Oglindă
Ciob după ciob adun să întregesc
Imaginea ce-a prins a descompune
Preceptele din vechea dimensiune;
Oglinda, poartă către nefiresc.
Curbate umbre – roade de genune –
În taină împletesc și despletesc
Străvechi năvoade. Strig, dar nu zăresc
Decât un zid… și-un semn: Deșertăciune!
Atât de-adânc din noduri mă încheg,
Că rătăcit, pe propria mea scară,
Ard gând în gând cercând să înțeleg
Cât a rămas din mine în afară
Și cât în golul dat să mă dezleg…
Și-așa mi-e dat pentru a câta oară?
Din umbră
Lovind metodic malul plin de soare,
Ritmic se zbate apa tremurândă
Supusă parcă, parcă rugătoare,
Pe cât de nouă, pe atât de blândă!
Te-așezi pe mal, ca între flori o floare,
De parc-ai sta privind cum se perindă
Pletele unei sălcii plângătoare,
Cercând, în reverii, să te cuprindă.
Surprinsă, pari atât de bucuroasă
Că apa-n mantii reci, diamantine,
A izbutit în mreje să te prindă
Scăldându-te în ea… și ea în tine…
Privind, din umbră, salcia pletoasă
Ce nu aș da să știu că-ți sunt oglindă?!…
Ispita
Mai urc, pe ici, pe colo, niște trepte;
De melodii frenetic mă-nconjor
Să uit de larma pusă să deștepte
Tic-tacul unui vis tăinuitor.
Se trage ziua-n ea, caniculară;
De toarta nopții gândul îl anin
Măsură-sfetnic cu bătaie rară,
Semn forței ce mă-ndeamnă să revin.
Ce forfotă-i pe strada înserării!
Cu pasul greu de drumuri mă retrag,
Încolăcit în trenele uitării –
Uitării ce mă ţintuie în prag…
În naufragii bântuie clipita;
Pâraie-nvolburate curg șuvoi
Ca-n brațe să se năruie ispita –
Ispita umbrei cuibărite-n noi.
Trecea o doamnă
Trecea o doamnă c-un cățel –
O abdicare virginală,
Abis de mirt și de beteală
Valsând în ape de inel.
Din încifrarea spre albastru
În liniști încropii oceane
Și liniști pești, și diafane
Căderi spre oare care astru?
Renasc din gând așa cum mor
– Frumos ca florile de nalbă –
Și gând cu gând se face salbă…
Și-mi crapă palmele de dor.
