Fragment din cartea „CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI”
„Adevărurile continuă să existe,
chiar dacă sunt ignorate.”
(Aldous Huxley)
Este o după-amiază înnegurată din iarna anului 1989 la Timișoara, frumosul oraș capturat de peste patruzeci de ani de un regim comunist. Falnicele clădiri din centrul orașului își întind privirea spre cerul rece, acoperit de nori denși, brumării. Clădirile sunt umbrite de cenușiul ce se lasă peste chipurile lor mândre, făurite de culturile străine, care și-au pus amprenta de-a lungul timpului pe inima orașului.
Lena se îndreaptă spre centru, absorbind din aerul încețoșat, înfiripată de gânduri tinerești, de vise calde, pure, frumoase. Se gândește la Dan, prietenul ei. Uneori are impresia că îl iubește prea mult. Mult prea mult. Câteodată se întreabă cum poate să încapă în inima ei fragilă o iubire atât de puternică și nestăvilită. Nerăbdarea să-l întâlnească îi sfredelește pieptul. Se vor vedea la locul obișnuit, în față la Modex. Apoi se vor plimba prin centru, își vor spune glume, se vor amuza, își vor depăna visele împletite cu momente prețioase.
Opera și grandioasa Catedrală i se arată din depărtare ca doi uriași, un tenor și un înger, care păzesc acele locuri străbune. Uneori, are impresia că cei doi protectori ascund o legătură tainică, o legătură ce unește în armonie energii enigmatice.
În timp ce traversează parcul din spatele Continentalului, aude de lângă un arbore masiv o voce aspră care rupe tăcerea:
– Hei, tu!
Lena își înalță privirea. În fața ei apare un bărbat înalt în uniformă verde.
– Stop! Nici un pas înainte! Du-te înapoi acasă!
Șocată, murmură câteva cuvinte…
– Nu vă supărați…Vă rog să mă lăsați să trec. Trebuie să mă întâlnesc cu prietenul meu în oraș.
Soldatul îndreaptă arma spre ea.
Era obișnuită să vadă soldați pe stradă, dar niciodată, niciunul nu o amenințase cu o armă.
– Du-te înapoi acasă!!! răcnește bărbatul, încruntându-se la ea.
Lena tace. Tremură. Se întoarce și se îndreaptă în altă direcție.
„Ce om furios!”, murmură printre gânduri. În timp ce se îndepărtează, îi simte privirea aspră ce o urmărește, îi străpunge spatele. O ia la goană. După câteva minute găsește o străduță care duce spre centru. Nimeni și nimic nu o pot opri să-l întâlnească pe Dan.
Centrul orașului e plin, neobișnuit de plin și viu într-o după-amiază rece de iarnă. Sunete de voci foșnitoare, de cuvinte nedeslușite, se amestecă în aer, azvârlite într-o parte și în alta de vântul umed, tăios. Lumina cenușie se perindă neliniștită de-a lungul clădirilor, se lasă peste inima caldă a orașului. Oamenii sunt agitați. Unii sunt furioși. Alții par animați. Iar alții stau în grupuri, tăcuți, îngândurați, cu chipuri palide, nefericite. Un copil fuge în jurul Fântânii cu Pești.
Lena îl zărește pe Dan în față la Modex. Aleargă înspre el. I se aruncă în brațe, și el o strânge puternic. Astăzi, parcă mai mult ca niciodată.
– Daaan… Doamne Dumnezeule…Ce se întâmplă? Ce e cu mulțimea asta?
Dan o privește, o înfășoară în căldură.
– Nu știu, Lena… Hai liniștește-te. Sunt lângă tine…
– Sunt lângă tine. Sunt aici, frumoasa mea.
– Bine. Important e că suntem împreună…nu?! îi răspunde Lena zâmbind.
Devine moale pentru câteva momente. Își înfundă bărbia în fularul alb, pufos și își înghesuie mâinile în buzunarele paltonului roșu. Ezită să vorbească. Ar vrea să rămână acolo, în privirea lui caldă, ocrotitoare.
Între timp, mulțimea crește, devine din ce în ce mai agitată. Din ea bat noiane de inimi, nestăvilite, visătoare, răzvrătite. Inimi înflăcărate de speranța unui trai mai bun, inimi însetate de libertate. Lena și Dan se strecoară printre ei, și se pierd într-un val zbuciumat de tensiune.
– Hai să mergem la Catedrală, îi spune Dan, luând-o cu blândețe de mână.
Deodată, un tânăr strigă cu putere:
Îi sărută buzele calde, obrajii roșii și reci. Dan are un chip frumos, liniștit, cu o privire albastru-verzuie, cu buzele pline, pe care se odihnesc adeseori cuvinte frumoase. Câteva fire din părul blond privesc rebele de sub căciula albastră, croșetată de Lena toamna trecută. E și el agitat, dar își suprimă cu măiestrie tulburarea.
„Liiiiibeeeertaaaate! Liiiiibeeeertaaaate!”
Alte voci i se alătură, devenind din ce în ce mai clare, mai puternice. Scandează. Scandează cuvinte născute din gânduri demult visate. Un grup de oameni ridică o placardă pe care e scris: ‘Noi suntem poporul.’ Lena tremură. Atmosfera o înfricoșează, o emoționează, o animează…
„Liiiiibeeeertaaaate!
Liiiiiibeeeeertaaaate!”
Vocile cuceresc văzduhul, emană o energie puternică, izbucnită dintr-un spirit comun, trezit. Lena și Dan înaintează cu greu prin masa deasă de oameni, simțind că ceva ieșit din comun se va întâmpla. Însuflețiți de evenimente, încep și ei să scandeze:
„Liiiiibeeeertaaaate!
Liiiiiibeeeeertaaaate!”
Sub norii de bumbac, un grup de copii aleargă chicotind pe scările gălbui de la Catedrală. Lena își șterge o lacrimă ce i se rostogolea pe fața rece și îmbujorată. Emoții. Frică. Speranță. Nici ea nu mai știa ce simte. Un stol de porumbei se rotesc agitați în aer. De la balconul Operei, un grup de persoane încing atmosfera, rostind cuvinte rupte din vise seculare. Cuvintele țâșnesc din difuzor, se împrăștie în aer. Par scântei de foc!
Locul e inundat de o tensiune încărcată, înflăcărată, înăbușitoare. Din mulțime se scurg priviri încurajatoare, spre cei din jur, spre Operă, spre Catedrală, spre cer. Dureri și dorințe izbucnesc din pieptul celor din mulțime, și parcă umple golul dintre ei. Îi unește. Glasurile străpung cenușiul cerului. Îl luminează cu speranțe. Strigătul unui bărbat săgetează aerul.
– Atenție! Ne-au înconjurat! Atenție!!! Ne-au înconjurat!
O voce de femeie țipă îngrozită de la un colț de stradă:
– Ne aresteazăăăă!!!!!
Speriați, câțiva se retrag. Își caută protecție în spatele clădirilor, sau în coridoarele lor. Dar majoritatea rămân pe loc. Rămân și continuă să scandeze: „Libertate! Libertate! Libertate!” După un scurt timp centrul e înconjurat de soldați și miliție.
– Părăsiți locul! Acesta este un ordin! răsună o voce puternică printr-un difuzor.
– Părăsiți locul!
În mulțime e forfotă. O forfotă amestecată cu țipete și fluierături dezaprobatoare. Unii sunt furioși, alții speriați, unii își îmbrățișează copii, alții se roagă. Dar nimeni nu părăsește locul. Sunt conștienți că nu există o altă cale. Lena tremură din tot corpul. E năpădită de mii de fiori, de frică, de frig, de neliniște.
– Lena, vrei să mergi acasă? Dan o strânge în brațe, încercând să o calmeze.
– Nuuuu!!! Sunt bine, îi răspunde, lăsând de pe buze o adiere de surâs chinuit.
Dan nu insistă. O cunoaște prea bine. Știe că nu o va putea convinge să cedeze. Lena nu l-ar fi lăsat singur. Momentele sunt umplute cu tensiune. O tensiune presantă, năvalnică, clocotitoare.
– Mamă, hai să mergem acasă, suspină vocea plângăreață a unui copil din mulțime.
Aerul rece e pătruns cu respirații calde, de neliniște, de speranțe. După un timp, noi strigăte răbufnesc din ambele părți ale centrului. Oamenii sunt loviți cu bastoane. Femeile încep să țipe. Copiii plâng. Bărbații urlă furioși. Unii rămân, determinați să înfrunte tot ce le ieșea în cale, alții fug înfricoșați, își caută adăpost și protecție.
– Lena!!! Haaaaii!
Într-o mișcare rapidă, Dan o ia de mână, și în fugă o trage după el spre Catedrală. Cu orice preț trebuie să o scoată din pericol. În timp ce accidental se izbește de cei din față, simte brusc o durere năprasnică între umărul drept și gât. Un bărbat îl lovise cu un baston. Îl cuprinde amețeala, durerea, furia. Se împiedică și cade în genunchi pe trotuar.
– Daaaaaaannnn!!!! Lena începe să urle.
Își adună toate puterile, îl trage după ea. Dan se ridică, cu greutate. O forță necunoscută îi dă putere. „Trebuie să o salvez!!! Trebuie!!!”… Amândoi fug spre intrarea în Catedrală. Strigătele continuă să umple văzduhul. Strigăte de frică, de furie, de dor de libertate. După câteva minute, ajung la intrarea în sfântul edificiu. Dar porțile sunt închise. Lena se uită în jur, zguduită de scene violente.
„Doamne, ajută-ne!!!”strigă în gânduri, spre cer.
Un grup de oameni rămân pe trepte, scandând:
„Dreptate! Libertate! ‘Dreptate! Libertate!”
Apar tancuri. De data asta, tancurile nu sunt menite să rămână pașnice, ca în fiecare an, la defilarea de 23 august. De data asta sunt îndreptate spre popor. Dar poporul rămâne. Rămâne pe loc, cântând într-un cor larg, încurajator:
„Deșteaptă-re române, din somnul cel de moarte
În care te adânciră, barbarii de tirani
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani”…
Gaze lacrimogene țâșnesc simultan din mai multe locuri, se împrăștie în mulțime, lăsând dâre otrăvitoare în aerul cenușiu.
Lena și Dan fug de la Catedrală și se ascund în scara unei clădiri din apropiere. Rămân acolo, ghemuiți lângă un zid cenușiu. Se face noapte. Sunt amorțiți de frig. Dan simte o durere cumplită în umărul drept. Dar privirile îi emană iubire. Iubire pentru Lena. Visele i se scurg din inimă, grăiesc prin cuvintele care le încălzesc momentele reci, plumburii.
Lena își lasă fruntea pe umărul lui. Frica îi dispare. Și durerea lui dispare, se alină acum în poalele inimii ei. Ca să o liniștească, îi povestește despre iubire, despre dorințe fierbinți, despre viața lor împreună într-un colț de rai. Și Lena se regăsește în toate acele vise, în necunoscutul viitor. Îl ascultă cu nesaț. Zgomotele și strigătele de afară îi devin din ce în ce mai vagi. Nu o mai înfricoșează nimic. După un timp, adorm surmenați, ghemuiți unul lângă altul.
Înspre dimineață, aud focuri de arme ce străpung cerul rece, fumuriu… Zilele următoare aduc cu ele lupte grele și durere. După patruzeci și doi de ani, Timișoara devine primul oraș liber din țară. Luptele reușesc să schimbe destinul țării, destinul românilor.
Următoarele generații nu vor cunoaște lipsa libertății, foamea, restricțiile, frica de a-și exprima gândurile. Următoarele generații vor avea drumul deschis să vadă lumea din afara granițelor, vor avea șansa să-și realizeze visele, aspirațiile, oricât de mărețe ar fi. Și nu vor fi alungați, nici aruncați în închisori pentru că s-au încumetat să călătorească într-o țară străină.
Oare vor ști să prețuiască libertatea? Oare vor onora acele zile, și pe cei care și-au vărsat sângele, cei care au murit, ca ei să fie liberi?
Împotriva tuturor tulburărilor, intrigilor și necredinței ce va urma, zilele din 16-25 decembrie 1989 rămân sculptate pe zidurile istoriei. Faptele rămân vii, nu mor. Nu pot fi șterse niciodată. Iar cei care au fost acolo, știu, își vor aminti. Pururea, îi vor prețui!
***
În amintirea lui Dan, un prieten drag care și-a pierdut viața pe 18 Decembrie 1989 în centrul Timișoarei.
CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI – PIAȚADECARTE.NET
Într-o lume plină de aventuri și secrete, Speranța devine ancora care îi ghidează pe eroi prin furtuni și pericole. Acest mic roman istoric, care ar putea fi un bestseller, te va purta într-o călătorie fascinantă prin epoci îndepărtate, unde iubirea și curajul se împletesc într-un dans al destinului.
🌹 Romance pentru Tineri și Adulți 🌹
Descoperă o poveste de dragoste, în care personajele se confruntă cu încercările și surprizele vieții. Într-un decor autentic, vei simți palpitația inimii și vei fi prins în vraja unei iubiri imposibile.
📖 Biografie și Ficțiune Contemporană 📖
Află povestea unei femei puternice, care a înfruntat adversitățile vieții și a găsit lumina în mijlocul întunericului. O carte de auto-ajutor, care te va inspira să-ți urmezi visurile și să crezi în puterea interioară.
Descoperă o carte captivantă și lasă-te purtat într-o lume de aventură, mister și iubire! 🌟📚