Părțile din noi care nu primesc aplauze – Anișoara Laura Mustețiu

Photo by Allyssa Sayers on Unsplash

Ce ne pot învăța succesul, frica și sensibilitatea despre cine suntem cu adevărat

Există o întrebare care îi însoțește pe oameni de mii de ani: Cine sunt eu?

Cuvintele grecești antice Cunoaște-te pe tine însuți, înscrise pe Templul lui Apollo din Delphi, par surprinzător de actuale și astăzi. Aproape totul s-a schimbat în jurul nostru de atunci. Am traversat oceane și continente, am explorat spațiul, am creat inteligența artificială și forme de comunicare pe care generațiile dinaintea noastră cu greu și le-ar fi putut imagina.

Și totuși, continuăm să ne confruntăm cu aceeași întrebare: Cine sunt eu dincolo de ceea ce fac?

Cine sunt eu dincolo de profesie, realizări, relații, reputație și felul în care mă văd ceilalți?

Mult timp am crezut că răspunsul este simplu… dar m-am înșelat.

Realizările care devin identitate

Uneori mă întreb ce s-ar întâmpla dacă tot ceea ce am construit ar dispărea. Dacă nimeni nu mi-ar mai citi cărțile? Dacă diplomele, fotografiile, premiile, realizările, recunoașterea publică și aplauzele ar dispărea dintr-odată? Aș mai ști cine sunt?

O mare parte din viață, realizările mi-au dat un sentiment de direcție. Să muncesc, să învăț, să scriu, să performez, să merg înainte — toate acestea au devenit moduri prin care mă înțelegeam pe mine însămi.

Nu este nimic greșit în a avea realizări. Și astăzi le prețuiesc. Problema începe atunci când, aproape fără să observăm, ele devin dovada propriei noastre valori. Atunci fiecare succes ne liniștește, iar fiecare eșec ajunge să amenințe ceva mult mai profund decât acel eșec în sine.

Viața modernă ne încurajează ușor în această direcție. Ne prezentăm prin profesie. Numărăm urmăritori. Ne afișăm diplomele. Vorbim despre ceea ce am construit, publicat, câștigat, terminat sau depășit.

Toate acestea spun ceva despre noi. Dar nu spun totul.

Am trăit suficient cât să înțeleg că împrejurările se schimbă. Carierele se încheie. Relațiile capătă alte forme. Succesul are perioadele lui. Recunoașterea vine și pleacă. Dacă identitatea noastră se sprijină în întregime pe lucruri care pot dispărea, atunci și ea devine fragilă. Pentru mine, această conștientizare nu a fost tocmai confortabilă. M-a obligat să privesc dincolo de versiunea mea pe care îmi era cel mai ușor să o arăt lumii.

Părțile din mine care nu primesc aplauze

Cine sunt eu atunci când nimeni nu mă privește? Răspunsul nu este întotdeauna impresionant.

Sunt și femeia care plânge.

Sunt femeia care a cunoscut frica și, uneori, disperarea. Au existat momente în care, lângă oameni pe care îi admiram, m-am simțit dintr-odată foarte mică, chiar dacă nu aveam niciun motiv real să-mi diminuez propria valoare. Am avut nopți nedormite în care am încercat să găsesc soluții. Știu ce se întâmplă atunci când o problemă pătrunde în minte târziu, noaptea, și devine tot mai mare cu fiecare gând.

Și cunosc poveștile pe care mintea le poate crea. Povești despre ceea ce s-ar putea întâmpla, despre ce ar putea însemna cuvintele altcuiva, despre respingere, despre a fi uitată, despre a nu fi suficient de bună, suficient de în siguranță sau suficient de reușită. Unele dintre aceste povești păreau complet reale cât timp trăiam în interiorul lor.

Dar ceea ce simțim și ceea ce este adevărat nu sunt întotdeauna același lucru.

Cu timpul, am învățat că unele dintre poveștile din mintea mea trebuie confruntate cu realitatea. Unele se corectează prin ceea ce facem. Altele au nevoie pur și simplu de timp, până când reușim să le vedem mai limpede.

Uneori a trebuit să-mi spun ceva mult mai simplu decât orice învățasem din psihologie sau filozofie: Mi-e frică.

Și este ceva surprinzător de eliberator în a recunoaște acest lucru.

Ani de zile, probabil mi-a fost mai ușor să arăt femeia care muncește, scrie, reușește, rezistă și găsește soluții. Știam cum să respect acea femeie. Să învăț să o respect și pe cea vulnerabilă a fost mai greu.

Astăzi înțeleg că nu sunt două femei diferite. Femeia care reușește și femeia care se teme aparțin aceleiași vieți. Femeia care primește aplauze și femeia care stă trează noaptea căutând un răspuns sunt amândouă eu. Și poate că tocmai aici începe cunoașterea de sine — în acele părți din noi care nu primesc aplauze.

Povestea pe care ne-o spunem despre cine suntem

Psihologia și neuroștiința au schimbat felul în care privim identitatea. Sinele nu este pur și simplu ceva fix, ascuns undeva în interiorul creierului nostru. Felul în care ne percepem pe noi înșine este modelat continuu de memorie, experiențe, relații și de sensul pe care îl dăm lucrurilor care ni se întâmplă.

În acest sens, identitatea conține o poveste. Iar poveștile se pot schimba.

Poate tocmai de aceea marile schimbări ale vieții pot fi atât de destabilizatoare. Cineva pleacă dintr-o țară, își pierde profesia, încheie o relație, devine părinte, se pensionează, se îmbolnăvește, are un succes neașteptat sau eșuează într-un lucru care părea sigur. Dintr-odată, vechea poveste despre cine suntem nu se mai potrivește cu viața pe care o trăim.

Recunosc acest lucru și în propria mea viață.

Au existat ani în care m-am definit prin muncă. În alte perioade, rezistența fizică și performanța au devenit părți importante din identitatea mea. Au existat și roluri pe care le-am purtat pur și simplu pentru că viața mi le-a cerut. Fiecare dintre aceste identități a fost reală. Niciuna nu a fost întreaga mea ființă. Mi-au trebuit ani ca să înțeleg această diferență.

Scrisul a readus întrebarea în viața mea

În ultimii ani, scriind ficțiune inspirată din experiențe reale, m-am întors spre părți din trecutul meu despre care credeam că le înțelesesem deja. Mă așteptam ca scrisul să mă ajute să spun o poveste. În schimb, m-a făcut să-mi pun întrebări.

De ce anumite experiențe au rămas cu mine atât de mult timp? De ce unele amintiri păstrează emoție chiar și după zeci de ani? De ce am simțit nevoia să-mi demonstrez anumite lucruri mie însămi? Iar undeva, sub toate aceste întrebări, se afla o alta:

Cine sunt eu atunci când nu mai trebuie să demonstrez nimic?

Nu cred că am găsit un răspuns spectaculos. A venit mult mai liniștit. Am început să observ diferența dintre ceea ce am realizat și ceea ce prețuiesc cu adevărat. Realizările îmi spun ce am făcut. Valorile îmi spun cum vreau să trăiesc.

Curajul contează. La fel și demnitatea, curiozitatea, loialitatea, independența, iubirea, dorința de a învăța și capacitatea de a mă ridica după perioade dificile.

Aceste lucruri sunt mult mai puțin vizibile decât realizările. Nu primim diplome pentru ele. Nimeni nu ne aplaudă de fiecare dată când alegem răbdarea în locul unei reacții impulsive, când ne corectăm o presupunere sau când, după o noapte de frică, ne ridicăm și continuăm cu ziua care ne așteaptă.

Și totuși, poate că tocmai aceste alegeri mici spun mai mult despre cine suntem decât multe dintre realizările noastre publice.

Cine aleg să devin?

Mult timp, una dintre întrebările pe care mi le puneam cel mai des era: Ce mai pot realiza? Uneori încă mi-o pun. Ambiția nu a dispărut din viața mea și nici nu mi-aș dori să dispară.

Dar o altă întrebare a devenit mai importantă: Cine aleg să devin în timp ce realizez toate acestea? Întrebarea aceasta schimbă perspectiva. Mă face să mă gândesc la felul în care îi tratez pe oameni atunci când nimeni nu mă răsplătește. La felul în care răspund fricii. La întrebarea dacă succesul mă face într-adevăr mai sigură pe mine sau doar mă face să caut următoarea confirmare.

Aceste întrebări sunt mai dificile decât acumularea de realizări, pentru că nu le putem răspunde o dată pentru totdeauna. Le răspundem mereu, prin felul în care trăim.

Naturalețea Sinelui

Să mă cunosc nu înseamnă că nu voi mai simți niciodată frică, nesiguranță sau că nu voi mai cădea în vechi tipare.

Pot să înțeleg de unde vine o teamă, să o simt în corp, pot să am încredere în mine într-o zi și să mă îndoiesc de mine în următoarea. Pot să realizez ceva important și totuși să mă surprind comparându-mi viața cu a altcuiva.

Cunoașterea de sine nu mă face mai puțin umană. Ceea ce se schimbă este că încep să recunosc mai repede ce se întâmplă.

Am învățat să mă opresc și să mă întreb: Este adevărat sau mintea mea completează ceea ce încă nu știu?

O emoție îmi poate spune ceva important fără să-mi spună neapărat întregul adevăr.

Un moment dificil nu trebuie să devină definiția unei zile întregi și cu atât mai puțin definiția a ceea ce sunt.

Pentru mine, acesta a devenit un sens mai sincer al cunoașterii de sine.

Nu înseamnă să nu-mi pierd niciodată drumul. Doar să recunosc când m-am îndepărtat de el și să știu cum să mă întorc la mine.

Astăzi, când revin la vechea întrebare: Cine sunt eu? nu mă mai uit doar la ceea ce am construit. Mă gândesc la femeia care a construit toate acestea: la curajul și contradicțiile ei, la ambiția și fricile ei, la momentele în care a reușit și la cele în care s-a simțit mică. Mă gândesc la nopțile în care nu a avut răspunsuri, la diminețile în care s-a ridicat oricum, la greșelile pe care le-a corectat și la lucrurile pe care încă le mai are de învățat. Toate aparțin aceleiași persoane.

Cred că este o experiență deosebită atunci când descoperim părțile din noi care nu primesc apreciere, să învățăm să le apreciem și să ne permitem să ne vedem pur și simplu așa cum suntem.

Anișoara Laura Mustețiu

Anișoara Laura Mustețiu este o scriitoare română, născută în Timișoara, a trăit 24 de ani în Germania și este stabilită din anul 2014 în Sydney. Scrie proză inspirată din întâmplări reale, romane de dragoste și de reflecție despre identitate, reziliență, dezvoltare personală și sensul vieții. Cu lucrări publicate în limba română, engleză, italiană și germană, îmbină literatura cu reflecții inspirate din psihologie, neuroștiință și filozofie. În calitate de scriitoare, editor‑șef al revistei Emoții și Lumină, redactor de radio, fondatoare a Clubului Româno‑Australian de Carte și participantă activă, pe scenă, la evenimentele culturale româno‑australiene din ultimii zece ani, contribuie la promovarea literaturii române pe plan internațional și la consolidarea dialogului intercultural. Cărțile ei, publicate în patru limbi, sunt disponibile în unele dintre cele mai prestigioase librării din lume — precum Harvard Book Store, Barnes & Noble sau librăria regală Hatchards din Londra — și pot fi găsite în majoritatea marilor orașe internaționale.