Regina Maria – De la cununi de crini și iriși, la Coroana Unirii (eseu omagial)

Argument:

Prezentul studiu, se dorește a fi un portret (altfel, aproape sentimental) eseistic al Reginei Maria, care s-a împletit cu istoria poporului român de la sfârșit de secol XIX și început de secol XX.

Ceea ce s-a dorit în schițarea profilului, a fost, îmbinarea unui stil documentar, cu unul literar, pe alocuri poetic, selecția citatelor argumentative, se dovedește a fi de o încărcătură, nu numai emoțională, ci și sublimă.

Eseul, structurat pe trei secțiuni (în filon impresiv, discursiv, conclusiv) s-a dorit a fi, nu un colaj istoric, mai degrabă faptic, în sensul accentuării unor particularități, demne de știut și greu de făptuit în vâltoarea tuturor vremurilor.

Context:

Jurnalul Reginei Maria, nu e doar o carte, e o lume.

E o sursă prolifică de încântare și reflecție, asupra evenimentelor majore, care au marcat o istorie.

Odată eram străină pentru acești oameni, acum sunt de-a lor…

Jurnalul Reginei Maria a fost publicat în mai multe etape și poartă diferite denumiri: Povestea vieții mele (102 caiete), Jurnal de război, Însemnări zilnice (cu traducere și în limba engleză, The Story of My Life, fragmente de jurnal, 1914-1934, când au avut loc evenimente importante în istoria României: Primul război mondial, Marea Unire, Conferința de Pace de la Paris.

Povestea vieții mele (3 volume), a fost scrisă în perioada 1934-1936 (fiind publicată în versiune engleză în presă britanică și cea americană).

Memoriile Reginei Maria, se desfășoară, prin conținut, în intervalul 1914-1934, au fost scrise în limba engleză (ani în care România a fost pecetluită de drama războiului și împlinirea unirii, ani în care Regina Maria a fost deosebit de implicată în promovarea României pe toate planurile).

Chiar din copilărie eram înzestrată cu o vie imaginație.

Moștenirea lăsată după 150 de ani e grăitoare, filele de jurnal denotă nu doar calitatea de scriitor, ci și un fin observator al epocii.

Atâtea gânduri mi s-au îngrămădit în minte, atâtea gânduri personale asupra lucrurilor, dar nu am timp să le scriu pe toate. Viața mea este ocupată, totuși, va fi, poate, interesant, într-o zi, pentru mine și pentru alții, să mă uit în urmă și să văd ce am șimțit aparte, în fiecare oră a vieții mele, ca regină și ca femeie.

România este puțin cunoscută marii Împărății de peste mări și doream să fie condeiul meu acela care va vădi unele din frumusețile ei, țării mele de naștere.

Țara aceasta e mică și nouă, dar e o țară, care mi-e dragă. Îmi trebuie ca și altora să le fir dragă.

Odată eram pentru acest popor o străină(…) la început era o țară străină (a trebuit să mă învăț a-i vedea frumusețile) puțin câte puțin, străina a ajuns a fi una dintre ei.

România nu e o țară de culori tari.

De la început, România a fost o țară supusă năvălirilor.

Cu mândrie scriu aceste rânduri, și mândră sunt aducându-mi aminte, că, din ziua întâia a venirii mele între ei, prietenă le-am fost (de departe, însă, ostașii m-au văzut că mă apropii, 18 august 1916).

Și pe locurile pe unde au căzut viteji, va fi răsărind iarba, încă mai verde poate, pentru că pământul a fost hrănit acolo cu sânge.

Niciun foc nu curăță ca focul jertfei.

Sufletele eroilor noștri morți și-au făcut drum spre faimă (mai sunt încă destule ceasuri care ne despart de biruință).

Nimic nu este în țara aceasta românească pe care să nu îl fi iubit eu.

Dragă țară! te văd în strălucirea-ți felurită și scumpă-mi este fiecare vedenie.

Iubirea mea pentru această țară, pe care am făcut-o a mea, prin lacrimi și suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge. Simt că fiecare din cei șase copii ce i-am dat, e unul din inelele acestui lanț, pe care numai moartea și dezastrul îl pot sfărâma.

Într-o clipă te-ai făcut frumoasă (grădinile s-au umplut de flori, smocuri de liliac îmi făceau semn peste garduri roase de vreme, mari straturi de stînjenei vineți învoioșau și colțul cel mai umil).

Și ne privirăm față în față, poporul meu și eu. Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor ființe pe lume, căci, în acel ceas, scumpii mei români nu aclamau numai o idee, o tradiție sau un simbol, ci aclamau și o ființă, pe care ajunseseră s-o înțeleagă.

Străina venită de peste mări, nu mai era străină.

Cum crinii mi-au fost totdeauna floarea cea mai iubită, acest belșug de frumusețe era o vădire deosebită …

Conținuturi:

Au fost mai multe momente care au precedat, dar și care au succedat Marea Unire istorică, momente care, de fapt, au consolidat această dată de 1 decembrie 1918.

E absolut necesar să ne întoarcem și să îi cerem timpului o incursiune, acum, la Momentul 150 al Reginei Maria.

Asta, pentru că, istoria are nevoie, nu numai de date răsturnat-răstălmăcite, ci și de pură istorie (redată memorialistic).

Regina Maria consemnează (în cartea de memorii) file de jurnal în  Povestea vieții mele (volumul al treilea).

Nu este retoric acum, mai degrabă asistăm la un Trecut în Prezent, astfel, vom oglindi cum au arătat zilele acelui decembrie 1918 pentru Regina Maria.

Primesc nenumărate telegrame entuziaste (9 noiembrie 1918, Bicaz).

Azi, când mi-am făcut colindul printre săraci, am fost peste tot întâmpinată cu uralele soldaților mobilizați (10 noiembrie, Bicaz).

Pentru mine un triumf nu poate fi decât ceva solemn (13 noiembrie 1918, Iași).

Se vorbește de o intrare triumfală a trupelor noastre și ale aliaților (14 noiembrie 1918, Iași).

Cel mai de seamă eveniment petrecut în această săptămână de așteptare, a fost sosirea unei delegații din Transilvania și Bucovina, care venise să declare că țara lor e una cu vechiul regat, țara-mamă, sub ale cărei aripi, nădăjduiseră întotdeauna să se unească toți.

Cum să nu-mi plec fruntea, în fața minunii cele întâmplate?

Și, apoi deodată s-a hotărât ziua de 1 Decembrie pentru intrarea noastră în București.

Ne-am întors…să îndrăznesc să rostesc marele cuvânt…? (Cotroceni, duminică, 1 decembrie 1918).

Regele Ferdinand și Regina Maria se întorc de la Iași, București redevenind capitala țării. Regina, cu un buchet de crizanteme galbene agățat de șa, a trecut pe un cal (formidabilul Jumbo) pe sub Arcul de Triumf.

Ne-am întors, chiar ne-am întors, după doi ani lungi de exil (ne-am întors triumfători).

O zi grandioasă, o zi extraordinară, amețitoare, de extaz nestăpânit.

Totuși, am sosit aproape punctual.

Eram foarte nerăbdătoare.

Nu pot descrie în cuvinte cât m-a emoționat vederea trupelor aliate.

Orașul, pur și simplu, înnebunise (am trecut călare printr-o mare de urale).

Tot orașul era în delir (ne întorceam cu România Mare).

 E greu de descris încântarea frenetică a întregii populații (într-adevăr victorie).

Regina Soldat?….da…în cele mai dramatice condiții, în contexte datate 27 martie/9 aprilie 1918 (la unirea cu Basarabia), iar la 15/28 noiembrie și apoi la 1 decembrie când, s-a realizat, pe rând, urmând voința liber exprimată, a românilor, unirea cu Bucovina și unirea cu Transilvania (care vor fi recunoscute de marile puteri ale Antantei, învingătoare prin Tratatele de Pace din 1919 și 1920).

România devenise o realitate.

Concluzii:

Curajul și profesionalismul elitelor politice, au făcut posibilă Marea Unire de la 1918, sunt de părere istoricii (O englezoaică trimisă să salveze România Mare).

Povestea Marii Uniri începe, de fapt, în 1914, când Regina României s-a opus intrării în război alături de Puterile Centrale, susținând alianța cu țările Antantei.

Suveranii, Ferdinand și Maria, premierul Ionel Brătianu, transilvănenii Iuliu Maniu,Vasile Goldiș, Ștefan-Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voevod, bucovinenii Iancu de Flondor, sau Isidor Bodea, basarabenii Pantelimon Halippa, Ion Ciugureanu, Constantin Stere, se numără printre fondatorii României Unite.

La 1 Decembrie 1918, Regele Ferdinand și Regina Maria intrau în București (când la Alba Iulia se vota Unirea Transilvaniei cu România).

Cu mult înainte de întrarea în război, această Românie Unită exista în documente strategice, în literatură, în lucrări de popularizare a latinității românilor și în manualele de istorie.

România avea, dincolo de idealul național al Unirii tuturor românilor, forța militară proprie pe care să se bazeze: Armata.

Și, cum Unirea trebuia recunoscută de Marile Puteri occidentale și având surpriza de a nu fi fost primită la discuțiile de Pace de la Paris (1919, din cauza păcii încheiate separat cu Germania în martie/mai 1918), Ionel Brătianu o cheamă pe Regina Maria, la Congresul de Pace de la Paris, 1919.

–Eu? Să merg la Paris și Londra

Un fior de mândrie mi-a străbătut ființa

Aici (5 martie 1919) se va întâlni cu Georges Clemenceau, președintele Conferinței de Pace (alături de alți demnitari ai vremii); însuși Clemenceau o conduce la gară…

Fiind cazată la Hotelul Ritz (Place Vendome) a fost întâmpinată cu simpatie și urale Vive la Reine, Vive la Roumanie:

Vă puteți imagina cum este să fii primit, ca într-o cușcă, de 40 de ziariști, punîndu-ți întrebări. Mi-am dat toată silința. Sper că am făcut mult bine țării mele.

În același context a pledat pentru recunoașterea faptului Unirii și la Londra dar și în întrevederea cu președintele american Woodrow Wilson: (Domnule președinte vă rog să ne iertați că am venit în număr mult mai mare decât cel srabilit; dar pentru marea majoritate a popoarelor Europei sunteți Apostolul Libertății. Ș-o toți vor să vă cunoască, să vă vadă).

Am avut sentimentul că, dacă aș fi avut timp, aș fi putut face mult mai mult, în discuția cu președintele.

Era un fel de război provocator pentru diplomația românească (1919) spre a obține acordul marilor puteri.

Aceasta, în calitate de ambasador neoficial, își va juca rolul influent, ajutată de strălucire în inteligență (oferind o altfel de imagine despre România și concentrându-se pe donații pentru nevoiași).

Chiar dacă nu obținem întregul Banat, adică inclusiv Banatul sârbesc, venirea mea aici, a schimbat mult situația României, mai ales în ce privește interesul, înțelegerea și simpatia față de țara mea.

Transilvania, Bucovina, pînă și Basarabia! România Mare! Parcă îmi venea amețeală când îmi dădeam seama de mărinimia soartei.

Doi ani, dar ce ani! (m-au apropiat de tot de inima poporului român …iar visul României Mari, s-a întruchipat aievea.

Implicarea notabilă a Reginei Maria în război, a constituit o voce puternică în derularea faptelor vremii (acest subiect nefiind tratat în manuale școlare în era apusă).

Se pare că sunt anume făurită pentru a juca acest rol.

M-am născut să fiu lider.

Regele, uneori mă socotea prea îndârjită, prea categorică, dar eu aveam o presimțire că atitudinea mea, va fi odată și odată forța țării mele, simțeam că va veni ziua în care poporul îmi va mulțumi că am fost atât de aprigă la luptă.

Cu toate acestea, a repurtat,înainte de Unire, o bătălie mediatică în Occident (Franța, Belgia, Anglia).

Născută cu pana de scris în mână, Regina Maria a lăsat posterității, cu o fină acribie, scrieri pictural- monografice, consemnate sine ira et studio.

Cuvintele sunt vocația ei (Virginia Woolf), dar, în ciuda libertății spiritului sau scrisului, nimeni nu o numește a fi Marcel Proust sau Saint Simon.

Dar, în accepțiunea noastră, Regina Maria a rămas unul din marii memorialiști ai lumii (alături de Nicolae Iorga, I. C. Duca, Tache Ionescu, Constantin Argetoianu ș.a).

Regina s-a întrupat cu toate aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței nației române, iar anii 1916, 1917, 1918 au făcut-o o dreaptă și obiectivă ctitoriță.

Regina Maria rămâne o figură remarcabilă a Marii Uniri.

Bibliografie:

Cristian Moșneanu, Regina Maria, Editura Librex Publishing, București, 2018

Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol.III, Editura Eminescu, 1991, Bucuresti

Regina Maria a României, Regina unei țări mici, Editura Predania, 2019, București

A consemnat Florica R.Cândea membru UZPR Filiala Arad