RADU COMȘA – ALIA EVA

Fețele ei sclipeau mat. El se zărea la mare distanță ca o aglomerare de întuneric. Părul ei, negru şi auriu deodată, lucea cu reflexe incandescente. Silueta lui se desena pe margini cu foc stins.

O linie subțire de lumină întinsă fractalic între unul și celălalt, tremura în non-spațiul mut. Ca tăietura unei linii muntoase, aplatizată de întindere. Pâlpâia în impulsuri radiante şi rectilinii care se nășteau, alunecau rapid şi mureau acolo ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Micile explozii liniare îi luminau, inegal, pe amândoi.

Ea a întins mâna cu palma întinsă spre el și spațiul s-a deschis în sus, în jos, într-o parte şi în cealaltă. Atunci el și-a îndreptat umerii de întuneric, iar cerul s-a desfăcut, s-a derulat şi s-a curbat deasupra, mult deasupra lor. Un cer de noapte înghețat în depărtate grade Kelvin. Transparent ca sticla aburită. Slab luminat de un soare de eclipsă, clocotind de erupții circulare, încoronat în roșu dens-fosforescent, aruncând efemere, fluide, lungi filamente de plasmă în jur. Spațiul se dilata punctat cu sori distanți, se popula cu gigante gazoase, se colora cu nebuloase amețitoare străbătute de radiații vuind tăcute, despicate de curenți cosmici, sculptate de furtuni de praf stelar. În jurul lui se destrăma grămada de întuneric, pieptul şi brațele încordate, cu pumnii strânși, se reliefau în cupru şi fier oxidat, fața îi rămânea în draperiile de umbre ale cerului. Ochii ei luminau sincron în dravit şi ametist, buzele ardeau în lumina sorilor de miezul nopții, pline, uscate, vag deschise a zâmbet. Gâtul, umerii şi pieptul se desenau neabătut în forme feminine zvâcnite în respirații sacadate, suflate în aur de vânturile cosmice.

Şi-atunci bărbatul din umbre își limpezi ochii şi ei s-au luminat în enstatit şi a întins către ea brațul cu oțelul carbonizat de plasmele astrale. Apucă spațiul din fața ei cu degete de aramă, trase de bucata aceea de univers ca de o pânză întinsă şi țesătura aceea de materie şi energie îi urmă mișcarea, iar distanțele, astrele, negurile spațiale şi radiațiile care urlau în șuvoaie neîmblânzite s-au strâns unele în altele şi s-au adunat în pumnul lui. Chiar şi linia de lumină ce pulsase între ei se adunase firavă acolo.

Şi acum erau unul lângă celălalt. La fel ca înainte. Dar mai aproape. Ea deschise buzele şi vorbele s-au împletit în fulgerele albe iar printre șuvițele ce acopereau fețele pe jumătate, au ajuns la el vorbe, ascunse şi limpezi. Si fețele ei, amândouă, şi părul brun și blond deodată scuturat în flăcări, şi ochii de dravit şi ametist în același timp, au fulgerat caleidoscopic şi au vorbit la fel. Ascuns şi limpede. Şi gâtul şi pieptul de bronz suplu palpitau în limbaj propriu. Tot ascuns, tot limpede. Iar mâinile ei se mișcau în volute, fluturi albaștri şi venusieni își luau zborul de pe articulațiile fine, iar degetele lungi cu unghii de sânge întunecat au tras brazde printre stele. Şi mâinile și fluturii spuneau același lucru. Tot ascuns, tot limpede.

Cine ești. Şi, alege. Şi, ce lume e aceasta. Așa sunau. Ascuns şi limpede.

El n-a răspuns vreme de o supernovă şi doar când a simțit că lumina astrului în eclipsă a derivat spre albastru i-a spus cu buze strânse, cu ochi în care se mai vedeau câteva cioburi din umbrele din care venise, i-a spus că alege totul. Şi că lumea aceea e cea mai bună lume posibilă, pentru că e singura lume care îi conține pe amândoi. Şi că el e unul din cele două ființe din acea lume care pot ști să aibă, cum să aibă doar dimineți de vară în mintea lor şi nimic altceva. Şi că ea ar putea sa-l învețe. Şi a întins mana cealaltă şi a mângâiat conturul buzelor, al gatului, al umerilor şi a pieptului ei şi mâna lui s-a galvanizat cu cristale de cupru sinterizat. In cer uragane siderale au explodat în lalele galbene şi roșii de energie pură, sălbatică şi egală cu ea însăși. Iar ea și-a scuturat din nou pletele blonde-brune cu oglindiri de rubin, iar pletele i-au acoperit fața. Se mai vedeau doar buzele pline, uscate de radiația rece a sorilor distanți, zâmbind vag. Şi nicio vorbă nu a mai ajuns la el. Nici ascuns, nici limpede.

Atunci el n-a mai spus nimic.

A mai privit-o timp de o galaxie colapsând şi când furtuni solare albastre şi albe au izbucnit deasupra a deschis pumnul şi a dat drumul la toate câte fuseră ținute strâns acolo: distanțe imense, stele de argint, purpurii şi indigo, nebuloase fierbinți, radiații cosmice pulsând tăcut şi periculos. Şi ele și-au luat zborul urlând şi o dată cu ele au zburat așchii de metal roșu, negru şi cenușiu desprinse din degetele, palma şi brațul lui.

Apoi spațiul s-a întins cu totul şi s-a așezat la locul său.

Dar linia de lumină ce pulsase cândva rămăsese, se strânsese în ea însăși, se încrustase pe palma şi pe degetele lui arse, așchiate, crăpate. Lumina acelei linii încă mai clipea slab, muribund.

Ea își sclipea fețele, ochii se luminau simultan în brun şi violet-albăstrui, pletele blonde şi cafenii se scuturau cu rubine căzătoare. În aglomerarea de aștrii roșii şi violet, gâtul delicat, umerii rotunzi şi pieptul plin se luminau ca o statuie de bronz proaspăt, scânteiat de crepusculul galactic.

La mare distanță, din ce în ce mai mare distanță, el se cufunda încet în ceața de întuneric. Se modela ceața grea pe umerii încordați şi pe pumnii strânși, umbre lungi se lăsau în draperii simetrice peste fruntea, ochii şi bărbia lui.

Cerul cobora încet peste ei şi sticla acelui cer se făcuse de plumb.