o mai avea, dar iubea și confesivul. Apărut ca din senin și fără șlefuiri. Ca în croitorie. Fără probe și însăilări. Fără tușe și tivuri false. Foițele pe care le fâlfâie în ochii celor chemați sunt ca de jar și pline de poem. „Mi-ați părut un om mai dur sau tranșant, dar, acum, că vă cer atâta ajutor, deși nu vă prea caut, păreți un om extrem de abil și săritor!”, îmi povestește, pe sărite, Rodica R.R. despre o altă rudă prin alianță.
(Va urma)
