O IARNĂ NECRUȚĂTOARE – Anișoara Laura Mustețiu
Un țipăt asurzitor străpunse aerul, zguduind ziua mohorâtă de iarnă. Puhoaie de nori deși și plumburii se zbăteau sub privirile zorilor întristați. Țipătul se înălță disperat spre cer.
Dar Dumnezeu tăcea. Și soarta tăcea.
Se auzi doar un zgomot înfiorător… trupul vânjos și puternic al tatălui ei căzu pe covorul persan din sufragerie.
Ana mai țipă încă o dată. Apoi rămase împietrită. Îl privi în adâncimea ochilor. Aștepta un cuvânt. Măcar un sunet.
Dar el nu mai putea vorbi… o privea doar. Din ochi îi ieșea disperare. Pumnii i se încleștaseră și încerca să-și mai înăbușe încă o dată durerea. În colțul ochilor îi curgea lin o ultimă lacrimă. Ultima lacrimă vărsată pe acel pământ.
Oare era de durere? Oare era pentru regretul că pleca lăsând-o singură?
Se agăță disperat cu privirea în ochii ei și își îmbrățișă pentru ultima dată copila plăpândă și înspăimântată.
Și apăru acea clipă, decisivă și nemiloasă, care îi rupse pentru totdeauna cu cruzime unul de lângă altul. Respiră lung, într-o ultimă răsuflare. Sufletul i se debarasă de greutatea corpului și zbură spre ceruri. Și tot acel cer, se prăbușise dintr-o dată pe inima Anei. Și o zdrobi.
Apoi au venit oamenii… și au cărat trupul tatălui ei afară din casă. Se plângeau că era prea greu de transportat.
Ana alergă după el. Nu putea să înțeleagă ce se întâmplă… Îl mai strigă încă o dată. Dar el nu-i răspunse.
Apoi căzu pe covor, în locul unde căzuse el. Gândurile îi erau încâlcite într-o pâclă deasă. Aproape că-și pierduse mințile. Întinse mâna… „Ia-mă cu tine, tată!!!! În ceruri sau oriunde! Ia-mă cu tine… ”
După un timp, în ființa ei se așternu gerul. Îi înzăpezi trăirile. O îngropă în noiane albe de spaimă și singurătate. O străpunse cu acea infinită durere pe care nu putea să o înțeleagă la frageda vârstă de treisprezece ani.
Pe pervazul ferestrei apăru un porumbel. Tic, tic… tic… Gheruțele lui zgâriau tabla. Iar ea se gândi că era sufletul tatălui ei, care s-a întors la ea. Trebuia să fie sufletul lui. Nu se putea altfel. Știa doar că nu poate să plece și să o lase singură.
Stătea ghemuită pe covor, strângându-și genunchii cu brațele ei firave, lipsite de îmbrățișări. Îi strângea cu toată puterea… Era tot ce mai putea strânge în brațe în acele momente. Apoi, gerul ce-i paralizase ființa se transformă într-o flacără sfâșietoare. Și nu știa nici cum să o stingă, nici cum să se liniștească, nici cum să aibă grijă de ea. Ardea doar, în propria durere.
Norii se îndepărtaseră, cărând cu ei în neant suflete despărțite de viață. Câteva raze străvezii de lună ieșiseră printre mormanele cenușii de vapori reci și se târau agale pe strada tăcută.
Era trecut de miezul nopții. Se apropia Crăciunul. În Orașul Florilor, copii dormeau liniștiți în paturile lor, alături de părinți. Veioza din cameră emana o lumină obscură. Ana închise ochii, dar nu putea adormi. Doar în câteva ore, o aștepta cel mai dureros moment din viața ei de copil… După un timp, îi apăru în gânduri chipul tatălui ei, cald și luminos. Îi alină pentru câteva clipe durerile… ca un balsam. Sleită de puteri, căzu într-un somn adânc.
Dimineața veni prea repede. Acea dimineață cenușie, cu zăpadă murdară cu noroi și rafale de vânt tăios ce spinteca răsuflările.
Ana intră în cimitirul albit și tăcut. Păși mărunt și apăsat în capela rece. Tremura de la tălpi până la creștet.
Privi lung trupul tatălui ei, care era pe un soclu în mijlocul încăperii. Nu îi era frică. Suferința îi distruse orice altă trăire. Se ridică pe vârfuri și respirația i se opri. Ochii ei îi căutau privirea. Dar ochii lui erau închiși, pentru totdeauna.
„Cum îmi va fi, fără să te mai privesc în ochi, tată?… Cum îmi va fi, fără să-ți mai aud cuvintele moi și calde?” Izbucni în plâns… „Tată… prea puțin ți-am spus cât te iubesc! Iartă-mă! Credeam că vei trăi o veșnicie… ”
Se apropie mai mult de el. Îi sărută mâna. Mâna lui care i-a dat de mâncare când ea era bolnavă… Mâna lui, în care ea își ascundea mânuța ei firavă… Mâna lui care o protejase de tot răul de pe pământ!
Apoi gândurile și cuvintele i-au amuțit din nou. A rămas pentru un timp lângă trupul rece, neînsuflețit. Apoi i se făcu groaznic de frig.
Din acea dimineață nu mai putea să fie un copil. Viața o aruncase în valuri sălbatice și ea trebuia să se lupte, să înoate la maluri pe care nu le zărea și să rămână în viață cât se putea de intactă.
Adolescența îi flutura din depărtare, aducându-i singurătate și sărăcie. Iar ea porni pe acel drum, cu o inimă zdruncinată de experiențe, care i-au lăsat amprente adânci în interior, în deciziile de mai târziu, în modul cum percepea anumite lucruri și viața.
Se lăsă condusă de intuiție, de instincte, nepregătită pentru vitregiile ce-i ieșeau în cale. Și totuși, natura divină a înzestrat-o cu acel șuvoi de putere, de speranță, care îi apărea în cele mai crunte momente și o aducea din nou la lumină.
Când o ființă pierde iubire, mai ales iubirea părintească, pierde un fragment din propria inimă. Și în acel loc rămâne o rană care nu se va vindeca niciodată.
Inconștient, unii oameni caută acea iubire o viață întreagă. Încearcă să o regăsească prin altcineva sau prin altceva. Dar nu o regăsesc. Căci iubirea de părinte nu poate fi înlocuită cu nimeni și nimic.
Un Crăciun, un Paște, ziua de naștere, o fotografie, o situație anume, ne reamintesc de iubirea părintească. Și atunci, apare o zvâcnire de durere în inimă, o durere care provine nu numai din acea inefabilă pierdere, ci și din dorința de a fi iubit din nou, necondiționat și în profunzime.
Și Ana și-a dorit o viață întreagă un singur lucru: să iubească și să fie iubită.
Când iubești pe cineva care are nevoie de iubire, este ca și cum ai salva o pasăre de la pierire… îi dai speranță, îi vindeci aripile rănite, îi dai putere să zboare.
Fragment din cartea ÎNTRE SĂRUT ȘI DURERE
Dedicat tatălui meu, Romulus Mustețiu
