„Îngropase, cu mâna ei, alunele în pămân … ani la rând le-a purtat de grijă ca unui copil răsfățat… puieții fragezi au devenit arbuşti în toată firea şi ea se bucura, la fiecare împrimăvărare când apăreau primii mâţişori, rânzi, cum îi plăcea ei să le spună… aştepta, cu nerăbdare, primele începuturi de fruct apoi veghea cu sfințenie, să nu li se întâmple nimic rău… Se bucura, ca un copil, de toată frumusețea şi liniștea dăruite răspuns la o copilărie în care alunii o însoţeau veseli şi plini de o iubire nevinovată. Clara, nepoțica noastră, în naivitatea ei sinceră, la nouă ani a sintetizat un adevăr dureros, spunând…„cea prețioasă amintire, de la bunica, sunt alunii”… Din fericire, alunii vor dăinui peste noi și urmaşii noștri, se vor hrăni cu dragoste din amintirea unei ființe ce rămâne veşnic vie în sufletele noastre. Somn lin și liniştit Sanflorica! Alunii ne vor aminti mereu de sufletul tău binecuvântat cu iubire. Şi noi te vom iubi mereu…”
Florin Constantin
ASCUNSĂ IUBIREA
Ascunsă iubirea
Nu vreau să aşez iubirea
la picioarele tale
ca pe un covor
în faţa unei icoane…
o las ascunsă
într-un ungher al sufletului…
prin gaura cheii
se va scurge îndeajuns
pentru a-ți arăta
drumul spre mine…
PRAG
Dincolo de toate, există un prag
Pe care, adesea, il privim cu uimire
Ce mai rămâne din tot ce ți-e drag
Desnădejde, speranţă, iubire?
Atât de singuri, ne trecem prin vămi
Şi nimeni nu are răgaz să mai plângă
Nu ştii să te bucuri sau cât să te temi
De spaima parşivă ce aşteaptă la pândă….
Şi, deodată, ți se pare ciudat
Că toate au trecut, prea grăbite, prin ani
Şi un gust amărui, cu mult iz de păcat
Îți întoarce privirea, spre cei mai sărmani
Cât ai fost tu, cât ţi-a fost dat să exişti
Într-o viață, aproape normală
De ce ochii, acum, îţi sunt tot mai trişti
Și trăieşti într-o veşnică boală?
Şi nu ştii de există vreun semn
În această alergare spre tine
Să îți fie popas sau măcar un îndemn
Rătăcind prin ascunse ruine…
ÎNGĂDUINȚĂ
Cât de aproape e Doamne
amurgul de noapte,
cât de subțire e linia
ce încă desparte…!
și cum se împuținează
ziua de mâine,
și cât întuneric în urmă rămâne…
spre o altă lumină
alergăm deopotrivă
dar marea iubire
pluteșten-n derivă…
alergăm bezmetici
căutând un popas
pentru puținul timp
în clepsidră rămas…
îngăduie Doamne
să rămânem copii
fără grija plecării ce vine
cât ne mai întâlnim în veșnicii
nu vreau mai mult
decât mi se cuvine…
