Prefața romanului ABC-ul unei scrisă de dna Dana Opriță, doctor în filologie, poet, eseist, scriitor, realizator TV, membru UZPR București membru USR, ed. șef Revista Internațională Destine Literare America și Canada
,,Nimic în viață nu este întâmplător a ajuns o propoziție des repetată, însă sensul ei scapă multora. Dacă ne acordăm răgazul să ne gândim, înțelegem că până și cele mai neînsemnate lucruri își au rostul lor. și-au avut rostul, atunci când s-au desfășurat în timpul nostru real. Nu un puzzle pe care Cineva îl recompune pentru noi, ci perceperea pe care noi înșine ar trebui să o avem asupra fiecărei piese ce îl alcătuiește, (care reprezintă existența noastră aici și acum) și plasarea ei exact acolo unde dorim. Fiindcă, până la urmă, chiar dacă, poate, altceva ne-au hărăzit ursitoarele la nașterea noastră, destinul ni-l hotărâm singuri, de vreme ce avem libertatea de a alege. Iar peste toate acestea, trebuie că există o anumită ordine în marea dezordine care pare să fie viața noastră: chiar și cei care nu îl recunosc pe Dumnezeu reușesc, totuși, (dacă) să înțeleagă cât de minunat sunt aranjate pentru noi, ceea ce numim și credem că sunt întâmplări. Așa trebuia să se întâmple, s-ar grăbi scepticii să afirme. Doar că puteam foarte bine să refuz participarea la un Zoom (mulțumesc pandemie!), care, din pricina diferenței de fus orar, m-a făcut să fiu trează și, pe cât posibil, în formă, la ora 2 și jumătate din noapte/ dimineață, pentru o întâlnire între poeți, România – Australia. Acolo s-a „întâmplat” să fie Smaranda Kafka. Am apreciat de la bun început naturalețea cu care se exprima, simțul umorului, ironia, autoironia, ușurința în a descrie o amintire, subtilul simț de a observa detalii și reacții ale oamenilor, toate acestea în câteva pagini pe care le-a citit la această întâlnire Zoom, prin care orice limite legate de timp și de spațiu se anulează. Am păstrat legătura cu Smaranda Kafka și am aflat de la ea că, deși impulsul de a scrie a existat dintotdeauna, tipărind virtual cărți întregi la editura „Memorie personală”, abia acum, nu de multă vreme, a avut răgazul să-și acorde timp să aștearnă pe hârtie, tot una virtuală, dar și concretă, totuși, cea a computerului, povestiri, inventate sau reale. Editura, de data aceasta cu adevărat reală, binecunoscută și apreciată, numită „Coresi”, i-a deschis porțile pentru a publica. După ce am parcurs paginile acestui roman pe care bine ați ales să îl citiți, greu mi-a venit să o cred pe autoare că e la prima carte oferită spre publicare. și a ales să fie un roman, iar nu o culegere de povestiri scurte care, de când s-a hotărât să le dea viață, se scriu de la sine și se înmulțesc precum ciupercile după ploaia inspirației care nu pare a avea limite. Deja un astfel de volum e gata de a fi oferit spre publicare, ne anunță Smaranda Kafka și sunt convinsă că va fi la fel de bine primit de către cititori. Romanul „ABC-ul unei vieți” este acel gen de carte pe care nici nu îți dai seama cât de repede ai citit-o și, odată ajuns la finalul celor două volume, te întrebi de ce doar atât? Domniei sale i s-au părut, însă, și așa prea multe pagini și a tăiat fără milă 10 fragmente largi. Cu siguranță ele nu au dispărut în neant, ci vor reveni, poate sub forma unor scurte proze, autoarea mărturisind că a fost o nebunie să înceapă cu un roman și, oricum, crede mai mult în destinul favorabil al prozei scurte. Sincer, îi dau perfectă dreptate. „ABC-ul unei vieți” este o carte scrisă cu o de remarcat ușurință pentru cineva care, repet, este la prima carte dată tiparului. Sunt relatate întâmplări care, așa cum sunteți avertizați de la bun început, au, uneori, un punct de plecare din viața reală a autoarei. Un roman cu povești de spus la gura sobei, cum îmi place mie să spun, cu multe personaje și totuși, unul singur: copilul Anda și familia ei. Astfel, eroul principal este unul colectiv, aș spune, de vreme ce părinții, în primul rând, dar și bunicii fac parte mereu din universul pe care îl (re)creează Smaranda Kafka. Fiecare capitol este o povestire de sine stătătoare, care descrie drumul vieții unui om, dar nu ca într-o autobiografie clasică, ci (re)găsind pentru fiecare moment important al acestui parcurs, acel „ceva” care a constituit piesa din marele puzzle pomenit, cel al existenței personale. Precum orice autor cu talent, ce știe să alcătuiască o carte, Smaranda Kafka nu s-a lăsat intimidată de provocatorul proiect pe care și l-a propus. A știut să găsească modalitățile cele mai atrăgătoare și inedite de a povesti. Fiindcă un scriitor, dincolo de talent, trebuie să aducă mereu pe cât posibil, ceva nou, care să-l departajeze de celelalte talente scriitoricești. în cazul nostru, chiar de la primul capitol autoarea își dovedește unicitatea, lăsându-și propriul suflet să povestească, să comenteze, ironic/tandru cu lumea din afară pe care încă nu a cunoscut-o în trup, fiindcă nu s-a născut încă. O ingenioasă reconstruire a faptelor pe care avea să le afle mai târziu: de ce pe certificatul care atestă intrarea în viață a copilului ce se cheamă în carte Anda este trecut șofronea, numele unui sătuc pierdut pe harta țării, în apropierea Aradului, acolo unde bunicii materni au trăit și unde părinții erau în vizită, într-o noapte de iarnă teribilă. ABC-ul vieții înseamnă copilăria și adolescența, adică cele două volume, în care fiecare capitol relatează noi întâmplări, care au construit un caracter frumos, demn, ambițios, plin de înțelegere și iubire care trebuie dăruită. Povestiri despre un timp al istoriei pe care l-am trăit mulți dintre noi. Descris indirect, el face parte din decor, este doar locul de desfășurare al poveștilor, nu scopul acestora. Rămâne numai uimirea că a putut exista. Că, oricât de dificil era să găsești modalitățile de a supraviețui decent, se găseau mai întotdeauna soluții mai mult (sau mai puțin) ortodoxe. Păstrând în suflet credința în Dumnezeu, (chiar dacă nu o puteai spune cu voce tare și oricui) și dragostea de țară, nutrind speranța că, în viitor va fi bine, puteai merge mai departe. Lecții de viață, evenimente, experiențe, amintiri, peste care se brodează dialoguri și personaje fictive, dar atât de firesc integrate într-un tot unitar, încât nu știi unde e limita dintre realitate și ficțiune și nici nu trebuie să știi, fiindcă ce contează cu adevărat este ce rămâne după ce citești: și rămâne bucuria unei copilării cu părinți minunați, cu bunici grijulii, reamintirea că familia – începând cu mama și cu tata – este extrem de importantă pentru educația și sănătate din toate punctele de vedere a copiilor. Un fel de „Amintiri din copilărie”, cu un decor schimbat, dar același tip de năzbâtii, cu alte jucării, uneori, dar aceeași inocență. O lume în care te simți bine, pe care, ca fiecare dintre noi, ai vrea să o retrăiești, pentru că acolo ești în siguranță, înconjurat de iubirea părinților, pricină din care știi că orice necaz se estompează, iar orice problemă își găsește rezolvarea. Pe Creangă nu l-a întrebat nimeni de ce a scris acea minunată carte, doar prietenul Eminescu a știut că era nevoie să îi spună că trebuie să o pună pe hârtie, că prea frumoase sunt poveștile și prea frumos sunt povestite. Pe Smaranda Kafka, însă, am avut îndrăzneala să o întreb și să aflu un răspuns. Acesta a venit deloc surprinzător, așa cum se poate deduce și după ce parcurgi toate paginile romanului: în memoria părinților prea iubiți, Liviu și Elena Ghișa, a bunicilor materni, Mama Ană și Moșu Trăian Noghiu, a bunicului Cornel Ghișa, Preot Iconom Stavrofor, cel care, pe vremea când Ardealul era parte din Imperiului Habsburgic, asumându-și orice risc, îi învăța pe copii să scrie și să citească în limba română, preot-dascăl iubit de toți, a cărui înmormântare este o amintire memorabilă, descrisă cu mare emoție; tot o astfel de imensă emoție dublată de respect și recunoștință o are și în capitolul consacrat integral unchiului Simion, ofițer de cavalerie în Legiunea Română a voluntarilor ardeleni, ce luptase în Primul Război Mondial pentru eliberarea țării. Mai apoi, având ca țel desăvârșirea eliberării și reîntregirea țării, s-a alăturat detașamentelor de soldați români în cadrul Legiunii Franceze, care, împreună cu Țarul Rusiei, și-au unit forțele în a sta stavilă trupelor Armatei Roșii. Istorii adevărate, precum și participarea în numele familiei și al moților din Apuseni, a fratelui mai mare, Ioan Ghișa, ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, rămânând pe veci mărturie semnătura lui pe Decretul Unirii Transilvaniei cu România, alături de a celor peste o mie două sute de delegați ai românilor transilvăneni. O copie a acelui document se păstrează cu grijă în familie, din generație în generație. Astfel de amintiri depănate chiar de participanții la aceste evenimente ale istoriei fac și mai interesant „ABC-ul unei vieți” cu o atât de largă tematică. Repet, fiindcă mi se pare important, dintre multele lecții de viață pe care personajul nostru principal le-a învățat în familie mai întâi a fost cea legată de dragostea necondiționată față de țară și de pronia divină. Liderii aflați la putere și regimurile politice sunt temporare. Patriotismul și Dumnezeu sunt valori eterne. Astfel, cu o admirabilă inteligență sunt scrise paginile despre excursia la mănăstirile din Moldova. Remarcabilă alternanța între tovarășa ghid, devotată trup și suflet cauzei comuniste, descrisă cu o tristă ironie, și curățenia sufletească a preoților, devotați și ei trup și suflet, însă lui Dumnezeu. Cât de bine descrisă este convorbirea preoților cu adolescenții veniți în excursie. Cât adevăr în faptul că, deși era mai bine să nu abordezi acest subiect în acei ani, el nu a fost niciodată părăsit. Iar preoții, mai ales (atunci când puteai sta în preajma lor, fără teamă, ca într-o astfel de vizită la celebrele mănăstiri din Moldova), dar și părinții și bunicii oricărui copil care a crescut în acea perioadă a istoriei învățau despre dragostea pe care trebuie să o avem față de creatorul divin. Dumnezeu și dragostea de țară și de părinți – lucruri sfinte care ar trebui purtate în suflet și în minte necontenit. Chiar și în secolul al XXI-lea. Sau mai ales acum. E mare nevoie ca aceste adevăruri să fie păstrate vii.
„ABC-ul unei vieți” este, așa cum spuneam, mai mult decât o înlănțuire de amintiri din copilărie și adolescență este o peliculă prețioasă care descrie istorie, tradiții, într-un cuvânt: viața, prin intermediul unor personaje reale și fictive, atent alcătuite, descrise și aduse în scenă cu dezinvoltura unui talent înnăscut. Nu întâmplător am spus „peliculă”: nu doar în descrierile pe care le face, fie că e vorba de case, străzi, natură sau persoane, dar acțiunea în sine a fiecărei povești-întâmplare este extrem de vizuală. Astfel încât, romanul se aseamănă cu un film serial, în care fiecare capitol este un nou episod, Smaranda Kafka știind să creeze atmosfera fiecărei povești, indiferent de locul unde se desfășoară sau de personajele implicate. Stilul abordat în acest roman este unul oral, cu mult umor, ironie, perfect mulat pe situații și personaje. Ușor derutantă la început, alternarea dintre persoana I și persoana a III-a pentru povestitor, de fapt face și mai puternică implicarea cititorului. Intervențiile aparent seci, ce aduc informații, unele noi, din care ai ceva de învățat, altele pe care ți le reamintești, îmbogățesc conținutul acestui atipic roman – fie că sunt date despre construcția unei clădiri, detalii ale dezvoltării orașului în care a crescut, Arad, câte ceva despre conflictul dintre cele două mari localități din vestul țării: Arad și Timișoara, imaginea Capitalei, văzută prin ochii provincialilor, datini străvechi din Maramureș, litoralul unde încă puteai să bei o cafea la nisip, preparată chiar de cei care au răspândit-o în lume, viața în spitale sau în fabrici, prieteni de toate naționalitățile, lucru firesc când ești aproape de graniță, sistemul de învățământ, relația profesori-elevi și elevi-elevi, dar, mai ales, ce însemna viața de familie și cea alături de prieteni. Unul dintre primele lucruri pe care, pare demult, le învățam la școală era Omul este o ființă socială, care, prin urmare, are absolută nevoie să fie împreună cu semenii săi. Oare ce spun acum profesorii? Probabil îi învață pe elevi că, pentru a socializa (adică „A stabili și a întreține relații amabile cu alte persoane”, conf. DEX), îți trebuie conectare la internet și subscriere la una dintre rețelele lui sociale. Cunosc din propria experiență: ai Facebook, exiști. Nu, trebuie să accepți consecințele izolării, la care oricum ești supus pe alte căi. Timpul verbelor este predominant perfectul simplu, specific locuitorilor din sud, Oltenia, ceea ce ar putea părea ciudat pentru un ardelean. Doar că folosirea lor nu are legătură cu numeroasele regionalisme, care au și explicația binevenită, răspândite pe tot parcursul cărții. Sunt doar o atentă măsurare a timpului, așa cum doar un filolog, precum domnia sa, o poate simți. Regionalismele, însă, își au rostul lor bine știut și creează autenticitatea locului unde și-a petrecut ABC-ul vieții, Transilvania. Folosite în capitolul dedicat excursiei în Moldova, au un scop dublu: autenticitatea limbajului dulce, al acestei regiuni a țării, atât de bine așezat în vorbirea oamenilor simpli, dar mai ales a călugărilor, însă și ironie, când e vorba de tovarășa ghid, pentru care mănăstirile nu sunt altceva decât monumente istorice și doar atât. Smaranda Kafka știe să creeze nu doar atmosferă în desfășurarea poveștilor, dar construiește caractere cu însușiri bine definite, asta pentru personajele fictive, fiindcă, în cazul celor reale, din familie, nu a trebuit decât să le descrie. Cine pot fi cititorii acestei cărți? în egală măsură cei care au trăit vremurile în care, dincolo de greutăți și incredibile aberații, exista o normalitate pierdută astăzi, ce ținea de bucuria de a simți prezența reală a oamenilor, a vorbi direct cu ei, a le vedea ochii și zâmbetul, a le simți îmbrățișarea, dar și cei care vor să afle cum fost atunci. O carte scrisă pentru copiii secolului al XXI-lea, ca să înțeleagă faptul că viața se învață prin jocuri cu alți copii reali, nu virtuali, găsiți pe computer, așa cum spuneam, pe nelipsitele rețele de socializare. Că există cărți care trebuie citite, natură care trebuie simțită, animăluțe, pe care, dacă le ai, te așteaptă să le scoți la plimbare, să te joci și cu ele, nu doar cu monstrișorii din jocurile de pe internet. Că, așa cum spun versurile unui cântec înțelept, ca să simți ploaia, trebuie să stai sub stropii ei, nu să citești despre experiența altora. Viața se trăiește și se învață pe cont propriu, nimic nefiind întâmplător. „ABC-ul unei vieți” poate fi o lectură interesantă și pentru cei care s-au născut pe alte meleaguri de pe planetă și cunosc România doar din amintirile părinților, dar vor să încerce măcar să afle și să înțeleagă cum se viețuia în această minunată țară, la mijloc/sfârșit de secol al XX-lea, direct de la cineva care a trăit acolo și atunci. O carte scrisă pentru oricine, indiferent de vârstă, care a înțeles că, adevărata viață se trăiește alături de familie, de prieteni, printre cărți, în natură, că ai de învățat oricând, orice, și de la câini, arici, cai, copaci, râuri, mare… De ce trebuie citită această carte? Din simplul și puternicul motiv că ne face mai buni. Viața e plină de surprize, pentru care e bine să fii pregătit. Greșind, înveți. Suferind, înveți. Bucurându-te, înveți. și știi de ce, la un moment dat în viață, ai ales să lași departe sătucul unde te-ai născut, orașul/orașele importante ale țării, unde ai trăit, chiar țara, pentru a ajunge la celălalt capăt al planetei, să trăiești un alt fel de viață, să te naști din nou, în Sydney, Australia, de data asta, iar nu în șofronea, România. și să-ți dai seama că viața este, de fapt, același uimitor și totuși minunat miracol, oriunde te-ai afla. și mai ales, da, să-ți dai seama că în viață, nimic nu este întâmplător”.
PIUREUL DE CASTANE
Întotdeauna, de când mă știu, mi-a plăcut să citesc. Citeam pe unde se nimerea. și, când nu mai aveam voie să citesc, căci stăteam prea mult cu ochii-n cărți, cum ziceau ai mei, mă ascundeam sub un covor persan lung, care acoperea complet șezlongul, pus pe coridorul ce se întindea de la un capăt la celălalt al casei. Auzeam că mă cheamă, când unul, când altul,dar stăteam ascunsă chitic, în adăpostul protector al covorului. Covorul meu magic, pe care și acum îl mai păstrez în casa părintească din Arad. Cititul și scrisul au mers mână în mână de când mă știu. Așa se face că atunci când ni s-a cerut, ca activitate extrașcolară, să ne înscriem la Palatul Pionierilor, m-am înscris, fără nicio ezitare, la „Cercul de literatură și creație literară”.
Abia așteptam să se facă vineri după-amiază. Nu-mi amintesc să fi lipsit vreodată de la întâlnirile noastre. E drept că era o atmosferă boemă, plăcută și plină de veselie. Coordonatoarea noastră era o tânără profesoară, care tocmai terminase Facultatea de Filologie. Plină de entuziasm și aproape de copii, era persoana perfectă să ne insufle dragoste de scris, să ne înflăcăreze și să ne stimuleze imaginația cu tot felul de povestiri, construind ad-hoc diferite scenarii potrivite vârstei noastre.
Cam pe când făcusem opt ani, și de-acu’ mergeam de un an la Casa Pionierilor, tovarășa profesoară ne-a cerut fiecăruia să scriem o povestioară, cu care, ulterior, am participat la un Concurs de Creație Interșcolar. Cred că se numea „Lingurița de Aur.” Nu îmi mai aduc aminte multe lucruri despre acel eveniment, decât că am câștigat și că tata m-a luat fericit în brațe și mi-a zis că-i tare mândru de mine că merg în urma alor mei. Atunci nu am înțeles prea mult ce a vrut să spună. Mama, și eamândră, a zâmbit și a zis doar atât: „Mergem la cofetărie, la Boian.” Ne-am uitat amândoi, surprinși, la ea. Mama, care număra fiecare bănuț de două ori, ne-a zis că mergem la Boian!!! Nu-mi venea să cred și, după felul cum tata s-a uitat la mama, am înțeles că și el era surprins. Surprins, dar bucuros. Aproba din suflet gestul mamei și se vedea pe fața lui că era fericit. Cu un zâmbet larg, ne-a luat pe amândouă de umeri și a zis: „Bună idee! Hai să mergem la Boian, să sărbătorim succesul tău.”
Boian era numele unui cofetar celebru din Arad, care lucra la o cofetărie micuță din Piața Avram Iancu, așezată lângă linia de tramvai, vizavi, pe diagonală, de vestita Casă cu Lacăt. Tot zicând „mergem la cofetărie la Boian”, după un timp, arădenii au ajuns să spună scurt, doar: „mergem la Boian.” și, uite așa, s-a făcut că numele lui a înlocuit numele cofetăriei. Omul era, pe drept, cel mai bun cofetar din zonă. Făcea niște prăjituri de te lingeai pe degete. Nici nu trebuia să intri, că știai din stradă, ce se coace în cuptorul cofetăriei. și toate erau bune. Mie îmi plăceau plăcintele cu vișine, cu cireșe și, mai ales, cele cu dovleac. Iar prăjiturile… Oh, Doamne, prăjiturile erau fantastice! Muream după savarinele bine însiropate și puhave, profiterolul servit cu frișcă, doboșul cu foile coapte pe fundul tăvii, de erau subțiri ca foaia de țigară, amandinele cu cremă de cacao și vestitul piure de castane. Al lui era servit cu frișcă proaspătă, făcută zilnic, în bucătăria din spatele cofetăriei.
Cred că gustul bun al piureului, venea de la castane. Căci cele folosite de Boian nu erau cumpărate din magazin sau din piață. Ci direct de la sursă. Din Maramureș. în fiecare an, la sfârșitul toamnei, se urca în tren și mergea până într-un sat, undeva între Baia Sprie și Baia Mare, la un om pe care-l cunoștea de ani de zile și de la care lua castanele. Boian nu îl bătea la cap pe maramureșeanul lui. îl contacta numai de două ori pe an. O dată, la începutul verii, când castanii dădeau în floare și îi zicea omului câte kilograme vrea să cumpere în toamnă. și încă o dată, la începutul lui septembrie, când stabilea ziua când urma să vină după ele.Nici nu trebuia să facă altfel, căci oamenii erau serioși și de-o parte și de alta și fiecare se ținea de cuvânt. Se zicea că lui Boian îi plăcea să meargă în Maramureș, căci, oricât de ocupat era, nu exista toamnă în care să nu își ia liber o săptămână, să se ducă la cules de castane. Și așa și era. Îi plăceau locurile. Admira ineditul acelui picior de plai. Aprecia felul de a fi al oamenilor. Satul maramureșean, ancorat în timp, era un adevărat simbol al satului arhaic, care își ducea viața ghidată după valori și obiceiuri neschimbate de sute de ani, aceleași din moși strămoși. Unicitatea o regăsea la tot pasul: de la portul colorat și viu, la arhitectura caselor, la porțile lucrate cu măiestrie în lemn, la vestitul Cimitir vesel de la Săpânța și horele încinse în joc în cântecul ceterașilor, până la obiceiul copacului cu oale, care nu lipsea din nicio gospodărie cu fete, unde familia care punea o oală roșie pe o ramură din vârful copacului, spunea tuturor că în acea casă este o fată de măritat.
Când venea vremea culesului castanelor, cam după Sfânta Mărie Mică, oprindu-se la fiecare colț de stradă, toboșarul satului anunța locul și numele persoanei care urma să țină clacă la cules de castane. Astfel că, în ziua stabilită, sătenii care voiau să-l ajute, se adunau la livada respectivă, cu mic, cu mare. Mergeau de bunăvoie. Nesiliți de nimeni. Cu sufletele deschise. Ajunși în livadă, se organizau în grupuri. Se luau la întrecere care culege mai mult și mai repede. Vorbele și cântecele lor umpleau plaiurile, răspândindu-se până în zare și dând de știre mai departe, că la ei în sat a început culesul castanelor.
Se scuturau pomii. Oamenii adunau castanele în lăzi, iar când terminau, îi puneau pe copii la treabă. Ăsta era cel mai plăcut moment al zilei. Cete de prunci [copii] desculți, cu desagii în spate, năvăleau în livadă ca niște războinici. Țipau. Râdeau. Se luau la întrecere care își umple primul desaga cu castanele rămase neculese printre pomi. Copiii mai mari aveau o sarcină mult mai dificilă. Ei trebuiau să se cațăre în pomi și să culeagă castanele rămase și care, încăpățânate, nu voiau să cadă, oricât ar fi scuturat crengile. și trebuiau să o facă repede, căci știau că dacă nu le adună ei, erau ca și pierdute. Nu puțini erau cu ochii pe castane. După-amiaza, după ce plecau oamenii, turmele de oi, lăsate libere, intrau prin livezi. Mâncau la castane, până se săturau. Noaptea veneau animalele sălbatice. Curățau restul. Dar culmea, nici căprioarele și nici porcii mistreți nu erau cei ce făceau cea mai mare pagubă. Ci, la cine nici nu te-ai fi așteptat: drăguțele și drăgălașele veverițe, care își făceau proviziile pentru vremea rece. și, spre deosebire de celelalte animale, veverițele nu așteptau să plece oamenii. Nu se fereau de ei. în plină zi, agile, săreau de pe o creangă pe alta și culegeau cele mai cărnoase castane. Treceau ca niște umbre prin fața copiilor și le furau poamele dinaintea nasului. Erau așa de iuți, că băieții abia le vedeau. Darămite să le păfuge. Veverițele nu se lăsau alungate nici de strigătele și nici de bețele lor. Nu le era frică de copii. Ba dimpotrivă, simpaticele animăluțe se luau la întrecere cu băieții, mai ales pentru castanele care se încăpățânau să rămână lipite pe ramurile de sus. Culesul devenise pentru copii și pentru veverițe, un joc. Se distrau și unii și ceilalți, dar treaba mergea strună. Boian era cunoscut de ani de zile printre maramureșeni. Își câștigase faima de om cinstit și de cuvânt. Iar asta conta cel mai mult la oameni. și, când se întâmpla ca nea Ghiță să nu aibă destule castane, bacea, cumsecade, încerca să-l ajute. Îl ducea pe la neamuri sau pe la vecini și, până la urmă, Boian tot reușea să cumpere cantitatea pe care o dorea pentru cofetărie. Așa se face că nu se întorcea niciodată acasă cu mâinile goale. Învățase însă că „prietenia-i prietenie și brânza-i pe bani!”. Și încă ceva. Că este bine să meargă în persoană acolo, dacă vrea să facă un negoț bun. Acuma e drept că și el, deși putea trimite pe altcineva în locul lui, tot nu era liniștit până nu se vedea cu sacii umpluțiși puși pe tren. Așa că, își făcuse obiceiul ca-n fiecare an, cum venea toamna, cum lua trenul și hai, la Baia Mare. „Mă duc până mai pot”, le spunea el prietenilor. și se ducea cofetarul nostru la nea Ghiță. Mergea la om, acasă. Mânca ce mâncau gazdele. De la sarmale cu mămăligă sau mălai cu brânză dulce, până la supă groasă de fasole uscată, cu bucăți de cârnați și afumături de porc. Nu făcea mofturi de domn. Mânca orice era pus pe masă de nana Floriță. Cel mai mult îi plăcea slănina de porc, care era albă, puțin afumată și moale de ți se topea în gură. Gazdele o mâncau cu ceapă vânătă, pe care o loveau de câteva ori cu pumnul de masă și bineînțeles că, o dată cu pita, slana și ceapa, nea Ghiță mai aducea și o damigeană cu horincă. „Îi curată. Numa prune”, se lăuda el. și, ca să-i dovedească lui sau musafirilor, dacă se nimerea să aibă și alți oameni pe la el, că spune drept, turna câteva picături de țuică în căușul mâinii și o freca un timp între palme. O mirosea. Dădea din cap satisfăcut și întindea palma pe rând, pe la toți să o miroase, zicând: „Noa, amu simțâți mirosul de prune, domnilor dragă?” și continua mândru: „Musai să freci horinca până ți se încălzește palma. Numa’atunci poți sâmțî mirosu’ fructului din care-i făcută.”Așa și era. știai că țuica e curată, când simțeai miros de prună. și horinca lui mirosea a prune! Țuica maramureșeanului era de două ori întoarsă și avea peste 50 de grade. Zicea că i se vede tăria când scuturi paharul: „Cu cât îi mai tare, cu atâta are mai multe mărgele, domnule dragă”, zicea el.
Tare-i plăcea lui Boian să meargă la nea Ghiță și la nană Floriță. Erau gazde primitoare. Seara, se adunau în bucătărie și, după ce terminau de mâncat, Florița aduna vasele, le spăla și pleca să se culce, lăsându-i pe bărbați cu paharele de horincă.Oamenii stăteau ore întregi la povești în voie, netulburați de nimeni. Dezbăteau ce citiseră prin ziare, ce se mai aude pe la oraș, cum e viața. Tot felul. Mai glumeau, mai vorbeau serios și, la sfârșit, ajungeau și la negoț. Se înțelegeau la cantitate. La preț. Băteau palma. și afacerea era încheiată. Abia atunci, nea Ghiță se simțea în voia lui. Dădea peste gât câteva pahare de horincă și, plescăind din buze, zicea cu convingere: „Ioai, da’ bună-i!”
Uneori se-ntâmpla să se adune mai mulți ortaci pe la el. Atunci, le turna și lor să guste din horinca lui. Nea Ghiță muncea din greu. Chefuia din greu. Era mulțumit cu viața lui. Unicul lui necaz era că bătea spre șaizeci și, între pahare, când suduia cu ciudă bătrânețea, când îl apuca nostalgia, și atunci începea să cânte. Câte o doină. Cel mai mult îi plăcea: „Omu’ dacă bătrânește” și, de atâta
cântată, de la o vreme, toți prietenii lui învățaseră cântecul: „Nu mă bate, Doamne, rău / Căși i-os copil de-al tău / Nu mă bate, Doamne, tare, tare / Că și i-os de-al dumitale / Cât e omul tinerel / Se ține dorul de el. / Dacă omul bătrânește / Doru se călătorește. / Ferice codrule de tine, / Că nu-mbătrânești ca mine / Toamna tu-ngălbenești / Primăvara-nfrunzești. / Omu’ dacă bătrânește / Altu-n veci nu-ntinerește / Pare-mi rău și mult mi-i jele, / De tinerețile mele. / De aia cânt și îmi petrec, / Că văd că zilele trec…
El o lua primul. Ortacii, după el. și cântau împreună până târziu. Adică, mai bine spus până se trezea nană Floriță și, furioasă că i s-a stricat somnul, mergea peste ei și cu un „Gata amu. Ajunge, că-i târziu și mâine avem de lucru”, le tăia scurt cheful. Bietul nea Ghiță, să arate că la ei în casă nu cântă găina, mai povestea un timp, apoi da din mână cum că ar mai avea multe de spus, dar n-are încotro și le zicea prietenilor: „Vai de mine, multe știu, / Mult mă mir unde le țiu”. Bărbații înțelegeau cum stă treaba. Râdeau și plecau tiptil spre casele lor. Iar nea Ghiță și Boian se duceau și ei la culcare.
Arădeanul nostru zicea că-i tare fain în Maramureș. Singura problemă reală pentru Boian era horinca. El nu rezista la băutură. Gazdele și oamenii de pe acolo erau obișnuiți cu tăria ei și îl tot îmbiau să bea. Din politețe, bietul om trebuia să țină pasul cu ei. Nu îndrăznea să-i refuze, săracul de el. Așa că, de fiecare dată când se întorcea înapoi la Arad, avea cearcăne sub ochi și se plângea de arsuri la stomac. Venea însă cu sacii plini de castane.
La Arad, în gară, îi încărca într-o furgonetă, îi ducea în magazia din spatele cofetăriei, unde îi descărca pe o platformă instalată la o distanță de juma de metru de la podea, pentru a fi ferite de umezeală și astfel, castanele se păstrau bine tot anul.Odată puse în magazie, Boian nu mai avea grija lor. Decât că trebuia să le caute din când în când și, ca măsură de prevedere, să le mai întoarcă, pentru a fi sigur că nu prind mucegai și că în orice moment poate face din ele ceva bun și de calitate.
Pentru piureul de castane, Boian alegea castanele mai puțin tari, zicând că le ia „pe cele mai slabe, că astea au viață mai scurtă”. Le punea în oale pline cu apă și le fierbea. Când socotea că le-a fiert destul, le scotea din oale și le măcina. În pasta făinoasă, adăuga zahăr praf, puțin rom, câteva condimente și le amesteca bine. Cât din fiecare? Nu știa nimeni. Condimentele, cantitățile și rețeta piureului de castane, erau secretele lui. Iar rezultatul era nemaipomenit. Piureul lui de castane avea un gust rafinat cu miresme euforice. O delicatețe! înainte de a-l servi, Boian îl trecea printr-o mașină de măcinat cu găuri mai mari și piureul curgea ca niște laște maronii, drept în cupa sau în paharul pe care urma să-l servească la masă, clientului. Astfel, piureul nu numai că era gustos, dar avea și un aspect estetic. Tăiețeii de castane se învârteau în spirală de jos până sus și se terminau cu un moț de frișcă proaspăt bătută, ce urca peste buza paharului.
Dacă n-ar fi fost așa de scump!!! Era, însă. Cel puțin așa ni se tot spunea nouă, copiilor. Iar la mine în familie, cum eu tot insistam să mergem la cofetărie, auzeam același lucru, ca un laitmotiv: „O să mergem, o să mergem la Boian, când…” Asta însemna, când tata va lua salariul, sau când vom avea vreo aniversare, sau când bunicul Cornel ne va invita la o prăjitură. „Când” era cel mai des cuvânt folosit de-ai mei. Nu, de fapt erau două cuvinte, des folosite. Erau „când”și „dacă”, urmate de un verb plasat într-un viitor ipotetic. Asta nu ne împiedica însă, pe noi, copiii, să dorim și să insistăm, să mergem la Boian. O făceam. Dar, rar. Acum însă, câștigasem Concursul de creație literară. Iar asta era o ocazie specială. și mama… Mama, nu altcineva, ne invitase la Boian. Doamne, cred că acela a fost cel mai bun piure de castanet pe care l-am mâncat vreodată! Mâncam încet, luând câte o linguriță în gură. Savuram gustul și gândeam în mintiuța mea de copil, „că, într-adevăr merită să scrii, dacă mama și tata te duc apoi, la Boian!” Așa că, și acum, de multe ori spun, mai în glumă mai în serios, că, probabil dragostea de scris mi se trage de la piureul de castane cu frișcă, mâncat în acea zi la Boian.
Gustul piureului de la el, nu l-am mai aflat niciodată. Niciunde. Mi-a rămas însă amintirea trăirilor pe care le-am avut atunci, în cofetărioara lui Boian.
În zadar întind mâna să prind acea clipă. îmi scapă printre degete ca o rază zglobie. O văd jucându-se și înălțându-se în sus, sus de tot, pierzându-se-n neant, ca o ființă de lumină. în căutarea clipei trăite de demult, am regăsit însă, iubirea de a scrie. O iubire pe care o doresc acceptată și împărtășită. O iubire pe care o simt cum vine valuri, valuri și se varsă\ lin în potirul sufletului meu. O iubire pe care viața mi-o adună și o amestecă în dualitatea ei, cum se amestecă vinul cu apa în potirul sfințit… și îl iau cu amândouă mâinile și voi da să soarbă din el, câte puțin, câte puțin, semenilor mei.
Voi lăsa numai una, ultima picătură, pentru mine. Pentru eternitatea sufletului meu. Suflet de artist.
Fragment din capitolul: Povești din tren
– Ce-i vacarmul ăsta? Surprinși și intrigați de atâta gălăgie, tot mai mulți călători ieșeau din compartimente să vadă ce se întâmplă în gară. Nimic nu se întâmpla. Oamenii mergeau la mare. Erau exuberanți. Veseli. Vorbăreți. Aduceau cu ei un val de voie bună. și multă, multă gălăgie și, dacă la Târgu Jiu ardelenii noștri, care formaseră majoritatea de până atunci a călătorilor, fură surprinși de cât de vorbăreți sunt cei din Târgu Jiu, când trenul se opri în Craiova, avură un adevărat șoc. Până atunci, în tren fusese relativ liniște. Din compartimente se auzeau vorbe, dar temperate, pașnice, calme și, ici-colo, voci de copii. Bărbații care ieșeau pe coridor, la o țigară, fumau cu capul aplecat pe fereastră, vorbind între ei cu voci scăzute, să nu îi deranjeze pe ceilalți călători. Când oltenii urcară în tren, atmosfera calmă de până atunci se schimbă cât ai bate din palme. Surprinși, cei din tren asistau la o adevărată metamorfoză. Agitația și gălăgia de pe peroane năvăli în vagoane, într-un iureș sonor și puternic. Vorbe repezite înlocuiră vorbele domoale de până atunci. Dintr-un capăt al coridorului, unii vorbeau cu ceilalți din capătul opus al vagonului. Numa’ ce auzeau: – Marineee, găsiși locurile? – Nu bre. Acușica. – Haidem după el.
Două femei își găsiseră să se certe tocmai în mijlocul coridorului. Una era mai în vârstă. Cealaltă era evident, mult mai tânără.
– De ce-l trimisă și muică-n față, pe Sucă? Că-i mărunțăl!… și… cu toate geamantanele. Nu-l văzuși în gară? Fu îndovigat de ele. Nu văzuși? Abia se mișcă.
– Lasă-l, dodă, că-i spârnel [om iute]. și mai e și nașu’ Pandelică pe lângă el.
– Spârnel, pe sărăcia! Nu le putu căra. Mai bine luam papornița, decât geamantanul, nu se lăsa bătrâna convinsă. Nou-urcații în tren vorbeau repede-repede. Se repetau. Spuneau mai multe lucruri deodată. Foloseau multe regionalisme. și, parcă voind să provoace și mai multă confuzie pentru cei care nu erau din partea locului, foloseau și verbele la perfectul simplu. Ardelenii, pierduți de tot în iureșul vorbelor, întorceau capul de la un oltean la altul, încercând să prindă un pic de noimă, în logoreea zgomotoasă din jurul lor. Cei din compartimentele pline cu arădeni, îi priveau curioși și intrigați. Auzeai ici-colo câte un comentariu amuzant.
– Oltenii, hmmm? – Da. Nu știți cum zice Amza Pellea, la radio?
– Nu. Cum? – Păi, zicea că „oltenii vorbesc iute, fiindcă vor să ajungă din urmă vorbele. Temători să nu fi uitat ceva, repetă ideile.” Ha, ha, ha.
– Noa, lasă că nici de ardeleni, nu mi-e rușânie.
– Ce-ai mă, cu noi? – Păi, nu se zice că „dacă cineva vă spune o glumă lunea, râdeți sâmbătă dimineață?”
– Ha, ha, ha. Atâta le-a trebuit, că începură să glumească, tachinându-se unii pe ceilalți.
– Hai mai bine afară, pe coridor. Să vedem ce se mai întâmplă.
– Ce să se-ntâmple? Își caută locurile.
– Oare nu-i încurcăm pe bieții oameni?
– Nu, nu. La noi vagonu-i plin. Nu urcă aici. Urcă în celelalte vagoane. Haidați, că nu încurcăm pe nimeni, haidați!
– Noa hai, dară! Ieșiră bine dispuși pe coridor. Nu voiau să piardă nimic din scena inedită ce li se desfășura în fața ochilor. În tren năvălea o lume nouă. O lume interesantă, care venea asupra lor într-o avalanșă de mișcări repezite, de strigăte, de vorbe spuse-n fugă și de râsete. Veselia gălăgioasă era molipsitoare. Pentru călătorii din vagonul nostru, în mare majoritate, ardeleni culeși de la plecarea din Arad, până pe după Petroșani, oameni potoliți la limbă și reținuți în lume, sosirea oltenilor era ca o furtună ce se abătuse asupra lor, pe neașteptate. Odată ajunși în tren, oltenii nu numai că se strigau unii pe alții, dar, în același timp, mai și scoteau capetele pe geam și discutau cu cei rămași pe peron, care erau nerăbdători să afle „Dacă și-au găsit locurile? Dacă sunt bune?” Printre vocile adulților se auzeau și glasuri miorlăite de copii. Săracii, trași și împinși în toate părțile, speriați de absurdul gălăgios în care nimeriseră, scânceau și plângeau adăugând o notă în plus, de nervozitate, în agitația și așa destul de mare, din jur. Mamele încercau să-i potolească. întâi cu binișorul. Nu reușeau. Îi certau. Apoi, sătule și disperate de atâtea plânsete și țipete, ajunse la capătul răbdării, le trăgeau câte o pălmuță, provocând, fără să vrea, un vacarm și mai mare. În sfârșit, odată sus în tren, după ce își găseau locurile, oltenii îi anunțau pe cei rămași în urmă unde sunt și intrau zâmbitori în compartiment. Salutau și, fără altă vorbă, se-ntindeau spre plasa de bagaje și începeau să reorganizeze geamantanele. Le împingeau, făceau loc pentru valizele lor. Dacă cereau politicos voie, totul decurgea pașnic. În general, oamenii încercau să-i ajute. Dar, dacă veneau cu tupeu și întreceau măsura, ceilalți se revoltau. Începeau discuțiile pe tonuri ridicate. Până la ceartă, nu mai era decât un pas. și dacă nici asta nu ar fi fost destul, curând ieși la iveală faptul că mulți dintre nou-veniți nu aveau loc de stat jos. Toate locurile fuseseră ocupate de cei care urcaseră înaintea lor. Deveni clar pentru toți, că la ghișee se vânduseră mai multe bilete decât câte locuri existau în vagoane. și atunci să vezi! Cu cine să se mai certe? Nimeni nu era vinovat. Oamenii înțelegeau că și nou-urcații au cumpărat bilete, exact ca și ei. Că și ei au aceleași drepturi. Că nu e de vină niciunul că nu sunt suficiente locuri de stat jos. și, după ce comentau enervați situația, până la urmă, ajungeau la un compromis. Căutau soluții. și, cu bunăvoință, găseau loc pentru tot. și pentru geamantane și pentru sacoșe și pentru copii și pentru cei mari. Oamenii se resemnau. Se potoleau. Liniștea se instala din nou în vagoane. Nu pentru mult timp. Observară că trenul staționa în gară prea mult. Mult mai mult ca de obicei. Auzeai în toate părțile, întrebări: „Ce se-ntâmplă? De ce nu plecăm?” Până la urmă, aflară de la un impiegat care e motivul întârzierii.: acceleratul aștepta un tren din direcția opusă. și nu pot pleca până acela nu ajunge în gară la Craiova. Ce le rămânea să facă? Se plictiseau. Vrând nevrând, începură să vorbească unii cu ceilalți. De data asta mai civilizat, dar cu un nou avânt și un plus de voie bună. Doar erau în vacanță și toți voiau să se simtă bine. Ce să te mai necăjești pentru niște amărâte de locuri? Nu merita. în sfârșit, din direcția opusă apăru trenul mult așteptat și, imediat, megafonul din gară anunță și plecarea lor din stație. Pe peron, se auziră vocile impiegaților, care îndemnau oamenii rămași jos la o țigară, să urce în tren. Nu-i asculta nimeni. Fumătorii înrăiți, abia se desprindeau de ultimul chiștoc. „Hai, tovarăși, că rămâneți jos. Poftiți în vagoane, poftiți în vagoane!” în sfârșit, mai cu voie mai cu nevoie, urcară și ultimii pasageri în tren. Cu un pocnet puternic, rând pe rând, toate ușile vagoanelor se închiseră și locomotiva o porni, în sfârșit, la drum, lăsând în urmă Craiova și Câmpia Olteniei. Se lăsa noaptea. Pe geam nu se mai vedea nimic clar. întunericul alunga ultimele firicele de lumină. Calea ferată se alinia cu fluviul, îndreptându-se împreună spre Câmpia Dunării. Oamenii moțăiau în îmbrățișarea întunericului, cu țăcănitul roților de tren.
Copiii culcați pe banchete erau cei mai fericiți. În lumina slabă a neoanelor, dormeau duși. Obosită de atâta stat în picioare la geam, cum tot nu mai vedeam nimic, acceptai să mă culc protestând doar de formă: – Mami, nu… Nu vreau să dorm, mami! … Oh, bine. Numa’ mă întind un pic, da? – Da, da. Nu dormi. Numa’ pune capul pe perniță și culcă ursulețul, că-i obosit sărăcuțul de el. închide ochii, șopti mama. Se vede că Martin, ursulețul meu scump și drag, era tare obosit sărăcuțul de el, că adormi în scurt timp, luându-mă și pe mine cu el, în lumea viselor frumoase. și uite-așa, în întunericul nopții, unii moțăind, alții dormind, timpul trecu repede și ne trezirăm la fluieratul locomotivei care anunța sosirea acceleratului în capitală: „Gara de Nord, București.
Fragment din capitolul: Oare cum se simțea Prometeu?
Convalescența a fost lungă și grea. Tata ne-a povestit că a văzut tot ce s-a-ntâmplat cu el în timpul operației. A realizat că și-a părăsit corpul. A simțit cum se ridică deasupra mesei de operație. A văzut, din levitație, toate persoanele din sală. A auzit tot ce vorbeau doctorii.
Nu mult. Propoziții scurte Din când în când, doctorul anestezist raporta situația curentă. Zicea că puseseră un disc cu muzică clasică și operau. Nu-i deranja. Dimpotrivă. Muzica le crea o stare de relaxare, care îi ajuta să se miște mai repede și fără emoții inutile. L-a auzit pe doctorul Oproiu spunându-le celorlalți: „Chirurgul trebuie să aibă inimă de leu, ochi de vultur și mâini de femeie”. Opera și vorbea. „Chirurgului trebuie să-i placă muzica. Dacă nu cântați la pian, sau la vioară, luați-vă, fraților, câte un instrument muzical. Exersați degetele doi, trei și patru.” Tăia mai departe. „Așa. Degetele unu și cinci sunt degetele pasive. Pe ele le spălați. Le faceți manichiura. Ați înțeles, tovarăși?” și continua să opereze. Dădea comenzi medicale scurte și reci, parcă ar fi fost un robot fără simțăminte. Complet diferit de omul ce le ținuse „teoria degetelor.”
– Liviu, ai văzut toată operația? – Nu. La un moment dat nu am mai văzut și nu am mai auzit nimic. Sala de operație a dispărut. Eram altundeva, dar… nu știam unde. și a povestit mai departe. Cum că s-a făcut că intră într-un fel de tunel întunecos. Nu era speriat. Era chiar liniștit. Împăcat. Nu se gândea la ce lăsase în urmă. Mergea înainte spre o lumină de la capătul drumului. Simțea că e învăluit de dragoste, de liniște, de bucurie. Nu simțea nici durere, nici suferință și nici regret. Era fericit. A auzit o voce caldă spunându-i:„Te iubim. Va fi bine. Timpul tău nu a venit încă. Întoarce-te!” Este de crezut, așa ceva? Tata era convins că așa se întâmplase. A dat amănunte. Ce s-a făcut. Ce s-a vorbit în sala de operație, în timpul intervenției chirurgicale. Lucruri care au fost confirmate de doctorii chirurgi. Dacă nu le-ar fi văzut, nu avea de unde să le știe. Le-a văzut. A auzit conversațiile lor. Le-a repetat cuvânt cu cuvânt. Un rezident a povestit asistentei șefe că, exact în acele două minute, de care vorbea tata, jos, pe masa de operație, Liviu a trecut printr-o moarte clinică. Că șeful a strigat la ei și că i-a dat extrem de brutal, pe toți, la o parte. Că a început să vorbească cu pacientul. Îl chema înapoi. Povestea cum l-a masat pe cord deschis. Vorbea non-stop cu el. Nu s-a lăsat. După două minute, când toți din sală, toți în afară de doctorul Oproiu, își pierduseră orice speranță în resuscitarea lui, tata a tresărit și vitalele au revenit la normal.
A fost o minune. Toți medicii gândeau așa.Și eu gândeam la fel. L-am crezut în tot ce spunea. Căci eu însămi am avut o experiență ieșită din comun pe la vârsta de șase ani, de care încă îmi amintesc. Fusese toată ziua cald. Spre seară se mai răcorise. Îi lăsasem pe ai mei în curte și eu am mers la mine în cameră. Mi s-a făcut somn și m-am culcat. Am stins veioza. La un moment dat în timpul nopții, m-am trezit, simțind o mângâiere pe obraz. Am deschis ochii. Eram trează. Nu visam. În lumina lunii ce se strecura printre jaluzelele de lemn, am simțit ceva mișcându-se. Mirată, dar nu speriată, mă întrebam. Ce putea fi? Cine putea fi? Sentimentul că alături de mine se mai află cineva în cameră devenea tot mai puternic. Nu îmi era frică. Dimpotrivă. Mi s-a părut ceva normal. Am întrebat: „Cine ești?” Dintr-odată m-a cuprins o inexplicabilă veselie. Am început să râd. Ființa o simțeam prietenoasă. Doream să o văd. M-am hotărât să aprind veioza și, în mișcare, mâna mea a atins ceva diafan. M-am ridicat brusc din pat. Am atins-o din nou. Când să aprind lumina, am auzit clar un sunet pe care l-am recunoscut: un fâlfâit de aripi. Am deschis larg ochii, forțându-mă să văd în întuneric. Era ceva nedefinit. Și totuși, prezența ei o simțeam aievea în goliciunea camerei. Odată aprinsă lumina, nimic. Nu mai era nimeni lângă mine. Plecase așa cum venise. Lin. Pe o rază de lună. Dar, cred. Sunt convinsă. Știu. În cameră a fost cineva. Am atins-o. Am simțit-o în toate fibrele. Și, mi-a făcut bine. Copiii uită multe din primii lor ani de viață. Sau, dacă și le amintesc mai târziu, le revăd fragmentate. Mie însă, acea noapte mi-a rămas vivid tipărită în memorie. Pentru restul vieții mele. Nu am uitat sunetul fâlfâitului în zbor. Nu am uitat acea mângâiere pe obraz. Senzația atingerii diafane. Până la operația tatălui meu, nu spusesem nimănui despre ce se întâmplase în acea noapte. Nu de teama de a fi ridiculizată. Nu. Mai mult pentru că simțeam că ceea ce mi-a fost dat să trăiesc, nu ar fi fost acceptat de nimeni. A rămas secretul meu. și așa a rămas, până când tata a povestit prin ce a trecut el însuși. Aici sau aievea. Atunci când ne-a povestit, cu lux de amănunte, tot ce s-a petrecut în timpul operației, nu am avut nicio îndoială. Am fost convinsă că a trăit un moment special, așa cum trăisem și eu, ani în urmă. Și, m-am bucurat. Simțeam că nici eu și nici tata, nu suntem singuri și că amândoi avem și vom avea toată viața un prieten nevăzut, lângă noi. Care ne va ajuta la greu. Am crezut toată viața. Și, așa a fost. Și este.
Bunicii s-au minunat. și-au făcut cruce: „Mare e voia Domnului”. Mama credea. Ea credea totdeauna tot ce-i spunea tata. Ceilalți? Fiecare a înțeles-o în felul lui. Unii au interpretat-o ca „miracol divin”. Alții, mai sceptici, au zis că este fantezia bogată a lui Liviu. Cei prozaici au zis că este vorba de percepția diferită a fiecăruia dintre noi, a aceleiași situații.
– Păi, cum ar fi putut Liviu descrie operația, dacă e doar imaginația lui? insistau cei ce credeau. – Păi, atâta a citit omul ăsta și atâtea a știut, că putea fără nicio problemă să descrie o operație. De la a la z. Nu se lăsau, cei neconvinși de miracolul trăit. Tata zâmbea. El își făcuse datoria. Le-a spus „adevărul”. Dacă cred sau nu era treaba lor. A tăcut. Nu a mai insistat. A ridicat din umeri. „Ce-i păsa? El, știa! Era suficient. Restul? Fiecare să înțeleagă după cum o putea.” Eu știam. „Tata a văzut. A trăit. Și a spus adevărul. Va fi bine
Autor, Smaranda Kafka, Sydney
