La rubrica Tinere Talente, Cristian Vald Croitoru din București, născut pe data de 17 ianuarie 2007. A primit Diploma Premiul Ligii Scriitorilor Filiala Buzău, secțiunea de versuri, categoria Tineri, pentru lucrarea “Privind-o în ochi,” înscrisă în ediția a patra a concursului national de creație literară “Voi sunteți lumina lumii”. Revista Emoții și Lumină îi urează mult succes în continuare!
ECOUL LUI NIETZSCHE
Iarba vie se apleca sub greutatea pașilor mei
Și se usca,
În urmă doar scrum și fum
Mai rămânea,
În amintirea focului
Ce nu mai arde în mine acum
Căci gândul nu-mi mai stă locului,
Veșnic aleargă înapoi la seara aia
În care mi-ai spus,
Când cădea ploaia,
Că nu există poveste fără final…și noapte fără apus.
Acum înca e negru cerul meu
Și chiar dacă așa va rămâne mereu
N-o să-ncetez să mă-ntreb
Cine e ea…și cine sunt eu?
Mă uit în trecut si observ că am trăit
Prin sentimentele pe care le-am avut
Și care acum au lăsat un gol
Pe care nimic nu l-a mai umplut,
Am în față o mare de necunoscut
Și aș minți să spun că nu mi-e dor
Să iubesc, să fiu iubit, ca în trecut
Căci altfel nu o să îmi fie ușor
Să găsesc un sens în viitorul ăsta de temut
Sau cel puțin asta era impresia mea,
Încă mă înec în acei ochi albaștri ca marea
Și paradoxal încerc să înot
Chiar dacă valurile sulfetul mi-l rod
Și să uit că fructul tinereții mele
Se află acum la o fată
Pe care am iubit-o odată
Și care mi-a adus nopțile grele,
Când eu eram înconjurat de rele,
Și luna de stele…
O ploaie monotonă din nou udă ferestrele,
Exact ca cea din beția mea de simțuri
Când în ochii ei găseam ca o comoară un templu uitat,
Un suflet nepătat,
Sa fie închipuire? nu neapărat,
Era artă…
Iar acum nu mi se mai arată
Decât un phoenix care să mă trezească
Din mahmureala asta pe care o simt prima dată.
PRIVIND-O ÎN OCHI
O adiere blândă mă îndeamnă
Să continui pe drumul drept din fața mea
Lăsând în urmă toate răscrucile
Care până acum m-au bulversat de-a binelea.
Și drumul ăsta e lung și pustiu
De parcă nimeni nu l-a mai urmat
De ce ?… nu știu
Dar cert e că e minunat,
Spun asta și arborilor verzi
Care, oricât de greu ar fi să crezi
Îmi șoptesc dulce înapoi
Și-mi răspund și mai apoi,
Mă las mângâiat de soarele vioi
Ce își alunecă razele peste iarba mătăsoasă,
Iar natura verde și strălucitoare îmi e acum mireasă.
Pas cu pas
Eu, ea și un timid vals,
Iar întunericul se așterne ușor
Până când nicio rază nu a mai ramas
Și sufletul meu se uită în jur
Negru e totul acum
Fascinant loc am găsit
Și chiar dacă sunt tentat să mă întorc
Un gând profund mi-a grăit
Să continui…am zâmbit
Aici e locul meu, negreșit.
Rămân să trăiesc clipa
Cum niciodată nu am mai trăit-o,
Chiar dacă mă pierd în ochii tăi verzi,
Așa de adânci, iubito!
SUFLETUL TOAMNEI
Ce triste trebuie să fie sufletele golite
Cum sunt frunzele ruginite
Condamnate să plutească spre nicăieri
Amintindu-și cum erau verzi…până ieri,
Iar de atunci, tot mai uscate.
Vântul care le poartă mă ia cu el,
Mă duce pe tărâmurile de mult uitate,
Înconjurat de voci și șoapte,
Mă pierd repede prin toate
Și rămân singur undeva departe…
Cărarea pe care am venit se ascunde încet
Iar eu mă zbat și încerc
Să evadez, să am propriul destin
Dar în zadar…
Mă regăsesc din ce în ce mai puțin
Și lângă mine în continuu apar
Tot mai multe frunze foșnind mereu
De parcă vor să îmi spună
Că acum doar o frunză în vânt sunt și eu.
