Hanoi, locul unde femeile înfloresc în tăcere – Ștefan Șeclăman

Par născute dintr-un vers rostit în șoaptă de cer peste pământ, într-o seară blândă de primăvară târzie. Sunt ca petalele florilor purtate pe palmele vantului. Au în mersul lor liniștea unor legende vechi, iar pașii le sunt tăcuți, ca și cum n-ar vrea să tulbure amintirile pietrelor pe care calcă. Între zidurile scorojite ale orașului vechi, ele nu doar trec, ci plutesc-purtând cu sine ecoul unor povești neîncepute. Poartă cu grație rochii Ao Dai, ce le îmbracă silueta ca o promisiune nerostită, ca o taină păstrată în dantelele unei poezii. Vântul le mângâie părul de abanos, iar în urma lor plutește aroma florilor de cais, ca o dâră de dor ce se lipește de timp. Nimic nu este grăbit la ele, nici privirea, nici zâmbetul, nici vorba. Fiecare gest pare o plecăciune făcută vieții, fiecare clipire, o invitație la dorințe. La răsărit, când soarele se înclină peste lacul Ho Tay, le zărești purtând coșuri de flori, atingând petalele cu o tandrețe ce vorbește despre iubiri de altădată. Iar când se lasă seara și orașul se aprinde în mii de lumini, ele devin tăceri care spun tot.

Fiecare femeie din Hanoi e o poveste nespusă, o baladă fără glas, dar plină de ecou în inima celui care care a privit-o cu adevărat. Iubirea, aici, nu se rostește. Se trăiește, se citește într-o cană de ceai întinsă cu mâinile gingașe, într-un râs ce se pierde printre licuricii nopții, într-o privire ce spune „rămâi” fără cuvinte. Aici, dragostea nu se cere, se oferă, întreagă, deplină, ca o ploaie de vară căzută pe un pământ uscat. Femeile din Hanoi nu iubesc cu jumătăți de măsură. Iubesc cu tot ce sunt. Iubesc ca vântul cald care trece printr-un lan de orez, ca muzica unui instrument vechi, ca ploaia care cade și liniștește, fără să ceară nimic. Și dacă, măcar o dată, o astfel de femeie te-a iubit, o parte din tine va rămâne acolo, sub un copac bătrân, pe o bancă de lemn, privind în tăcere cum trec prin viață acele ființe făcute din poezie, vânt și dor.

Ștefan Șeclăman