Gradina Cerească din Nori de pe muntele Ham Rong

de ANISOARA LAURA MUSTETIU

M-am trezit devreme, cu un sunet tremurând firav în aer. Nu era o ploaie apăsătoare, ci una blândă, ca o mângâiere. În luna iulie, în Vietnam sezonul aparține apei, iar frumusețile acelor locuri așteaptă se fie descoperite, dincolo de perdeaua groasă de ceață.

Instinctul și căutarea ne-au purtat în acea zi spre Grădina Cereasca din Nori, de pe muntele Ham Rong din Sapa. De fapt, acel loc magic l-a descoperit Joseph. Eram amândoi în căutarea unui loc interesant, dar mai liniștit. Încercam să ne îndepărtăm de forfota scuterelor și de vocile turiștilor, care sunau în urcușuri și coborâșuri muzicale, în cuvinte ce poartă în ele culturi și identități unice.

Intrarea Grădinii din Nori a apărut ca o Fata Morgana, atrăgătoare, misterioasă, cu umbre pâlpâitoare într-o lumină cenușie. Un drum îngust, capturat într-o șerpuire împietrită în sus, spre inima unei păduri presărată pe munte. Scările potecii erau înalte, pavate cu pietre albe, maronii, gri. Sclipeau cu umezeală. Peste ele se oglindea o lumina firavă, ce se strecurase cu dibăcie printre coroanele copacilor. Joseph mergea înainte, scufundat într-o stare de contemplare. Din când în când îi auzeam glasul protectiv… ”Ai grijă să nu cazi!…” Și avea dreptate. Scările erau tare lunecoase! Apoi s-a lăsat tăcerea… iar eu l-am lăsat să savureze acea pace binemeritată, în timp ce urcam amîndoi cu grijă scările care ne duceau spre un tărâm necunoscut.

M-am cufundat și eu, întâi cu gândurile, apoi cu toată ființa, în acea lume tăcută și verde, care renaște în fiecare zi, din umbră și umezeală. Pe pietrele mai mari și pe trunchiurile ude ale copacilor, unde ploaia căzuse mai des și lumina era mai slabă, era întins un mușchi fin, de un verde-smarald, catifelat. Părea ca o piele vie. În aer domnea o liniște ireală, ca o boare divină, din care se ridicau aburi și mirosuri de scoarță de copac, de frunze ude și de pământ cald.

Aveam impresia că sub stratul de verdeață, ce respira lin din pământ, erau ascunse întâmplări, momente, trăiri ascunse, frânturi de viață, toate păstrate în tăcerea muntelui. Am inspirat adânc în plămâni acel parfum inconfundabil, de țărână umedă și flori. Avea gustul unei esențe vii, distilată dintr-o vară neîmblânzită printre stânci.

Copacii aveau trunchiuri înalte, ciudat de subțiri, unii mai drepți cu ramuri firave înălțate spre cer, alții, înclinați sub povara timpului, păreau îngenuncheați într-o rugăciune. Scoarța lor era cenușie, cu pete albe, în urme lăsate de vitregiile vieții. În unele părți, pe lemnul lor umed răsăriseră ciupercuțe firave, cu pălării ruginii. Deformările crengilor semănau cu litere dintr-un alfabet necunoscut. Păreau că vin dintr-o poveste, scrisă de munte, doar pentru cei ce vor să o asculte.

Și tocmai acolo, unde nu mă așteptam să găsesc altceva decât flori și frunze mucegăite de umezeală, am descoperit atâta viață. Printre aburii care îmbrățișau natura cu discreție, florile parcă murmurau rugăciuni în culori – rododendroni aprinși, flori de trompetă galben-aurie, cireși europeni, trandafiri în nuanțe rozalii și acele fascinante flori violete, rare și visătoare. Petalele căzute pe pământ păreau bijuterii ascunse printre frunzele putrezite de umezeală. Florile nu-mi cereau nimic, dar îmi ofereau atâta splendoare…

Ne-am oprit într-o poiană. Joseph privea cu curiozitate tot ce era în jurul lui. Nu știu ce era în gândurile lui. Dar, cu siguranță, erau frumoase. Chipul îi era luminat de o mică stupoare. Mica depărtare era îmbibată cu aburi de nori — un tablou lichid al cerului pe pământ. Mă simțeam pe tărâmul unei lumi de dincolo de lume. Aici, vara nu are țipăt, ci doar șoapte. Nu are dogoare, ci răcoare. Nu agită, ci așază. Și, poate cel mai frumos, îți oferă timp: să simți, să observi, să taci și să te aduni.

În Grădina Cerească din Nori am înțeles că magia nu trebuie înțeleasă… ci doar trăită. Aburii începuseră să-mi dea o senzație feerică. Poteca se subțiase și mai mult, încercând să se ascundă în sălbăticie. Era îmbietoare și parcă îmi spunea… Intră, dar intră fără judecată, cu inima pură și deschisă.

Drumul ne-a dus într-un loc împodobit cu galbenul emanat de sutele de plante de Floarea- Soarelui. Erau păzite de stânci subțiri și negricioase, sculptate de vânturi în forme stranii. Erau acoperite în unele părți de licheni, o simbioză între ciupercă și alge, care lăsaseră pete cu forme neregulate, în nuanțe de gri-alburiu și verde. Mi-am apăsat palma pe o piatră negricioasă, înaltă de vreo doi metri și ascuțită la vârf. Era rece, dar plăcută. Emana liniște și putere. Am rămas acolo pentru câteva momente. Și știam că era prea puțin, dar a fost de ajuns să absorb în mine impresii și simțăminte de neuitat.

Nu cred că voi putea uita acea energie plăcută, mirosul ploii, culorile mohorâte, și acel spirit bătrân ce respira din piatră și pământ. Eram într-un sanctuar viu, un templu tăcut în care locurile murmură povești, oferă frumusețe oricui privește… dar adevăratele comori sunt pentru cei care merg mai departe, mai încet, mai adânc. În acele momente am descoperit și ceva din mine, un fragment vlăguit de puteri, însetat de regenerare, de liniște și armonie.

Am pășit mai departe începând să percep sunetul pietrei ude sub tălpi. O pojghiță verde, aproape invizibilă, acoperea drumul — o pieliță de mușchi și alge, moale, răcoroasă, alunecoasă, ca o amintire care nu vrea să plece. M-am oprit și am îngenuncheat să ascult din nou tăcerea, să simt acea respirație din pământ, din textura umedă a mușchiului crescut în tihnă. În acel moment, mi-am dat seama că acele locuri erau asemenea unei ființe – trăiește prin stropii de apă, prin firicelele de soare, prin valurile suave de aer. Acolo, privirile cerului căzute pe pietre îți spun: ai răbdare, aici nu se merge — aici se simte.

Prin aburii de ceață am deslușit un șirag lung de stânci negre — masive, tăcute, cu forme ciudate, ca niște făpturi împietrite în mijlocul unui vârtej de foc, demult trecut. Între ele, erau alungite poteci extrem de înguste, ca niște crăpături în inima muntelui. Erau atât de strâmte, încât doar un trup mic și subțire putea trece printre ele. Am avut impresia că fuseseră create nu de timp, ci de pașii tăcuți ai localnicilor — oameni ai muntelui, cu trupuri zvelte și ochi care știu să citească ceața.

Am atins din nou una dintre stânci. Era și ea rece, dar nu inertă. Suprafața ei era poroasă, cu urme de licheni și picături de ploaie. Era din bazalt, o rocă vulcanică, formată din răcirea rapidă a lavei. Poate chiar andezit, comun în Munții Hoàng Liên Sơn. Aceste roci negre, dure, sunt martorii unei lumi de foc și gheață, de începuturi geologice care au modelat Vietnamul de Nord cu milioane de ani în urmă.

Stâncile păreau să vegheze ca niște gardieni ancestrali. Nu puteau să vorbească, dar simțeam că au văzut tot — florile care vin și pleacă, norii care se nasc și se dizolvă în neant, pașii oamenilor care caută și apoi uită. Am pășit printre ele cu grijă, ca într-un templu fără altar. Și, în acel moment, am înțeles că frumusețea nu e doar în flori, ci și în pământul care le susține, în aerul și apa care le menține, în lumina care le înconjoară… în potecile care nu duc nicăieri — decât înapoi, spre tine.

Joseph se așezase pe o buturugă și prefera să privească orizontul. Era și el copleșit de tăcere, de armonie, de misterioasa natură. Iar eu am continuat să explorez cu toate simțurile acea magică natură. Pe măsură ce poteca se îngusta, stâncile păreau să se apropie și mai mult una de cealaltă, lăsând doar o fereastră subțire de cer cenușiu printre ele. Respiram încet, copleșită de curiozitate. În timp ce înaintam, simțeam că trec printr-o poartă invizibilă. Apoi, ca din senin, deschizătura s-a lărgit într-un loc ascuns între stânci, acoperit de mușchi, cu flori mici și albe, crescând direct din piatră.

În mijlocul acelui loc era o grotă. Mică, dar părea adâncă. Intrarea era mascată de o perdea de iederă. Stânca din fața grotei părea să păstreze pe ea un chip. Ochii priveau spre vale, iar buzele întredeschise păreau încremenite în cuvinte mute. Între cutele feței, se scurgeau firicele de apă, strălucind în nuanțe de chihlimbar murdar, aducând cu ele mirosuri dense, telurice. Am rămas nemișcată… Simțeam că timpul s-a strâns într-un nod tăcut. Lângă acea grotă ascunsă de lume, păzită de bazalt și aburi, am simțit că spiritul locului încearcă să mă atingă. Nu în cuvinte. Ci în senzații, în întrebări, în amintiri care nu-mi aparțineau, dar pe care le simțeam aproape. Poate că acea sculptură fusese odată o zeiță. Poate doar o piatră modelată de ploi. Dar pentru mine, acolo, în acel moment, era o oglindă — nu de piatră, ci de suflet. Cineva, cu foarte mult timp în urmă, modelase acel chip ca un omagiu adus muntelui. Am aflat mai târziu că legenda o numea Zeița celor Patru Vânturi — protectoarea florilor, norilor și potecilor tainice. Se spunea că doar cei care pășesc singuri, tăcuți și cu suflet curat ajung la ea.

Am încercat cu grijă să nu tulbur liniștea care domnea acolo — o liniște densă, ca o catifea rece. M-am rezemat de o stâncă vulcanică. Valurile fine de aburi, care o înconjurau, aveau ritmul unei inimi lente, antice. Grota din fața mea nu era un simplu adăpost natural. Era, după cum spuneau bătrânii H’mong, „urechea dragonului pietrificat”. Pentru că da — în mitologia locală, Muntele Ham Rong înfățișează un dragon care, cu inima ruptă de dor, s-a așezat între nori și s-a transformat în piatră. Capul lui e acolo, sus pe creastă, iar trupul se întinde până spre vale. Grotele de pe munte sunt locurile prin care dragonul încă ascultă gândurile celor ce urcă până sus, pe creștetul lui.

M-a cuprins un gând tainic, un fior care venea dincolo de piatră: Muntele e o viu. Poate că o floare, o pojghiță de mușchi, o sculptură nedescifrată sunt feluri în care natura vorbește — și așteaptă doar să fim suficient de tăcuți ca s-o auzim.

În apropiere, i-am auzit pașii apăsați ai lui Joseph care se apropiase încet de mine. ”Pss… ” arătă cu degetul la câțiva metri de noi. Am privit atentă. Întâi am auzit un sunet slab – un cotcodac stins, apoi o mișcare ieșită dintr-un tufiș. Printre rădăcini și pietre, se plimba țanțoș un cocoș cu pene umede. Era însoțit de o găină micuță, maronie. În spatele lor, ieșiseră din ierburi lucioase o mulțime de puișorigalbeni. Micuți și fragili, mergeau legănat și parcă tremurau în aerul rece. Era ceva sacru în imaginea aceea – acele vieți fragile apărute în inima unui loc învăluit de tăcere și ceață. Chiar și în vârful rece al muntelui, acolo unde omul nu lasă urme, natura oferă minuni. Nu are nevoie de spectatori. Doar de liniște. Am zâmbit larg, cu inima încălzită. Am simțit că voi păstra acea imagine în mine, și poate, într-o zi, o voi înrăma în cuvinte.

Ne-am întors înapoi în poiană, călcând cu pași moi. Ploua din nou, dar altfel — mai încet, mai curat. În depărtare, între florile de rododendron și frunzele de bambus, parcă o umbră mă urmărea. Sau poate doar dragonul zâmbea. Am pornit mai departe, fără grabă, doar cu pașii și gândurile care se dezlegau ca ceața de pe umerii muntelui.

Într-un loc uscat de lângă potecă și acoperit de o umbrelă uriașă, am întâlnit o femeie. Stătea pe un scăunel din lemn. Era foarte micuță, ca și un copilaș, îmbrăcată în haine tradiționale, colorate în roz, galben și negru, brodate cu migală. Avea obraji rotunzi, un zâmbet larg și luminos, și ochi maronii, plini de viață. Mânile îi erau muncite, dar privirea îi rămăsese nespus de blândă. Nu am putut decât să o ador, din prima clipă. Cred că avea în jur de optzeci de ani. Când m-a zărit, m-a luat de mână și mi-a arătat lucrurile artizanale puse frumos pe o masă. Apoi, a spus … „Ma…ma”. Am înclinat capul, nedumerită, iar ea a zâmbit din nou. Am simțit un nod în gât.

Pe masă erau portofele din pânză, în diverse culori stridente, cu modele geometrice cusute în fire de bumbac, care povesteau despre nori, orez, vânt și vise. Altele aveau fire aurii care sclipeau discret în lumina încețoșată. Mi-a arătat o cordeluță de pus pe cap. Era făcută de ea, cu răbdare, cu gânduri puse în fiecare cusătură. Am atins-o cu grijă, de parcă mi-era teamă să nu-i stric povestea țesută în fire. Când mi-a pus cordeluța peste cap, a rostit din nou:
„Ma…ma,” iar eu m-am simțit de parcă aș fi fost adoptată, măcar pentru un moment, de bunătatea sufletului ei. Nu știu dacă era un nume, sau doar un cuvânt rostit sub cer — dar mi-a rămas întipărit în inimă. Căci pentru mine, oricum, acel cuvânt e sfânt. ”Ma..ma”, a spus din nou. Iar eu am interpretat că în limba ei înseamnă „lucru de mână, sau… făcut de mine.” Am cumpărat cordeluța fără să clipesc, cu respect.

Știu sigur că atunci când mă voi întoarce acasă și mă voi privi în oglindă, acea cordeluță nu va fi doar un suvenir, ci o oglindă către o zi care nu va mai exista decât în mine. O zi când m-am pierdut prin norii din Sapa și m-am regăsit în zâmbetul unei femei pe care n-am s-o uit niciodată. Cordeluța va fi o amintire purtată pe tâmple, un fir de legătură între un colț de cer, o femeie care mi-a spus ”Ma…ma” și mine, rătăcind printre flori într-un loc umed de vară.

Ploaia se scurgea printre frunzele groase de bambus, iar ceața coborâse și mai des peste cărarea pietruită, învăluind totul într-un abur moale, sidefiu. În acel loc mi se părea că pietrele erau mai rotunde, pământul mai întunecat și florile mai puține, dar mai intense. Am zâmbit, fără să înțeleg pe deplin, dar parcă întreaga grădină răsuna cu acel cuvânt magic, care mi-a răscolit inima și gândurile pline de dor – dor de un suflet din care făceam parte și care mă veghea din ceruri.

În vârful muntelui, acolo unde natura se frânge în pietre golașe și cerul coboară în perdele de abur, ceața era atât de deasă încât părea un zid viu, respirând. Pierdusem noțiunea timpului, ce se dizolvase și el în firicelele subțiri de apă. Ploaia continua să curgă mărunt, ca o mătase rece din nori, în timp ce coboram încet spre vale. Gândul la ceaiul fierbinte de la Cafeneaua Le Gecko îmi dădu un nou avânt, dar eram forțată să merg încet, căci poteca devenise mai alunecoasă.

Într-un moment de neatenție, piciorul mi-a lunecat pe o piatră mai largă, acoperită de o peliculă fină de alge — lucioasă, aproape translucidă, ca o piele străvezie întinsă peste piatră. Căderea a fost bruscă. Genunchiul stâng s-a izbit de piatră, dar durerea s-a risipit repede — o amintire nouă, adăugată discret. M-am ridicat, udă până la șolduri, tremurând, trezită din feeria în care plutisem. Joseph îmi întinse mâna să mă ridic… ”Ți-am spus să fii atentă!” Îmi zâmbi fin. I-am răspuns cu o privire copilărească. Avea dreptate. Mi-am șters mâinile de o frunză lată și ne-am continuat drumul. În jur, norii coborâseră până la nivelul ochilor. Copacii păreau acum statui în aburi, iar florile de pe margine fremătau discret. M-am sprijinit cu mâna de creanga unui copac mai mic și am descoperit un biofilm organic, aproape invizibil, dar lipicios la atingere; o combinație de microorganisme care trăiesc în umezeală.

Apoi, dintr-o dată, cărările s-au lărgit. În apropiere, învăluită în sunete vagi de clopoței, Le Gecko se zărea printre arbori. Geamurile cafenelei erau aburite cu o promisiune de căldură. Ne-am apropiat încet, încă plini de noroi, dar cu un fel de fericire pe care nicio căzătură n-o mai putea tulbura. În pragul cafenelei, o femeie cu un șorț maroniu de pânză ne-a întâmpinat cu un zâmbet și o întrebare aproape șoptită:

„ Ceai de ghimbir sau de piersici?

Am surâs ușor. „Orice… atâta timp cât e fierbinte.”

Am intrat în cafenea tremurând ușor, cu obrajii reci și mâinile ude, dar cu sufletul încă vibrând de tot ce trăisem pe munte. Cafeneaua ne-a primit cu miros de ceai și flori uscate, cu căni așezate pe mese mici, rotunde, cu fețe de masă brodate. Ne-am așezat lângă fereastra care dădea spre stradă — deși ceața nu lăsa să se vadă nimic clar, doar contururi moi de flori și acoperișuri ude, colorate difuz. O tânără mi-a adus o cană mare, de lut smălțuit, din care ieșeau aburi din aroma ușor iute a ghimbirului. Am luat cana în palme, cu recunoștință. Căldura mi-a pătruns degetele și, pentru prima oară după ploaie, m-am simțit înrădăcinată în acel moment. Parcă nici un doream să mă mișc. Cred că eram istovită. Joseph comandase între timp ceva ușor de mâncare. Afară, muntele își ținea în poale misterioasele povești, iar noi, înăuntru, sorbeam din ceaiul fierbinte.

Am pus pe colțul mesei cordeluța de la bătrâna cu chip de înger. Firele cusute de mână păreau să aibă acum culori și mai intense. Ea îmi va aminti de o femeie care, într-o zi ploioasă de vară vietnameză, m-a făcut să înțeleg că frumusețea nu se colecționează — se trăiește. Afară, picurii de ploaie s-au rărit. O rază tăcută de lumină mi-a atins marginea ceștii… Am simțit că întâmplările din ultimele ore nu s-au răsfirat, ci mi s-au lăsat încet în interior. Ca un vis care nu se termină, ci doar se așază în adâncul inimii.

Grădina Cerească din Nori ne-a dăruit o poveste cu ceață, flori, pietre umede și oameni mici cu suflet mare. Am căzut, am zâmbit, am auzit cuvântul sfânt Mama și am plecat cu o panglică brodată nu doar cu fire, ci cu amintiri.

Am acoperit cana de ceai cu ambele mâini și am privit în tăcere prin geamul aburit. Dincolo de el, locurile respirau prin vis și realitate. În acele clipe, m-am gândit că poate muntele doar mi-a împrumutat câteva ore din inima lui. Și eu i le-am înapoiat-o cu această poveste de recunoștință. I-am păstrat amintirea, am așternut-o pe file moi de abur și lumină. 🌿☁️