Prof. Aurelia Rînjea, Recenzia cărții ”Uitată Printre Străini” de Anișoara Laura Mustețiu

UITATĂ PRIN LUME, DAR NU ȘI DE DUMNEZEU

O carte ca o mărturisire de suflet

Cartea UITATĂ PRINTRE STRĂINI, semnată de ANIȘOARA LAURA MUSTEȚIU, binecunoscuta scriitoare română, născută în Timișoara, care a trăit 24 de ani în Germania și este stabilită din anul 2014 în Sydney, vine cu o fascinantă poveste de viață, trăită în această lume, când avem mare nevoie de modele, de susținere, de adevăr.

O carte pe care o citești de parcă ai scris-o tu, într-un ritm propriu, cel al autoarei pe care ți-l transmite firesc, pe o frecvență a sufletului ei, specială și la care simți că nu mai ai nimic de adăugat, decât de păstrat și prețuit.

Este o mare bucurie și o onoare, să pășesc în templul sufletului autoarei, prin această carte, a cărei ușă dumneaei o deschide cu atâta generozitate și iubire de oameni. O fac pios, ca atunci când vrei să intri în inima unui pian, pentru a-i înțelege partitura și în cele din urmă descoperi că începi să cânți.

Titlul mi-a atras atenția de la început, mai ales că uitarea este o caracteristică a lumii acesteia, atât de mult măcinată de neînțelegeri, agresiuni, priorități egoiste și scări valorice răsturnate.

Prin această carte, pășim într-o lume a poveștilor adevărate. Și totul are loc firesc, precum o pasăre își continuă zborul, dar nu orice pasăre, ci una care se adună din propria cădere, pentru a învia și străluci, precum o Pasăre Phoenix, cu rădăcini adânci, românești.

Nu o să urmăresc firul epic al cărții, ci o să redau aspecte care mi se par relevante și acestea sunt multe.

Descoperim treptat profiluri umane speciale, printre care personajul Ana, anume creat spre a ne dezvălui trăiri unice, experiențe de viață și spre a ne revela adevăruri uneori nespuse, dar trăite în tăcere. O tăcere, care din când în când vorbește și pe care Ana o înțelege.

Ana – chipul devenirii printre străini

Ana este un personaj anume construit, a cărei poveste transmite un frumos mesaj de susținere a celor care pornesc în viață, fără ajutor din exterior, găsind lăuntric resurse nebănuite. Un personaj pe care autoarea îl vede cu ochiul matur al celei care s-a simțit în anumite perioade „Uitată printre străini ”. Prin Ana, autoarea încearcă să vadă viața și să o înțeleagă, cu maturitatea celei care a trecut prin ea, frumos și demn.

O poveste care începe în Timișoara anilor 1990, când cei doi tineri, Ana și Adrian, „care făceau parte din prima generație care respira pentru întâia oară aerul fraged al libertății”, iau drumul străinătății, fără nici o protecție, spre o lume necunoscută lor.

Timișoara, primul oraș din Europa luminat electric, era orașul care îi purta iubirea tatălui, povestea cu Dorian, cel care a pictat-o în tabloul numit „Eternitate”, era leagănul copilăriei ei, dar Ana are puterea să se desprindă de această lume, pentru că în paralel exista o alta, plină de agresiuni, „de lupi flămânzi”, spre a-și croi un nou început.

Autoarea se dovedește a fi o bună cunoscătoare a psihologiei umane, înțelegând-o și urmărindu-i devenirea. Cu înțelepciunea omului matur, ea discerne că puterea Anei „vine nu doar din dorință, ci și din acea „ fragilitate” a ei.

Ana are o mare putere de autoanaliză: „Viața îi dezvoltase un simț vital, care îi semnala pericolul”. A învățat că „singurul sprijin pe care putea să-l aibă era în ea însăși” și că lăuntric, își aveau izvorul „forțe adânci, capabile să o ridice”.

Puterea sufletului ca sprijin nevăzut

Instinctul ei era mai mult decât o voce lăuntrică, era un sistem de alarmă construit din experiențe, unele reale, altele învățate din povești și imagini, care i-au rămas tipărite în memorie. Viața îi dădea mereu semne, pe care învățase să le simtă sau cum „Unele transformări se întâmplă în tăcere”.

Cartea cuprinde multe conștientizări, înțelepte, de valoare: „Când emigrezi într-o țară străină, îți rupi rădăcinile pentru a le replanta într-un pământ străin. Este o declarație că viața poate fi rescrisă”; Omul devine mai multe „versiuni care învață să conviețuiască în același trup”; Importanța timpului constă nu în durată ci „în felul în care interiorul omului se modelează în spațiul lui”.

O filozofie a identității și renașterii

Desprinși de țară, fiecare își poartă propria poveste, fiind și emigranți „în propria minte, care încearcă să îmbine cine au fost cu cine trebuie să devină”— o identitate care aparține „și țării pe care o poartă în spate, cu toate succesele, păcatele și eșecurile ei”.

Lecții autentice de viață, prin care a învățat să respecte durerea, să lupte de una singură, să persevereze, să iubească și să reușească. Învață din mers o „înțelepciune a supraviețuirii pe care o pasăre o face instinctiv”, însoțită de singurul prieten care nu o părăsise niciodată, Sufletul ei.

Este impresionantă comunicarea continuă și sinceră cu propriul Suflet, văzut ca o entitate ce îi este prieten și sprijin și care îi dă subtil forța de a merge mai departe.

Cunoaștem prin Ana o adevărată Filozofie de viață, în care, „O liniște… apare atunci când nu mai ai timp să te gândești… doar trăiești” sau „Când iubești un om știi să-l înțelegi… știi și să-l ierți” sau „Poate că dorul era singurul loc în care ea nu se simțea străină” sau cum frumos e spus: „Când oamenii nu găsesc cuvinte… înseamnă că realitatea interioară e mai vastă decât vocabularul pe care îl posedă”.

Pentru că viața este un examen la singurătate, în care martor este Dumnezeu, iar nota ți-o pune conștiința. Un examen pe care Ana l-a trecut cu brio, asumat și cu demnitatea și libertatea pe care și le-a construit singură.

Zbuciumul său interior era puternic, pentru că acolo se dădea adevărata luptă, între dorințe și potențe, între vulnerabilități și posibilități și tot de acolo izvorau virtuțile pe care avea să și le dezvolte.

Constatăm cum șoaptele lăuntrice curg fluid în „străinătatea” pe care o vede ca pe „o stare în care înveți să-ți folosești valorile, să înțelegi oamenii și locul… până când totul va deveni ceva cunoscut… pe care îl vei numi ‘acasă‘.” Și asta în tăcerea ei, în care meditează și își ascultă Vocea interioară.

Faptul că nu avea viză de ședere în Germania și greu găsea servici, o făcea să-și adune forțele și să continue lupta, însoțită de prietenul Suflet, care credea „că în înaltul cerului, se ascunde o iubire divină, una care o proteja de viscolele vieții”.

Modele de lumină: oamenii care marchează drumul

Volumul ne oferă și personaje cu personalități bine conturate, pe care autoarea le scoate în prin plan, prin lucruri care nu se văd la prima vedere: Lumina din interior a Paulinei „Era acea bunătate simplă, care cucerește inima oricui”. Sau „La oamenii buni, lumina vine din interior” sau de la Fritz, bătrânul de 96 de ani, cum „viața are timpuri diferite, iar unele dintre ele sunt atât de fragile încât devin prețioase”. Acesta avea darul de a vorbi, încât transforma viața în poveste, iar povestea în lecție, lucru pe care cu măiestrie îl face și autoarea. El era pentru ea „o lecție despre rezistență… despre cum poți rămâne tânăr în interior”, în pofida timpului trecător, în viața care se trăiește „cu pași mici, dar siguri”.

Frumos remarcă și cum adevărul vine prin oameni, când Dorian îi spune: „Căci tu ești cea care lasă lumină peste ceea ce este, ca eu să descopăr frumusețe în orice” – un adevăr profund, dar care este procesat de ea mult mai târziu.

Ana își cunoaște bine și își respectă identitatea: „Este Anca a lui Pahon”. O ancoră pe care bunicul a reușit să i-o construiască din cuvinte, care cântăresc mult, cât înțelepciunea lui! Oriunde era, purta cu ea o întreagă bogăție spirituală: înțelepciunea bunicilor, tradițiile românești, un mod de trăi și a lupta, ca să-ți trăiești viața frumos și cu demnitate. Purta cu ea Crăciunul petrecut cu tatăl, colindele de acasă, cuvintele bunicului, mersul la biserică, toate care rezonează profund în inima ei.

Alergările de‑a lungul Rinului, au reprezentat o fortificare, dar și o conectare la realitățile vieți. Conexiunea cu natură este pentru ea puternică și regeneratoare.

De asemenea, scrisul era ca o rugăciune, iar prin dans se tămăduia și se reconecta la armonia lumii. Însă efectul cu adevărat transformator și regenerator l-au avut competițiile de ciclism, pentru care se antrena cu stoicism. Studioul de fitness, sala de ciclism, antrenamentele, nu numai că i-au crescut rezistența fizică, dar i-au oferit și șansa de a medita: „Aici e locul în care mă regăsesc. Între efort și libertate, între durere și bucurie, între cine am fost și cine devin”. Competițiile câștigate o făceau să aibă mai multă încredere în ea, conștientizând că totul e posibil și că reușita depinde doar de ea.

Se bucura ca un copil pentru fiecare succes, contract de muncă, concurs sau maraton câștigat. Urca treaptă cu treaptă pe o scară ce ducea la împlinirea vieții sale, dar cu demnitate, cu încredere și discernământ în propriile forțe și în prietenul ei divin – Sufletul. Viața a făcut din ea o femeie puternică, ce constituie pentru mulți model de perseverență, de luptă pentru a-și împlini idealul și de a privi și merge demn înainte.

Drumul Ane între efort, libertate și credință

O poveste în care e mai important drumul parcurs spre victorie, decât victoria în sine, pentru că acesta cuprinde luptă lăuntrică, energii, suspine, limite interioare și bucurii. O regăsire de sine, în timpul antrenamentelor, când ea se întâlnea cu toate versiunile ei, pe care le modela, le înțelegea și unde „Pedala în propria ei devenire”. Și astfel descoperea ceea ce Divinul așezate în ea, spre a-și împlini misiunea în această viață. Devenise o femeie care avea încredere în puterea ei interioară. „Și îl purta mereu în inimă și pe Dumnezeu — ca pe o lumină care o însoțea oriunde mergea”.

Și sublim, îi este recunoscătoare prietenului nedespărțit, Sufletului: „Îți mulțumesc pentru toate felurile în care m-ai învățat să iubesc… Să iubesc în lumină, în uitare, în tăcere, în durere, în cădere. Dar mai ales, să iubesc fără așteptări — ca o floare care înflorește doar pentru a dărui parfumul ei celor din jur”… „Miracolul nu este în ceea ce avem, este în ceea ce suntem”…

„Și, dacă vreodată voi uita cine sunt, te rog, Suflet drag, amintește-mi să fiu un om bun, înainte de a fi orice altceva!”

Un mesaj cuprinzător, edificator și prioritar lumii în care trăim, lipsită de această virtute. Pentru că bunătatea este iubire în acțiune, o vibrație puternică a inimii, care aprofundează conexiunile noastre cu lumea exterioară și cu noi înșine. O virtute, o trăsătură a unui suflet matur, conectat la esența lui divină. O virtute care nu este o calitate cu care te naști, ci o virtute pe care trebuie s-o dobândești!

Volumul este presărat cu construcții estetice speciale, pe care nu poți să le uiți, creatoare de stări și trăiri unice: „Valuri de asfințit”; tăcerea ca un al „treilea pasager”; cuvintele grele, ce cad „ca o piatră uriașă, aruncată într‑un lac liniștit”; „cum ziua îi intra în gânduri”.

Ana este de fapt un personaj, ziditor al propriului templu lăuntric, al sufletului. Ea are o zestre spirituală moștenită de la bunici, poartă cu ea iubirea necondiționată a tatălui, binecuvântarea lui Dumnezeu, care au susținut-o sinergic, luminându-i mintea în mod creator și sfințitor, conducând-o pe un drum drept, ales cu discernământ, ascultându-și vocea interioară și respectându-și crezul.

Suntem în fața unui roman frumos conceput și structurat din 46 de capitole scurte, dar coerente, care construiesc o singură poveste, una despre viața adevărată. Prin Ana, o vedem pe autoare, înzestrată cu o intuiție specială, pe care și-a dezvoltat-o, a înțeles-o și a prețuit-o, ascultându-și cu perseverență vocea interioară.

Titlul cărții, UITATĂ PRINTRE STRĂINI – ne duce cu gândul la lupta Anei pentru a-și găsi identitatea, rostul și sensul existenței, în lumea care uită și care face din uitare un obicei, numai că Dumnezeu nu uită niciodată de noi, nici aici, nici după plecarea noastră din această viață.

Viața se măsoară în gânduri curate și în acte de creație, iar libertatea unei femei se măsoară în singurătate, în frumusețe și în bogăția ei spirituală. O dimensiune ontică din ce în ce mai amplă, care certifică pământul roditor din care ea își hrănește visele, creează și își înțelege menirea.

O pledoarie pentru bunătate și spirit

Cartea este o pledoarie pentru viața trăită în credință şi iubire, în compasiune şi luciditate, cu înțelepciunea îmbrăcată în haina modestiei şi a dragostei de oameni, o rugăciune făcută cu smerenie şi trudă, pe treptele greu de urcat ale Scării lui Iacov. O cheie, un leac pentru durerile Umanității, o binecuvântare, o alternativă ce se opune violențelor pe care le trăim, le auzim şi le simțim. O cale ce este luminată de conștiința licărindă a „Eului superior” care luminează, separă şi unește, care este esența noastră pură, care transcende limitele fizice, mentale și emoționale.

A-ți cunoaşte propria fiinţă, a o pune pe locul care merită, a-ți asuma responsabilitatea, independenţa, chiar şi singurătatea, te ajută să descoperi într-un mod aproape miraculos puterea divinului ce ți-a fost hărăzit și care te locuiește.

Pentru o astfel de femeie, pentru care intuiţia rămâne radarul ei interior, iubirea îi oferă înălțarea spirituală la care aspiră. Iubind, se cunoaște pe sine şi pe celălalt, iar cunoașterea dă siguranță, o face să-şi asculte semnalele interioare, să stabilească limite. Un sincronism unic, de a se deschide în faţa lumii, de a-şi asculta Vocea lăuntrică, un ritm conştient controlat ce dă calitate, înălţime şi profunzime vieţii. Căci viaţa adevărată este cea a inimii, care este solul vieţii, al dragostei şi al spiritului.

Cartea este o încununare a experiențelor de viață trăite, a manifestărilor lăuntrice, a lecțiilor asumate, ale unui om frumos lăuntric, a cărui frumusețe radiază și în afară. Este o invitație la reflecție, o scară de ascensiune a spiritului uman.

Ana aruncă o sămânţă în pământul viitorului, sădește credinţa în om, în valorile fundamentale, în spiritul care înfrânge vremelnicia, în favoarea roadelor de aur ale conştiinţei sau altfel spus, ne oferă o lecţie care se învaţă din mers, dând timpului valoare, spre a te şti şi simţi OM, creație a lui Dumnezeu.

Prin lectura acestui volum, am descoperit-o pe ANA, care se zidește pe sine, care plămădește și construiește lacrimă după lacrimă, vis după vis, un castel lăuntric, ființator.

Cartea își ia zborul către cititori, cu bucuria de a-i înnobila cu noi valențe și virtuți ale spiritului uman, îmbrăcată în iubirea dăruitoare a autoarei! Fascinant drumul ei printre cuvinte, izvorul ideilor și iluminarea lor!

Vă felicităm, distinsă ANIȘOARA LAURA MUSTEȚIU, Suflet Frumos și Bun, dăruitor și iubitor, care aduceți atâta bucurie în lume! Fie ca Harul cu care Dumnezeu v-a binecuvântat să rodească în continuare în sufletele și în inimile cititorilor!

AURELIA RÎNJEA

Membru al World Poets Association România

și al Uniunii Scriitorilor de Limba Română