ESEISTICA IUBIRII
Nu cred că ar putea exista
vreun cuvânt mai ambiguu
şi mai confuz,
decât iubirea.
Este inutil şi nonconstructiv
să mergem la dicționar,
pentru a-ncerca să-l definim,
deoarece cu toții avem,
conceptul nostru lexical,
semantic şi ideal,
despre-acest sentiment universal,
dar iată, foarte, foarte personal.
Iubirea e parte din sufletul nostru,
este-acea scânteie divină
incoruptibilă, indivizibilă şi nepieritoare,
este-acea sferă de foc,
nemuritoare şi infinită,
pe care nimic n-o poate mărgini,
distruge sau înlocui.
O simțim arzând
până-n măduva oaselor,
şi-o vedem strălucind
pănă-n adâncurile cerului.
Iubirea-i acea forță cosmică,
grandioasă, generatoare şi creatoare,
este-acel principiu unificator,
al cerescului şi al teluricului,
al finitului şi infinitului,
este accederea către
culorile lumii inteligibile,
este beatitudinea iubirii divine.
VIS ŞI POEZIE
Amețitor şi năucitor de frumos,
puternic şi tentant îmbietor
este lirismul unui pahar cu vin
băut toamna, târziu, pe înserat,
atunci când frunzele din vie cad,
în al lor dans arămiu şi fad,
stârnit de-al toamnei iureş greu,
alături de ființa iubită cu drag,
în fața focului ademenitor
al unui cămin fantastic şi primitor,
simțindu-ne pătrunşi de reverie,
de vis frumos şi poezie,
privind în doi, cu frenezie,
dansul jucăuş al limbilor de foc,
învelindu-ne în vis şi-n feerie,
simțindu-ne căzuți în paradis,
gustând adânc din poezie,
cu-nghițituri de-ndrăgostiți,
pierduți cu totul în abis,
în roua boabelor de vis,
al mustului, nectar prezis,
în drumul lui spre tulburel,
luându-ne în joc cu el.
MUZA-MI CREATOARE
Enoapte, o noapte de iarnă pustie,
ce-ncearcă-n zadar s-acopere
iubirea noastră târzie
cu un clar de lună ce-aruncă mesaje
pe-a mea coală albă de hârtie,
prin care-mi transmite cu drag
noapte bună şi vise frumoase,
ce-mi vor închide încet, pe nesimțite,
ale mele pleoape adormite,
pline de dor şi de visare.
Spectacolul începe, scena aceeaşi,
decorul luminat de clarul de lună,
halucinant de bogat străluceşte-n prim plan,
creând o atmosferă de basm şi lumină,
ce joacă-n splendide ape de vis,
atmosferă de dor şi reverie,
ce fascinează-al meu suflet chinuit.
Ochii-mi sunt grei, privirea adormită,
creionu-mi aleargă singur pe hârtie,
cuvintele curg şir, se-aşează cu mândrie,
în vers rimat, în poezie,
jocul silabelor se-ncheie în zori,
când mă trezesc din reverie,
constatând cu plăcere şi cu mult drag,
că muza mea celestă-a fost
din nou la datorie.
ÎNCĂ MĂ FARMECI, FATĂ…
Încă mă farmeci, fată,
şi-mi dai fiori prin viață,
cu-al tău chip de zână
şi cu privirea-albastră.
Cosițele-ți bălaie,
pe umeri atârnate,
plăpându-ți trup se-ndoaie
în brațele-mi purtate
pe-al tău corp angelic,
în dansul cel frenetic
al amintirilor de joi,
de “Joia tineretului”,
din anii de liceu,
pe vremuri,
într-un internat cazon,
la prima-nfăţişare
în noul an şcolar.
Te-am întâlnit acolo,
în cale mi-ai ieşit,
a mea ai fost,
şi-al tău am fost,
şi toate aveau rost,
dar, iată că sosit-a
şi clipa absolvirii,
când eu plecat-am, dragă,
pe drumul devenirii,
iar tu rămas-ai încă
şcolind pe mai departe,
şi flacăra iubirii
rămasă-n altă parte,
cu greu întreținută.
Şi culmea ironiei,
ne-am reîntâlnit,
ți-aduci aminte clipa,
când eu am absolvit
universitare studii,
dar proaspăt logodit?
mi-ai reieşit în cale,
în oraşul studenției,
pe trotuar, aiurea,
priveai spre mine,
cu speranță,
şi eu pe tine te sorbeam,
cu ochii şi cu ființa,
ce iarăşi murmurau,
o dragoste curată,
ce parcă re-ncepea,
dar vai, pe altă parte,
viața continua,
iar drumurile noastre
s-au despărțit atunci,
a doua oară-n viață,
şi totul a trecut…
Trecut-a oare totul?
Aşa m-am amăgit,
dar de atunci te caut
în gând şi-n orice vis.
E dragostea dintâi
ce nu o pot uita,
şi-o țin presată-n cartea
sufletului meu,
ca pe o floare dragă
culeasă-n timp, cândva.
Ai fost, rămas-ai încă,
şi sigur vei rămâne,
iubirea tinereții,
iubirea-adolescenței,
frumoasă şi curată,
de pus la căpătâi.
