Fragment din romanul “Miracolul din Normandia”, de Lucian Ciuchiţă

 

 

 

 

 

\”Credeam că roșul este doar culoarea Iubirii. M-am înșelat, este și culoarea sângelui. In romanul “Miracolul din Normandia”, scriitorul Lucian Ciuchiță ne prezintă un medic renumit care caută vindecarea unei boli incurabile, de care suferă femeia pe care o iubește, îmbinând roșul iubirii cu cel al sângelui…\” O poveste despre miracolul vindecării, între știință și divinitate\”. – Melissa Thomas 

*****

Pictorii, care îşi aveau „cuibul” în spatele marelui fort construit de Vauban pentru a proteja coasta de atacurile piraţilor îşi ascundeau, cu o iuţeală şi o îndemânare deprinse în timp, uleiurile, guaşele şi pensulele încleiate de te miri ce amestecuri, doar de ei ştiute. Sub corturile de ieniceri puturoşi, prin care apa se strecura nestingherită, cutiile din lemn de nuc afumat îşi trosneau balamalele neunse din timpuri imemorabile cu icnete prelungi, care aminteau de vaietele mateloţilor răpuşi de pumnale vrăjmaşe. Ascundeau în burţile lor lacome schiţe, planuri, contururi vagi de peisaje mirifice, ba chiar şi picturi terminate, unele înrămate, altele nu, gata de a fi oferite întâiului turist… la un preţ care să le asigure un prânz generos.

Ochii ageri, montaţi parcă de maeştri giuvaergii din Anvers ori Amsterdam deasupra unor bărbi roşiatice, identice cu ale bandiţilor din Levant, vegheau nasuri coroiate, cu nări largi, în care puteau încăpea, fără efort, mici scoici marmorate. Din când în când, se uitau spre cerul deja plumburiu, încercând să afle dacă soarele va birui în lupta cu ninsoarea. Apoi, pleoapele cădeau triste peste speranţele stinse, anunţând verdictul: \”Va ninge şi va fi zăpadă groasă!\”

Cu regret, îşi strângeau uneltele, înghiţeau ultimele picături de Calvados şi porneau cu pas şovăitor spre birturile ori cafenelele unde, cu puţinii bani agonisiţi sau chiar pe datorie, îşi puteau astâmpăra foamea. De fapt, cei mai mulţi scoteau pe furiş câte o baghetă „umplută” cu salam ieftin şi câteva frunze de salată, după care îşi permiteau sau, cum spuneau ei, se „delectau” cu o bere la doză, de 60-70 de eurocenţi, iar apoi, se întorceau în adăposturile lor efemere, ştiind că, indiferent de vreme, nu există o zi fără turişti în Saint-Malo.

Corsarii nu mai îngrozeau, ci atrăgeau… nu mai erau ocoliţi cu teamă, ca în vremurile povestite de Joseph Conrad, ci căutaţi cu aviditate de copii şi adulţi, deopotrivă.

Magazine pline de săbii încovoiate, muschete cu ţevile mai largi decât burlanele caselor, fesuri şi eşarfe, coifuri crăpate şi tunici roase de vreme, bandane menite să ascundă vreun ochi pierdut în crâncene abordaje, bărbi false şi câte altele, care făceau parte din „recuzita” obligatorie a unui pirat veritabil! Printre magazine, pe străzi ori pe trotuare, ba chiar şi pe plajele acum pustii, clovni, acrobaţi, muzicanţi cu instrumente ciudate, împrumutate parcă de la menestrelii de altădată, „statui” mişcătoare şi cerşetori care simulau infirmităţi, demne de supravieţuitorii de la Hiroşima, alcătuiau din Saint-Malo un iarmaroc superb, în care istoria şi tradiţia împleteau cununa strălucitoare cu prezentul şi diversitatea.

Un ins mărunţel, împotriva căruia vântul, dacă s-ar fi înverşunat, ar fi ajuns în Le Havre mai repede decât un pescăruş flămând, îşi târa lădiţa din lemn învelit în piele de măgar, pictată de vopseluri şi arsă de chiştoace strivite cu furie atunci când omuleţul era nemulţumit de „opera” sa. Hainele ponosite, nădragii largi care vădeau şi un fost stăpân mai trupeş, fluturau scuturate de rafalele de vânt iscate departe, în mijlocul canalului.

Părul rar, de fapt câteva şuviţe soioase, părea că nu mai întâlnise săpunul, necum şamponul, încă de pe vremea războiului din colonii. Firele răzleţe se agitau în mici mănunchiuri, încercând să facă o vremelnică lipeală cu sprâncenele stufoase. Tusea permanentă, vocea hârâită şi mustaţa gălbuie spuneau povestea de iubire dintre pitic şi tutun. Tabachera, ascunsă în tunica peticită, avea gravată pe capac litera „N”.

Prin lapoviţa ticăloasă îşi căra anevoie lădiţa care ascundea toate comorile şi averile sale. Pânze nevândute, rame sculptate de artişti florentini care îi cunoscuseră, poate, pe bogaţii Medici, cutiuţe cu diverse amestecuri de culori aflate de la meşterii flamanzi care îşi păzeau tainele, mai abitir ca vechii templieri, secretul comorii.

Alături de micuţul „Trois” călca apăsat o namilă de aproape doi metri, pe care l–ai fi ghicit mai degrabă săltător de bile la circ decât mângâietor de penel. Ba, din când în când, mai atingea şi clape de clavir în bodegi în care litra de „Calvados” era din partea casei. Rucsacul pe care îl căra cu uşurinţa cu care alţii poartă o medalie, ori un fir de „coquechiot” la butoniera costumului, era singura sa avere.

Îmbrăca un pardesiu ecosez, din care ţâşneau scamele ca râmele după ploaie. Pe capul mare şi rotund ca un bostan pârguit atârna o cipilică verde, cu ciucure, în contrast evident cu părul roşu, bogat şi sârmos ca o perie cu care piraţii curăţau puntea corăbiilor. Barba, jumătate roşie jumătate albă, îl făcuse odată pe „Trois” să-i spună: „Dacă mă laşi să-ţi dau şi cu puţin albastru eşti exact pe gustul meu…”

Uriaşul aruncase cu un bocanc după el: „Să-mi spui tu ce băutură albastră cunoşti, şi atunci te las, viermişorule!”

Piticul râsese: „O să păstrez bocancul… Încap în el mai multe conserve decât în modesta mea cămară.” Între ei, cearta nu dura mai mult de zece minute. Gâfâiau straşnic, un fel de Pat şi Patachon moderni, în drum spre marele hotel, speranţa lor pentru un grog cald şi un fotoliu moale…

Numitul Quintal, uriaşul care picta doar orizonturi neguroase şi vârfuri de catarge, pe care se odihneau albatroşi obosiţi de zborul anevoios împotriva vânturilor sălbatice era originar din Nijmegen, un orăşel olandez, care se lăuda doar cu catedrala Sfântul Ştefan şi giganticul pod de peste Rin.

Venise în Normandia pentru că simţea că acasă nu mai are nimic de făcut. Pictase casele mai acătării – mereu pe înserat – malurile fluviului – şi din stânga, şi din dreapta, şi de pe pod… Catedrala, şi în amurg, şi în lumina lunii… gata, asta era tot! Chipuri de oameni n-ar fi zugrăvit nici ameninţat de inchiziţie! „Oricum toţi oamenii sunt, într-un fel sau altul urâţi; dacă îi pictez eu vor fi de-a dreptul hidoşi… Mai bine aş picta fluturi albi care zboară spre soare… Îmi ajung orizonturile şi epavele, stâncile şi plajele înnămolite de la Mont Saint-Michel… Deşi, dacă mă gândesc mai bine, ar fi timpul să mă apuc de un peisaj de iarnă în care ninge cu fluturi mari, albi, strălucitori…”

 

Cartea „Miracolul din Normandia,” de Lucian Ciuchiță se poate achiziționa aici. 

\”Sunt un scriitor care crede că poate să schimbe ceva în mişcarea haotică a lumii, o biată fiinţă care vrea să transmită un „ecou” în peştera ignoranţei, un Om care îşi doreşte ca Binele să învingă Răul Absolut.

Sunt un izvor nesecat de idei, o câmpie plină cu flori sălbatice, un cer împânzit de nori jucăuşi, ca focurile de artificii care spulberă întunericul nopţii; un spirit liber care dansează în jurul focului lăuntric… un simplu Om.

Sunt un naufragiat pe o insulă a singurătaţii stilistice, un supravieţuitor al vremurilor moderne, o amintire pentru generaţiile viitoare\”.

Lucian Ciuchiţă

  Cărțile scrise de autorul Lucian Ciuchiță se pot comanda la libraria Cărturești sau Libris.ro