Sobița, ca bagaj local – Florica R. Cândea
Patrimoniu imaterial – Cartea a treia
Prezentul volum adună casa de altăoară, cu tot ce poate să o înconjoare, atât cât, să alunge colbul, care (se) mai zboară, din când în când.
Sobița, e de-acum, parte din lădoiul (nu cel din cămară), e lădoiul acela care conține manuscrise, note, (în)semne adumbrite și păstrate bine și (cu)minte (de zeci de ani).
Sobița nu e o anume odaie,nu e cladită doar a fi în pitorescul decorativ, al unui spațiu (pe lângă casa omului, în cazul nostru, acasă).
Sobița este o încăpere situată în casa de locuit (de obicei, pornind din gang, sau la capăt de casă).
Desigur, e un termen diminutival, provenit prin sufixare de la substantivul sobă (din magh. szoba), și, care, și-a extins semanticul: astfel, putem vorbi (cum e cazul acestui volum, la sobița dinafara clădirii casei, deci o anexă, cu o încăpere ori două, depinde, situată sau nu, la stradă, în care, săteanul avea cele trebuincioase (pe timp de vară ori chiar de iarnă).
În sobiță, stătea, de obicei, familia bătrână, spre a face loc, tinerilor, să fie separat.
Dar, sobița, putea servi ca bucătărie de vară (cum servea și cea din capăt de casă de locuit), putea servi ca mihei sau sobărie, un fel de colnă, unde erau depozitate, unele obiecte necesare unui maistor (am întâlnit cazuri când, în sobiță, erau adăpostite animale mici, ori păsări de curte, unde li se servea urlău din pisat făcut ad-hoc, în sobiță).
Am întâlnit cazuri, în care, sobița servea drept muzeu (al casei respective) și unde, la lumină de lămpaș, noi, vorbeam unui trecut.
Acesta, este de fapt, scopul prin noul volum, să deschidem ușița de la sobiță și să vedem ce a mai rămas.
Din sat!
Și, ea cartea, nu e nouă, ci se armonizează cu altele două, într-un spațiu sătesc, însă, acum, cu alte practici, narațiuni atipice, de acolo, de la butuc, într-un altfel de imaginar, colectiv-tradițional, cu alte spații de locuire, o carte care, neapărat, când se citește, aievea se trăiește.
Nu dorim ca această trilogie, într-un sens personal, conținând subiecte de patrimoniu imaterial (vezi: Cuvântul ca bagaj local, Bucătura, ca bagaj local) să fie considerate că ar fi o marotă (ori un moft).
Din contră!
Această carte (ne) invită să poftim în casă, în locașuri de cult și cultură, să vanilăm ceapța de pe cap, din prime încrețite și talerii de la gât, sau să naftalinăm rânduri de haine, de stat sau de port (de ață sau de pliși, cu șerpălăi) ș.a.
Ca-ntr-un Ethos local, cu îmbinări de real, cu nealterate evocări memorialistice, acest nou volum, este desprins din mentalul colectiv și memoria locală.
- a scris despre Castel, ca o emblemă a veacurilor, despre stilul inconfundabil, eclectic (care se scoboară în timp).
Și despre destinațiile acestuia (orfelinat, azil, orășel al copiilor, centru pentru refugiați, centru de reeducare, sediu CAP ș.a), s-a scris.
S-a scris și despre ritualul trecerilor de pe pământ în țărână, dar și despre locul de veci, simbol de-nchinăciune.
Cartea mustește, se ochește, cum se ochește fățanu la vânat, cum se ochește la vișini și cireșe, ori părădăici de vară, pe-nserat, lăsate la copt!
Se poate citi iarna, după Ciuralexa-n urma popii, sau când se număra… unumar, dunumar, tridsai, sorodai, cut’iotai, polomida, polomai , tuctan, beleuș trosc …sau se privea pe peretele luminat de lampa cu feștilă, umbra din jocul degetelor, vai, câte ploi în nostalgii, primăvara, când ești o floare, ești un crin/ ești parfumul cel mai fin, și, ca semn că te iubesc/colo jos mă iscălesc, și poți, la lăsat de post, să fierbi grâu, de Sântoader, sau vara, când Sfântu’ Lie dă cu zbiciu, și din sobiță, strigi morari la noi în greghină/morari, să vestească vremea rea, iar după soare, strigoii se vor mărita, după ce …se coc cireșele/ sute de sute/ culeg fete multe … sau toamna, sau să descânți păparugă rugă, /vină și mă udă/să ploaie șirloaie/șanțuri să îndoaie…când va rugini frunza-n vii, poți fierbe cucuruz, să sporești sămânța, deja sămănată și să spării ciorile, de Sânmihai…
-Ce?
Întrebați dacă am avut rățipiș a scrie?
-De la cine?
-Da!
De la oamenii, nu puțini, care au venit înspre noi și ar mai veni, dacă nu s-ar povesti … oioioai!!!!
-Cum?
Cu rămășag de adevăr!
Cu povești șoade, dar nedate uitării, și ne roade doar amintirea!
-De bine?
-Bine, ne șade!
-Să ne șadă binele!
Bagajul local, ca un leit motiv, compune volumul, care nu se vrea unul de sine stătător, compune, nu descompune, primele două, devenind ca un tot, comun.
O trilogie!
Peste ștergura de cuvinte se așează frumos, ca pe un flux, povești de viață, într-un câmp cultural care are, ca geneză, spiritul colectiv și analiza estetic – semantică.
Și, cum, omul de la sat e încărcat de-nțelesuri, e un fel de argus, vigilent cu propriul paznic, memoria, cu o mie de-nțelesuri, eresuri se vor naște oricând, chiar și când muzele se prefac că tac.
Un volum în care textul se inundă cu alter-ego-ul!
Ca o aleasă cunună de brațe deschise în pagini!
Există o natură a scrisului, aranjată (ne)haotic, căci întâmplările care se succed, umanizează.
Textul acestui volum e o poezie eufonic-plasticizată, în epic-liric-dramatic, de teatru popular arhetipal.
Ca un open art-door, deranjat de instantaneu și protejat de la pieire.
În carte, nimic nu se pierde, ci tot se recuperează, prin vii amintiri, totul se-mpărtășește, nimic nu este discret, ci concret.
Poezia epicului noului volum, se încinge, precum fierul roșu, un foc ce dă viață, aprins, care nu stinge arderea … la degete!
Prin scris!
Iar când peste toate, capitole, anexe, înscrisuri-documente, se așează simțirea inimii, cuvintele scrisului, ar putea genera efecte.
De lectură!
Nimeni, nu-i poate îngrădi nimănui, libertatea de a scrie.
Despre locuri atât de dragi.
Natale.
Nimeni, nu poate opăci pe nimeni, să-şi destăinuie planurile.
Am regândit.
Am început să facem ordine, în cufere.
Ne-am reorientat şi reîndreptat atenţia, înspre ultimele volume şi am purces pe teren, cu descinderi la faţa locului, cu discuţii, cu întâlniri cu sătenii.
Aşteptările noastre sunt întotdeauna însoţite de urme de dor, rămase pe trinitatea bisericilor dispusă în triunghi, în aşa fel, încât, să nu ne pierdem, să ne orientăm după cuiburile cocostârcilor de pe stâlpii de telegraf şi după frunzişul răvăşit din şanţuri de amintiri.
Revenirea cu această a treia carte, nu e deloc întâmplătoare, dar e surprinzătoare.
Acum propunem antropologie, etnologie, ethos, epos, topos, etnic, migraţii în cuvinte sau schimbări în peisaj cultural local, toate să îmbie cititorul înspre prispa amintirilor, de la mentalul sau imaginarul colectiv, prin prisma altor forme, anchete de teren, sui-generis, studii de caz sau banale discuţii, pe laviţa din şoprul casei.
Pic cu pic, strop cu strop, zi de zi, din ceas în ceas, am întors file de carte.
În veşnicia datinilor şi a rânduielilor, ne place să ne întoarcem chipul, iată, cât mai des.
Căldura cea neuitată, din jarul focului, din vatra casei, ne răscoleşte şi ne dă, când bineţe, când poveţe.
De aceea orice reîntoarcere, cu acelaşi chip, dar alte fapte, este menită să-i şoptească, izvorului din noi, sătenii, că nu trebuie să facem culturalizare pe bani, ci să oprim, să nu se stingă focul, care, mai de mult, se aprindea, prin foi, de pietre.
Cu simţiri alinătoare, localnicii ne mai cheamă şi ne mai îndeamnă să mai scriem!
Uneori ca mărturie, alteori ca o mândrie, uneori prea devreme, alteori nu prea târziu, de teama de a nu se prăbuşi unicul mit, rămas de ascultat, dragostea.
Acum, noua carte, a treia, e un melanj de ambiţii, de memorii nedisipate, o poveste de viaţă, care adună alte poveşti.
Nu ne sperie trecerea anilor.
Condeiul nu a obosit.
Acest nou volum, se împleteşte armonios cu vatra, casa,ogorul și dorul unei comune cât o saga.
… (la câmpie) …
Nu ne lăsăm să ne fure timpul, ca scările de la bloc.
Cei care-şi rescriu sau descriu locul de baştină, nu trebuie luaţi drept rebeli.
Nici făcuţi Cetăţeni onorifici!
Mă rog, de onoare!
Trăind interminabil într-un imaginar, ei nu lasă oglinda să se spargă.
Nici nu se opresc la capăt de drum.
Acolo sunt crucile.
De hotar.
Bătrânii iau în braţe copiii.
Dar şi hărţile locurilor.
Şi cărţile lor.
Am citit foarte multe cărţi monografice.
Similitudinile nu sunt un simplu joc al întâmplării.
Din fiecare am desprins o cheie a înţelepciunii populare, şi nu numai.
Şi, aşa cum muzeele săteşti sunt scrieri sacre, aşa cărţile monografice sunt pajişti de suflet, care se vor arde în cuptorul de pâine, dospit de genunchii frământărilor…
Mă întreb câţi oameni am privit în viaţa mea, fără să îi fi văzut! Spunea John Steibeck.
Aşa este şi cu această nouă versiune a cărţii.
Mulți săteni (din Macea), spuneau: Cărțile monografice ar trebui să fie o așezate la căpătăiul fiecărui localnic, pe noptiera anilor,de la răsăritul soarelui până la apusul zilei.
Personaje pitorești o populează și o înviază, ca niște edificii desprinse din file de milenară istorie.
– Se va mai scrie istorie locală?
-Cu siguranță!
De-aceea ne-am ghidat mereu blagian – Valul este dorul mării de a săruta țărmul.
Dar unii se-mpiedică tocmai de valul ce ne cuprinde pe alții, deși, noi știm cum, în matca unde se grevează cutume, fie ele și ancestrale, la malul acestor valuri, nu sunt ambiții, ci pași care plesnesc din rădăcină.
Aceste argumente fac parte din pagina dedicatorie nu numai a noastră, ci a tuturor, care își asumă riscul jidănesc, de a continua.
La ceva vreme, de la prezentarea volumelor anterioare, tot ca un rezultat al mai multor încercări monografic- culturale, ne-a fost destul o escală… cam de felul unor întâlniri, care ne-au dat curaj, aflând despre cărțile comunei, și ne-au fost cuvintele, adresate, de luat seama:
Ortăcie în limbaj măcean înseamnă prietenie sau chiar asociere a mai multor prieteni pentru a putea îndeplini o lucrare, o misiune, un scop.
Nevoia de conviețuire e ca gustul poamelor uscate pe butuc.
Ca perele în grâu și moacrele pe grindă.
Pădurenii veneau doar iarna, cu carele cu herneu.
Anotimpurile care traversează satul arhaic, sunt legături între timpul naturii și timpul omului.
Primăvara, induce spre libertate.
Vara e coacerea stropită cu apa ce întreține viața.
Toamna induce spre un declin din alte coaceri de poame, iar iarna ne conduce înspre un nou început – Anul Nou.
Anul este un cerc închis – illud tempus, cu început și sfârșit. Peste toate tronează o Dramă agrară. (Mircea Eliade).
Casa arhaică, cu tehnicile de construire sau arhitectura aparte, este expresia stilului de viață sau trai, dar și o expresie a procesului istoric.
Se observă, însă, și mutații, ca o dovadă a traversării unor epoci, în timp.
De la acoperișul din paie, trestie până la cel de țiglă, de la gard de nuiele până la poartă de scânduri, casele, care și-au pierdut vechea formă, sunt mărturia acestei traversări.
La Macea mai sunt doar câteva case care mai păstrează vechea structură: tindă, târnaț, vestibul, filigorie, gang, verandă.
Coridorul este, după caz, deschis sau închis cu sticlă.
A cam dispărut ușița, ce lega târnațul de gangul cu grinzi, cum și tinda, spațiu locuibil pe tot parcursul zilei, care împărțea casa în două: casa di’nainte și casa di’napoi, sau casa de stat, de cătă uliță, și casa primenită întotdeauna, pentru goști.
Acolo era pus și mortul, acolo se oficiau întâlniri între rudenii, nu se făcea nici foc, doar mirosul de călăpăr, frunze de tutun sau busuioc se năpustea, frumos peste hainele sau lenjeriile de zestre.
Nu a dispărut de tot sobița, la unele case, e pe post de cameră de zi în curte, sau de bucătărie, de vară.
Din spațiiile bine definite ale încăperilor, lipsește cuptorul de pită, făcut de Ștrengari, omul dus din sat, care era folosit și pentru încălzit, dar înlocuit cu șpohertul, lada de lemne sau teracota pe care se și gătește.
Nu se cunosc anume elemente decorative specifice locurilor, care să împodobească arhitectura, nici măcar specificul zonei de câmpie.
Construcția, de la fundație, era începută cu văiuguri, apoi s-a trecut la cărămidă, ca o anticipare a altei epoci.
Tehnica de construcție aparținea maistorilor, care erau plătiți.
Minoritățile s-au așezat în sat cu măcenii, fără probleme, unii din sălașe sau hodăi, pentru a sta legate cu pământul.
De aceea, dacă au avut anexe, și acum au dispărut, au rămas interferențele etnice, de ordin lingvistic sau unele împrumuturi.
Stânjenii erau considerați ca un bun motiv ca plata maistorilor să fie una pe merit.
La terminarea casei se punea o creangă verde împănată, pe primul căprior ca să rămână casa în picioare dar și prime colorate și o iagă plină pentru stropit cu răchie.
Podele nu erau, decât pământ muruit, care a fost înlocuit cu scânduri.
Ceea ce s-a mai păstrat este brâul, la-nceput vopsit în gri – muced, din cenușă și var înmuiate în apă, apoi s-a trecut la pământ colorat din ștrițli, acum se vopsește cu vopsele sau se ornează cu gresie casele vechi, câte au mai rămas, care păstrează vechea structură, adică loc pentru pat, pat cu iucă,laviță cu spătar sau gurgoi, masă sau cuptor, dar foarte rar, alături fiind ridicată o nouă construcție.
Parcă din ce în ce mai mult se simte o nevoie acută de conservare a valorilor imateriale, mobilier, obiecte, vase, căni, lămpi ș.a.
Intervin, aici, faptele de cultură, libertățile de exprimare, din exterior, prin legi nescrise, redate cu sfințenia arhaicului și din interior, prin libertatea de invocare sau de creare de tipologii, în comunicare, în fluxuri de habitat, iar viața cu limbaje și simboluri, devine o ceremonie.
Omul, fragmentul izolat din ea, va rămâne un impermeabil, un ilustrativ sau ilustratoriu semn al valorilor.
E jocul sinelui ca la Verjelul practicat iarna, de aflare a norocului.
Cultura satului a cunoscut și cultura materială, vie, mâncarea fiind specifică, simplă, dar cu influențe din cultura și arhiva culinară a minorităților.
Aici, interveneau sărbătorile, tăierea, ca sacrificiu a păsărilor-curcan, rațe și gâște îngrășate, care duc spre un interior, de Crăciun coincidea cu cea a porcului cu rât, de Anul Nou să aducă noroc.
Cultura imaterială, vie, ținea de meserii, rânduieli, meșteșuguri, ocupații străbune, care azi, s-au cam dus.
Este vorba aici și de cultura pasivă, a pragurilor, naștere, botez, nuntă, îngropare, sau tot ce ținea de un anume ritual, de identitate.
Stratul cultural pasiv, obiceiuri, sărbători, repertoriul culinar, nu sunt încă pe cale de dispariție, se încearcă o reînviere a tradițiilor, din patrimoniul cultural imaterial, interesantă este emulația vie a interferențelor, a documentărilor din câteva surse vii din sat și punerea lor în valoare: muzicanți, cântăreți, maistori, deținători-proprietari de obiecte vechi etc.
Și, această pură întâlnire, o face cartea!
A treia! Ca bagaj local!
Florica R. Cândea
