VERSURI DE DRAGOSTE ȘI DOR – FLORIN CONSTANTIN

I

La miez de noapte cine mă mai cheamă

Cine-mi deschide poarta către vis?

Sunt bătrân de-acum stimată doamnă

Chiar de nimic nu-mi pare interzis.

Ani mi s-au dus fără de cumpătare

Prea am ales din viață ce am vrut

La cine să mai cer acum iertare

Cum poți să uiți din tot ce a durut?

M-am risipit în toate într-adins

Fără să știu și fără remușcare

Peste tristeți uitările s-au nins

Nici amintirea lor nu mă mai doare.

Puteam fi piatra fără de simțiri

Sau un rug mult prea devreme stins

Dar eu sunt sclavul veșnicei iubiri

Sunt acrobatul firului prea-ntins.

II

Mi-e greu, în fiecare zi mi-e greu

Numai cu tine suflete al meu

Mi-e greu și mi se face prea târziu

Să mă ascund de mine nu mai știu.

Mă risipesc mereu fără -ncetare

În Pretutindeni sau în Nicăieri

Dar nu găsesc un loc pentru uitare

Și nici răspuns la spaimele de ieri.

Mă doare neputința ca o rană

Sângerând în trupul obosit

Prea devreme ai ajuns la vamă

Deși simțeam că vremea a sosit….

Aș fi vrut să te mai țin cu mine

Măcar un timp, chiar dacă mă durea

Să știu că ascundeai printre suspine

Dorințe și puterea de-a ierta…

Nici nu știu dacă mă răzvrăteam

Când credeam că poate să mai fie

Un răspuns la tot ce mă rugam

Ca Dumnezeu să te mai țină vie…

Acum sunt toate, doar păreri de rău

Tu ești plecată, eu rămas dar trist

Între noi un prea sălbatic hău

În care singur și tăcut, exist…

Revista Emotii si Lumina