Despre conștiință, perspectivă și cei 2,5 milioane de kilometri pe care îi parcurgem în fiecare zi

Cum se schimbă problemele când privim viața din perspectiva cosmosului?

de Anișoara Laura Mustețiu

O boare tandră de aer mi-a atins obrajii, aducând cu ea miresme de liliac, dulce, parfumat. Mă afund în fotoliu, simțind cum un șuvoi de raze aurii mi se topesc pe piele, se răsfiră în acea senzație moale și caldă, emanată de celulele corpului. Mă simt atrasă în mreaja păcii și armoniei din jur, ca și cum aș fi o frunză care s-a lăsat, în sfârșit, purtată de o adiere de vânt.

În grădină, petalele de eucalipt tremură fin, lăsându-și umbrele pe covorul moale de iarbă. Cățelușii dorm cu botul sprijinit pe picioarele mele, respirând calm și egal. Lângă mine, am telefonul pus cu ecranul în jos. Mă gândesc la ce să spun în noua emisiune de radio, la prima frază a articolului pe care doresc să-l scriu, la antrenamentul pe care urmează să-l fac. În acea mișcare suavă, aproape imperceptibilă, a gândurilor, a frunzelor, a respirației, îmi trece prin minte un nou gând:

Eu, în clipa asta, sunt în plină călătorie. Nu metaforic. Împreună cu florile, cu masa de lângă mine, cu orașul și cu tot ce numesc „acasă”, mă deplasez prin spațiu, odată cu Pământul. Până la sfârșitul acestei zile, planeta mă poartă aproximativ 2,57 milioane de kilometri pe orbita sa în jurul Soarelui.

Două milioane și jumătate de kilometri. Iar seara, când închid lumina aș spune, aproape absent: „Astăzi nu s-a întâmplat mare lucru.” Poate doar pentru că m-am obișnuit cu extraordinarul.

Mi se pare aproape straniu și în același timp adevărat. Corpul meu nu simte această viteză, florile nu tremură, cafeaua rămâne în ceașcă, grădina nu pare să gonească nicăieri. Din perspectiva mea, totul stă pe loc. Privit din cosmos, alunecăm toate prin spațiu, eu, el, florile, toți oamenii, purtați de același Pământ.

Și nici măcar aceasta nu este întreaga aventură. Soarele, cu toate planetele după el, înaintează prin Calea Lactee cu aproape un milion de kilometri pe oră, purtându-ne în viguroasa lui călătorie cu el. Gândul mă fascinează. Oare câte lucruri există în jurul meu — și chiar în mine — care sunt extraordinar de importante și pe care nu le percep?

Marile lucruri sunt adesea invizibile

Nu mă trezesc dimineața cu gândul la gravitație — această îmbrățișare nevăzută care îmi ține pașii legați de pământ. Nu privesc cerul pentru a mulțumi atmosferei că rămâne fidelă planetei, învăluind lumea într-un cocon protector, și nici nu-mi amintesc de magnetosferă atunci când deschid fereastra spre aerul limpede al zorilor. Trăim adesea într-o firească uitare a forțelor care ne susțin, și totuși, întreaga mea existență este suspendată de această discretă arhitectură nevăzută.

În jurul nostru, câmpul magnetic al Pământului urzește o magnetosferă ocrotitoare: un scut invizibil ce deviază o mare parte din torentul de particule încărcate trimise din spațiu și păzește atmosfera de asprimea vântului solar, lăsând viața să respire la adăpost.

Iar mai departe, la o depărtare de aproximativ 150 de milioane de kilometri, Soarele își revarsă necontenit energia peste abisul tăcut. Este freamătul care încălzește planeta, respirația ce pune în mișcare marile sisteme climatice și scânteia ce face posibilă fotosinteza — acea tainică alchimie prin care lumina devine materie vie și sevă.

Tot acest mecanism uriaș, această uimitoare convergență de forțe, distanțe cosmice și legi tăcute lucrează clipă de clipă, neobosite, la nesfârșit.

Iar eu stau în grădină și privesc o floare.

Dar ce este, de fapt, o floare?

Poate că tocmai aici perspectiva începe să se schimbe. Văd petalele. Culoarea. Forma.

Dar în spatele acelei flori există lumina Soarelui, apa, mineralele din sol, microorganisme, reacții chimice, fotosinteză, gravitație și milioane de ani de evoluție. Floarea este forma vizibilă. În spatele ei se află o rețea complexă de procese invizibile. Și chiar materia din care este făcută are o istorie care începe cu mult înaintea grădinii mele.

Carbonul și oxigenul din corpurile noastre au fost produse prin procese nucleare în generații anterioare de stele. O parte importantă din fierul pe care îl purtăm în corp provine din evenimente stelare petrecute cu mult înainte de apariția Pământului.

Nu este doar o metaforă poetică să spun că purtăm în noi materie stelară. În adevăratul sens al cuvântului face parte din istoria noastră fizică.

Și atunci perspectiva mea se schimbă din nou. Nu sunt doar o femeie care privește o floare în grădină. În mine există fierul unei supernove, hidrogenul primelor clipe ale lumii și lumina unui soare aflat la 150 de milioane de kilometri.

Iar toate acestea se petrec în timp ce eu mă pot supăra pentru că poate cineva nu mi-a dăruit atenția dorită.

Poate că problema nu este că lucrurile mici nu contează

Ele contează. Un cuvânt poate răni, o relație poate conta enorm, o problemă financiară este reală, o pierdere este dureroasă. Viața umană se desfășoară inevitabil, în propriul ei ritm. Dar există momente în care poate fi sănătos să schimbăm distanța de la care privim.

Când ridic perspectiva, ceea ce mă preocupa cu câteva minute înainte nu dispare, dar își schimbă proporțiile. Unele lucruri pe care mintea le transformase în centrul universului redevin ceea ce erau: un mic fragment din viață.

Iar atunci mă gândesc că poate nu avem nevoie întotdeauna de o soluție pentru ceea ce ne întristează. Poate că, uneori, avem nevoie de o perspectivă mai mare.

Și apoi se deschide întrebarea conștiinței

În ultimele zile l-am ascultat pe Federico Faggin, fizician și inventator, cel care și-a îndreptat o mare parte din căutări spre tărâmul fascinant al conștiinței.

Pot înțelege că Pământul se mișcă prin cosmos, că materia corpului meu poartă înscrisă o istorie stelară, pot deveni conștientă de forțele nevăzute care susțin realitatea. Pot privi o floare și să știu că, dincolo de simplitatea ei fragilă, pulsează o complexitate uluitoare. Conștiința este tocmai acest spațiu miraculos în care o floare, o dorință neîmplinită și o planetă care aleargă prin vid încap, deopotrivă, în aceeași privire.

Oare o fi aceasta una dintre marile puteri ale conștiinței ?

Puterea de a ne dărui contextul. Asemenea celui care, ridicându-se deasupra norilor, descoperă că ziua cenușie de jos a fost dintotdeauna însorită nu… pentru că cerul s-a schimbat, însă pentru că privirea lui a învățat să urce.

Mă întorc apoi la emisiunea mea, la telefon, la cumpărături, la mărunțișurile cotidiene pe care trebuie să le rezolv. Și totuși, mă întorc puțin schimbată. Pentru că grădina nu mai este doar o simplă grădină. Soarele nu mai este doar lumina de afară, iar această zi nu mai este o succesiune mecanică de sarcini. În timp ce eu îmi trăiesc viața aparent obișnuită, Pământul își continuă călătoria tăcută, Soarele continuă să ardă, Gravitația continuă să țină lumea laolaltă. Celulele mele continuă să lucreze neobosite, iar plantele continuă să transforme lumina în viață. Niciunul dintre aceste procese nu-mi cere atenție — și poate tocmai de aceea este atât de ușor să uit să le văd.

Astăzi, pentru câteva minute, le-am văzut cu adevărat. Iar lucrurile care păreau mari au devenit puțin mai mici, în timp ce tot ceea ce consideram obișnuit s-a preschimbat, dintr-odată, în ceva extraordinar.

Anișoara Laura Mustețiu este o scriitoare română, născută în Timișoara, a trăit 24 de ani în Germania și este stabilită din anul 2014 în Sydney. Scrie proză inspirată din întâmplări reale, romane de dragoste și de reflecție despre identitate, reziliență, dezvoltare personală și sensul vieții. Cu lucrări publicate în limba română, engleză, italiană și germană, îmbină literatura cu reflecții inspirate din psihologie, neuroștiință și filozofie. În calitate de scriitoare, editor‑șef al revistei Emoții și Lumină, redactor de radio, fondatoare a Clubului Româno‑Australian de Carte și participantă activă, pe scenă, la evenimentele culturale româno‑australiene din ultimii zece ani, contribuie la promovarea literaturii române pe plan internațional și la consolidarea dialogului intercultural. Cărțile ei, publicate în patru limbi, sunt disponibile în unele dintre cele mai prestigioase librării din lume — precum Harvard Book Store, Barnes & Noble sau librăria regală Hatchards din Londra — și pot fi găsite în majoritatea marilor orașe internaționale.