Ce sentimente transmite poetul? -Mihaela CD

Întrebarea privind natura sentimentelor pe care le transmite poetul a stârnit dintotdeauna reflecții și discuții aprinse în rândul criticilor, cititorilor și chiar al poeților înșiși.

Adesea, însă, interpretările se reduc la simpla etichetă conform căreia „poetul își descrie viața”, „își povestește propriile trăiri” sau „își expune suferința ori fericirea în versuri”. O astfel de concluzie, deși foarte comodă, este adesea superficială și inexactă, cu mici excepţii. Nu am să dezbat aici excepţiile, căci există într-adevăr şi poeţi care scriu numai despre propriile trăiri. Articolul meu se referă la ceva mult mai profund. Poetul desăvârșit, adevăratul artist al slovelor, acela înzestrat cu har, ‘’născut iară nu făcut’’ transcende limitele biografiei personale devenind un medium prin care emoțiile, experiențele și dramele universale se aștern în cuvinte.

Un poet autentic nu are nevoie să fi trăit fiecare întâmplare despre care scrie. El nu este neapărat un autor de jurnal intim, ci mai curând un arhitect al emoțiilor lumii. Se ştie că poezia este de sorginte divină iar multe dintre sentimentele prezentate în versuri îi sunt transmise poetului pur si simplu prin canalul inspiraţional. Dintr-o imagine, dintr-o pictură, dintr-o poveste aflată întâmplător sau chiar dintr-un vis, poetul poate extrage mirifica sevă lirică a unei experiențe. Capacitatea sa extraordinară este aceea de a personaliza, de a interioriza și apoi de a transmite emoția ca și cum ar fi a lui. Aceasta este arta lui scenografică, este harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu. În acest fel, cititorul ajunge să creadă, să simtă și să trăiască intens ceea ce, în realitate, poetul a preluat din afara propriei vieți.

Adevăratul artist al condeiului posedă un dar rar întâlnit: empatia creatoare. El poate să îmbrace în metafore zguduitoare suferința altcuiva, să o trăiască prin filtrul propriei sensibilități și să o transpună în versuri de o autenticitate copleșitoare. Nu este nevoie să fi pierdut pe cineva drag pentru a scrie o elegie sfâșietoare; nu e nevoie să fi fost trădat pentru a compune un poem al trădării. Poetul autentic, acela care vibrează înalt, se hrănește din miezul uman al experienței universale și, prin talentul său de excepţie, dăruiește cititorului senzația că acele cuvinte ce curg spre inima lui, au izvorât dintr-un adevăr trăit.

Astfel se explică de ce un volum amplu de poezie, în general, nu se adresează doar unei categorii anume de cititori. El nu este scris doar pentru femei sau doar pentru bărbați, nu se limitează la tineri sau la vârstnici, la cei fericiți în dragoste ori la cei abandonați, triști, marcați de dor sau însingurare. O carte bună de poezie este o frescă a sufletului omenesc, o punte între lumi și destine, o descriere subtilă a tuturor anotimpurilor vieții, cu bucuriile și încercările lor, cu lumina și umbrele, cu speranța și căderile inevitabile. În paginile unui volum generos de poezie se pot regăsi deopotrivă cei care trăiesc extazul iubirii, cât și cei răniți de despărțiri, cei încrezători și cei îndoielnici, cei puternici și cei vulnerabili.

Este greșită, așadar, atitudinea unor cronicari care reduc poezia la o simplă confesiune autobiografică. Afirmații de tipul „poetul își descrie viața” sunt, în multe cazuri, dovezi de lectura selectivă, limitată sau lipsă de înțelegere a procesului artistic. Cum poate cineva să știe cu certitudine că versurile pe care le citeşte sunt în fapt izvorâte din jurnalul personal al poetului și nu rodul unei imaginații fertile, al unei sensibilități capabile să asume suferința sau bucuria altuia? Poetul adevărat, înzestrat cu har, la fel ca scriitorul profesionist poate scrie la persoana întâi despre experiențe pe care nu le-a trăit niciodată, dar pe care le face să pară vii, autentice și zguduitoare pentru cititor.

În esență, poetul cu har transmite nu atât ceea ce a trăit el însuși, cât ceea ce poate trăi ființa umană în general. El transformă trăirea individuală, fie ea reală, imaginată sau preluată, într-o experiență colectivă. În aceasta constă adevărata măreție a artei poetice: capacitatea de a converti iubirea, tristetea, suferința, dorul, bucuria, credința sau însingurarea în limbaj universal.

De aceea, rolul poetului nu este să-și scrie „biografia în versuri”, ci să surprindă vibrațiile universului interior al omului. El este, prin excelență, un traducător al sufletului omenesc, un sculptor al emoțiilor. Cartea sa devine un loc de întâlnire între poet și cititor, un spațiu în care fiecare om se regăsește, se oglindește și descoperă, în versuri, fragmente din propria existență.

Așadar, întrebarea „ce sentimente transmite poetul?” nu poate primi în niciun caz un răspuns limitativ. Poetul cu suflet de artist transmite tot ce încape în inima și în imaaginația umană: de la iubire la supărare, de la speranță la disperare, de la extaz la prăbușire. Unele îi aparțin, altele nu. Însă toate, odată trecute prin filtrul său artistic, devin adevăruri universale. Iar aici găsim puterea magnifică şi inconfundabilă a poeziei: aceea de a fi, simultan, confesiune și ficțiune, realitate și vis, un jurnal personal și unul colectiv.

În cele din urmă, poetul dăruit cu har nu este în niciun caz doar un simplu povestitor al propriei vieți, ci un mesager al vieții însăși.