DECLARAȚIE DE DRAGOSTE. TANDREȚE DE LAVANDĂ. DEBUT LITERAR

Am cunoscut-o pe CRISTINA FLOREA înainte de a citi această carte, VIAȚA ÎN ALBASTRU, Ed.Scriitorilor Europeni, România, 2024. Recunosc că intuiția mi-a spus că poezia ei, care i se citește din priviri, este una specială și așa a fost.

Cu un motto bine ales, „Dum spiro spero” – (Cicero)  în  traducere „Sper în timp ce respir”, își începe cartea poeta, o care de debut, oferindu-ne o respirație cosmică a ceea  ce înseamnă de fapt poezia.

            În nopțile sale senine de vară, cu lună, poeta caută și speră să întâlnească persoana iubită, despărțindu-i o distanță abstractă, neînțeleasă, iar ei fiind de fapt, două necunoscute într-o ecuație ce se dorește a fi rezolvată.

              În culori pastelate, precum verdele blând, cu trimiteri în copilărie, printre ploi și ele albastre, frumos se întreabă: „Oare-ai să crezi că-n suflet am frunze…”(De toamnă…) cu dorul ei „albastru” (Cântec sălbatic).

            Motivul trandafirului apare des, „un prinț vrăjit dintr-o poveste” (Moartea trandafirului), un Trandafir care apare uneori iarna, „alb” și care „Se confunda cu zăpada”. Pentru El, ea este „rază de lună” … „marea nebună”… „soare de noapte”… „vânt ce adie” (Doi).

Într-o curgere a vieții precum „apele râurilor de munte” (A mai trecut), ne invită la reflecții: „Viața este un inel / Încins în focul Iadului” (Adevăr) sau în Singurătate, unde „brazii erau / Unicii săi prieteni”.

O așteptare de milenii, în care a vrut că numere „stelele”, să oprească „ploaia”, să spună adevărul în „două cuvinte” (Am vrut). O căutare precum alergi pe pista unui „cerc banal”, pe care „aleargă doi oameni / Ce se vor întâlni oricum / În conformitate cu / Predestinarea”.

Coperta cărții

Uneori constată că Piatra statornică „Era inima unui om care m-a iubit”.

Multe lucruri le înțelege din mers: Am înțelescă e suficient / Un dram de dragoste / Și un singur / „Te iubesc” / Și Moartea se transformă în Viață”, că oamenii au nevoie de oameni.

Poezia ei ne induce stări diafane: „Niciodată nu am mai ascultat / O tăcere atât de… albă” (Alb), un alb care te îmbracă și pe tine, cititorule!

            Vrea să fure Luceafărul de dimineață, pentru a „purta mereu o stea în inimă” (Ceva).

Ochii iubitului sunt „toate mările / Pe care aș vrea să le colind”, iar el un „aprig marinar” (Obsesie).

Uneori „lumina” e verde, „lacrima” e verde și „fericirea” e verde (Declarație),la fel ca și săgețile verzi din privirea iubitului sau „fulger verde”,„ „ploaia verde” ce cântă la „harpa ei verde” (Parodie). Chiarși Când va plouacu iluzii / Apele vor fi verzi”.

Tăceri și Poveste și Împăcare, cecrează o stare propice unei confesiuni în care, poeta vorbește cu ea însăși sau cu iubitul negăsit.

Alteori, sublim și dezinvolt, stă de vorbă cu profesorul: „Profesore, aștept o notă!”…Profesore, spune-mi sincer: / iubești? / Dacă-mi răspunzi afirmativ / Și-mi dai și-o nota bună / Am să recunosc că… m-am îndrăgostit” (În așteptare).

În Toamna care îi leagănă visele pe „frunze pastelate”, vrea să se lămurească „petală cu petală / Dacă el mă iubește sau nu.”

Până și căderea virtuală din Turnul Eiffel își găsește locul în lecțiile pe care viața i le oferă.

Ploaia îi este confidentă: „Câte cântece ai cântat cu mine, ploaie! / De câte ori am și plâns împreună / Ce fericite eram alteori / Dansam în albastru. / Ploaie, tu știi atâtea despre mine / Mă știi pe de rost, mă aperi, mă mângâi / În picuri strălucind pe trotuare pustii / Oare e de ajuns să îți spun „te iubesc”?” (Ștanțe), o poezie în care mă regăsesc.

Un Dor o bântuie, un zbucium lăuntric: „Se bat în mine principiile / Ca-ntr-un manual de fizică / Și dansează nebune emoțiile / Într-o ciudată metafizică. // Mi-am pierdut echilibrul valoric / Gândurile toate decolează dezordonat / Stau în seară, singură, pe-o bancă / Și regret ca nu ți-am declarat”. Eu, fiind profesoară de fizică, o înțeleg cel mai bine !

Într-o frumoasă Parodie, „În orașu-n care plouă  / De trei ori pe săptămână” se simte singură, iubirea doare și își pune întrebări: „De ce te iubesc eu pe tine?”… „De ce te aștept eu pe tine?”, Stare de lucruri, descrisă atât de firesc și lipsită de răspunsuri, în care totul este poveste, poeta vorbind cu personaje imaginare, ea însăși fiind o floare dintr-o poveste cu Margarete.

            Gânduri și întrebări, multe întrebări, pe care și le pune în septembrie, în zi de sâmbătă, când amintirile se transformă în doruri: „dor de vremurile de-altădată / Dor de toate iubirile închipuite / Dor de munții albaștri / Dor de valuri înspumate / Dor de viață” (Scadențe) sau dorul de Îndepărtata Bavarie, care a luat „ochii albaștri și speranțele mele”.

Femeia care sunt,e „al iubirii cântec / Chiar și-atunci când numai stelele vorbesc” și își declară iubirea: „Da, te iubesc”.

E îmbrăcată în albastru, la întâlnirea pe care o așteaptă, care de fapt e o întâlnire cu ea însăși. Eu mă port în albastru cum este de fapt întreaga carte, care este în esență o declarație de iubire făcută vieții, celor pe care îi iubește, știuți și neștiuți, însoțită de „cântecul viorilor albastre” (Cred), iar „speranța va deveni liberă și albastră” (Când va ploua), într-Un loc unde ar vrea să evadeze: „un loc de un albastru infinit”.

Un Joc în care ne spune:Eu plec înspre soare” sau își „îndreaptă ochii către cer / Și cântă ca  privighetoarea” (Cântec), sau un joc De-a v-ați ascunselea, în care se caută unul pe altul până se vor întâlni.

Poeta ne oferă lecții: să înveți să trăiești, să înveți să asculți, să nu te temi, să nu uiți să iubești, dar maniera de a cugeta la aceste teme este una specială, ca un copil ce învață din mers, însă cu gândirea omului matur, învățând de la brazi, de la lună, de la mesteacăn, subiectul fiind „Conjugarea verbului a iubi” (Examen) sau A iubi o stea ori „să înveți să-l rostești peDa” (Mărturisiri). Dar cea mai frumoasă lecție este: „Și-am să te-nvăț sa numeri Carul Mare”.

Impresionantă este chiar și Lecția despărțirii: „Îți mulțumesc. M-ai învățat a plânge” (În loc de adio) sau Călătorind într-un tren și-a înțeles propria viață.

Poeta vine cu îndemnuri pertinente: „Întoarce timpul! / Topește-te prin vise” …

Reinventează-te”, Hai, sau „zboară / Spre primăvară (Gravitație).

Definește Iubirea azi, pe care o vede acum, la început de mileniu: „atom”, „dolar”, „algebră”, „profit” sau „armată”. Știe că Există Un locunde sunt EU / Și-n inima mea suntem NOI”.

Înalță Rugă către Dumnezeu: „să facă dragoste din ură și din pustiuri flori / Dă-n inimă speranță și dragoste de viață / Și fă din piatră pâine și cald din tot ce-ngheață”, lucruri care sunt de fapt în puterea oamenilor de a le rezolva.

O superbă trimitere la Merele de aur din basmele românești, mere care de fapt sunt cele ale conștiinței noastre, numai că mai este până când vom descoperi asta.

              Un frumos Colind cu „flori de măr”, „de dor”, „de crini”, „de tei”, cu urări de Te iubesc.

Trăiește amplu fiecare moment. Sunt clipe în care „Sunt clipa ta de fericire / Și-mi ești clipa de iubire”.

              Magice Dimineți ne oferă: „cu explozii de gânduri”… „cu ape limpezi”. Dimineți unice, dimineți „misterioase”, Dimineți mai reci, când toamna „coboară și ea / Dimineți în care-nțeleg că iubirea e răspunsul la toate”.

Când o femeie iubește, face multe lucruri, dar cel mai frumos este că „Se dăruiește pe sine / Pentru fericire / Uitându-și sufletul / La tine în palmă”.

Hoinari prin Univers ar vrea să scrie propria poveste nespusă.

În Mărturisiri se vede „pasăre de foc” sau O scoică albă – „ciob de lună / O inimă ce-n ea te poartă”.

Unele întrebări o urmăresc: De cese rup inimi ce-abia se-nfiripă?”… „De ce strâng în brațe visul ce nu e? / De ce fără tine?”

O categorie specială sunt poeziile patriotice, pătrunse de un puternic crez: „Ardealul nostru n-a-nvățat să plângă / Nici pus pe nicovală sub ciocan / Și-n tine curge sânge ardelean // Ardealul nost’ nu plânge pentru moarte / Nu cercetează spre cărări deșarte / Nimic nu schimbi de plângi, chiar de te doare / Râzi de dureri și uita de-așteptare” (El).

De asemenea în poezia Noi, „suntem cei născuți din coasta dacă”… „Noi suntem cei ce n-am lăsat Ardealul”… „Noi suntem cei care urcarăm dealul / Strigând: „A noastră-i toată România!”… ”Suntem acei ce nu știu să coboare / Suntem acei ce știu că sunt români”.

Cu multă demnitate vorbește despre oamenii din Ardeal, care știu să „fie prieteni buni”. Ne vorbește despre prietenii din facultate, prietenie care durează și pentru care mulțumește lui Dumnezeu. „Prieteni de ieri / De azi / De mâine / Dintotdeauna prieteni / Așa am fost / Și-așa sper să rămânem”, Prieteni de facultate, de-o viață. O prietenie exemplară care va dura  și prin care lumea asta strâmbă, va deveni mai bună.

Emoționantă e și poezia Viață de câine, pentru care, singurătatea devină plină prin iubirea animalelor.

Poeta poartă în suflet copilăria, care „s-a dus în zbor” (Copil), dar și visul în care, „în brațe ne-om strânge-amândoi / Și ningă din ceruri cu pulberi de stele” înCântec sălbatic și „Universul ai fi numai Tu”.

În Rugă la trandafir, „Floare de jar, floare de nea”,… „Te rog cu dorul, floare sfântă / Te rog cu dorul pământesc / Să-mi dai iar cerul care cântă / Și să mă lași iar să-l iubesc”. „O îngemănare de iubire pură / se căutau ca să se pecetluiască” în poezia Gând. O tandrețe plutește în toată cartea, o tandrețe de lavandă, de trandafir, de scorțișoară, de cafea vorbită în doi, în care „s-au încurcat degetele în părul meu / Și cuvintele, la fel” (Tu știi).

O iubire în care nu este nevoie de cuvinte, în care acest sentiment doar pictează pe trupul ei  „lumini și umbre și pasiuni și extaz” (Tu).

O căutare, precum a unui detectiv, spre a găsi firescul, de fapt, divinul din celălalt.

În volum întâlnim construcții estetice care te surprind plăcut: „Iubirea azi se cheamă război” … „Iubirea e doar un program pe-o cartelă” (Iubirea azi), Hoinăream pe ape verzi / Cândva la începutul lumii” (Eu), Din puști fă ciocolată și vise de a fi” (Rugă), Dar mă ține Timpul / De piciorul stâng” (Mărul de aur), cerșesc urgent  / Un transplant de bucurie” (Sunt clipe), pendulez între plus infinit și minus infinit / Amețitor de rapid” (Despre mine), Viața nu-i decât un cerc” (Copil), Până vor scânteia AND-uri ciocnindu-se / Și-om face un foc” (Hoinari), Roțile îmi cântau contra cost” (Călătorind într-un tren…).

Am citit multe cărți, dar de mult nu am citit una atât de plină de viață, de adevăr, de romantism și de realism. M-am simțit și studentă și îndrăgostită și singură și om matur care visează și dăruiește. O carte prin care respiri Magia adevăratei iubirii, pe care oamenii o caută uneori toată viața. O împletire de vise, dorințe, confesiune și comunicare, o respirație prin și printre cuvinte, care te face să simți că trăiești alături de poetă.

Superbe dimineți de poezie, în care bei o cafea, legănându-te în albastrul cerului coborât în inimă. O retorică debordantă, benefică, care îți pică bine și de care ai nevoie, la care participi și tu, Cititorule.

Cartea îți induce stări de bine, în această căutare a sentimentelor pure și adevărate, în care prietenia este liantul care dă dimensiuni nebănuite și frumusețe vieții.

Petale, flori și iubire, într-o discursivitate aparent ireală, în care spiritul cuvintelor interferă cu ritmurile tainice, cu drumurile semiotice, cu trăirea autoarei şi tremură printre anotimpuri de frunze. Un echilibru dinamic, un mesaj ce aşteaptă în tăcere, undeva între cer şi pământ, între ieri şi azi, între realitate şi vis.

             Cartea rămâne o mărturisire, o armonie cu lucrurile, cu cuvintele şi cu noi. Între coperte o descoperim pe Poetă, acolo unde aşteptarea orizontului descrie supremaţia şi povestea nespusă a Luminii, unde prin cuvintele, ca niște șoapte în leagănul vieții, ne găsim liniștea.

În Poezie, Iubirea se conjugă lăuntric, incandescent și debordant și asta ne arată din plin poeta CRISTINA FLOREA, generând emoții estetice, pace și bucurie. Acolo, poeta respiră veșnicia unei secunde. Nu e de mirare că poeta se dăruiește total în Iubire și în Poezie, pentru că Iubirea adevărată, supremă duce la Dumnezeu, care la fel ca și Poezia nu te trădează niciodată. Poeta lasă să se întrevadă că trăirea și contemplația sunt consecutive, că în roata timpului, omul înfăptuiește, trăiește, pentru ca apoi să se întoarcă prin gând și gândire și să contemple viața dându-i, astfel un sens și locul cuvenit în aventura conștiinței. Experiența fundamentală este iubirea, sentimentul care deschide ochii minții și pe cei ai inimii și care pune în armonie între ele.

Poezia este chemare, cunoaștere, sublimare, posesiune dulce, e liniște și neliniște, dar fără ea descoperi că nu poți să trăiești.

Întâlnim în acest volum o poetică a iubirii, o continuă căutare de sine, de doi, într-un sentiment care vrea să dăinuie în timp, un periplu spiritual pe frecvențele înalte ale spiritului uman, prin Cuvânt de Poem, care cu siguranță va dăinui.  Descoperim un suflet bogat, care are multe de dăruit și care prin Cuvânt, găsește calea spre sine și calea spre Dumnezeu.

Poeta dăruiește din preaplinul sufletului, mânată de setea de frumos, adunând bob cu bob roadele de aur din grădina lăuntrică, unde se regăsește prin poezie.

Iubirea adevărată nu poate fi decât întreagă. Iubirea e o lege fundamentală a creaţiei, eternă, misterioasă, care poate dizolva și transcende timpul, iar Poezia, ea însăşi e Iubire şi frumuseţe, realizând conexiuni indestructibile între oameni. Iubirea înseamnă să împarți infinitul cu un om sau cu Dumnezeu.

În Poezie, poeta cântă pe frecvența sufletului, scrie un cod personal, precum o amprentă astrală, o carte de vizită pentru univers, o compoziție proprie într-o orchestrație cosmică a unui tainic Pian Divin. În Poezie, ca și în Iubire, te reinventezi cu fiecare clipă, trăiești fiecare dragoste ca o Poezie, pe care o întâlnești mereu, renăscând în ea.

Citind, trăim stări de spirit, în care te lași pătruns de realitatea dură și bizară a acestei lumi, de emoția celei care scrie, revigorându-ți speranța și sufletul cu frumusețea poeziei, care se recrează pe sine, dar și pe tine, prin care te încarci cu energia vie care sălășluiește în cuvânt, căreia poeta îi dă forța și puterea necesară pentru a transcende în lumile create de ea.

Îi spunem bun venit poetei CRISTINA FLOREA, în această lume fabuloasă și plină de neprevăzut a literaturii, îi mulțumim pentru acest minunat dar de suflet, o felicităm, dorim cărții drum bun spre inimile cititorilor și așteptăm cu bucurie și interes următoarele apariții editoriale!

Aurelia Rînjea

Prof. AURELIA RÎNJEA

Membru al World Poets Association, România și al Uniunii Scriitorilor de Limba Română

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to Top