ECOUL UNUI SUFLET CARE SCRIA LUMINA – Viorel Turcu
„Poezia este limbajul sufletului,” spunea Voltaire. Acest sentiment îmi străbate ființa când citesc poeziile scrise de Viorel Turcu, poetul contemporan al cărui glas artistic răsuna din inima Predealului.
În versurile dăruite cu generozitate nouă, cititorilor, dar și lăsate în zestrea literaturii contemporane, Viorel Turcu a împletit crâmpeie din viața personală, din trăirile sale, fie ele line, calde, melancolice, sau rebele. În zămislirea creației, se pare că sufletul poetului colindă pe căile unui zenit spiritual, ascuns în neprețuita valoare umană și în împăcarea cu sine.
Impresionantă este și varietatea temelor abordate – de la anotimpuri, istorie, justiție, nedreptăți sociale, relații umane, credință, viața de la sat, până la reflecții și cugetări. Aceste teme au menirea de a oglindi chipul vieții, așa cum este el văzut de autor. Titlurile poeziilor sunt numite rondeluri, caracteristice poeziilor lirice cu formă fixă.
Dintr-o altă perspectivă, versurile create ar putea fi privite ca o vizită într-o galerie de artă, unde cititorul este invitat la reverie și reflecție. Aici, va întâlni o atmosferă distinctă, cu picturi spirituale pe care poetul le-a pictat cu măiestrie din harul cuvintelor.
În fața cititorului apar câmpuri cu gălbenele, trandafiri, cavaleri și domnițe, luna cu privirile ei tainice, nemuritoare, raze de soare care „curg și-aprind speranțele pustii, în sufletele moarte pe planetă,” „herghelii de cai sălbatici, iuți și veșnic zvânturatici; făr-de frâu pe coama-linsă, liberi pasc prin pusta-ntinsă, urmăriți de lupi fanatici.”
Sau ne lăsăm fermecați de frumusețea locurilor străbune, așa cum este descrisă Delta Dunării: „Niciunde n-o să vezi cum umbra, țese pe luciul apei un covor, / mai colo-n ghiol, lângă năvoade, un cârd de pescăruși și pelicani, / se-ntrec cu rațele și cufundacii / să-nfulece din bancul de bibani.”
Însă poetul nu a uitat să evoce și viața de la țară, pe care o asociază cu divinul ce dăinuie în ceruri: „Miroase a pâine în lan / făcută de mâini de femeie/ cu stele din Calea Lactee / purtate de vântul viclean/ Sa copt grâul in lan!”
Și, după un timp, îl vom întâni copleșit de amintiri, de iubire, de melancolie. Acolo, el reflectă la o iubire existentă, care apoi dispare, pentru a reveni mai târziu din nou, caldă și vie.
„Prin fumul ceții dezlânat, / figura ta ca un păcat, / se distanța tot mai vioi. / Și-atunci nebun eu te-am urmat, / în ani lumină și-n păcat / și-n beznă spre apoi./ Și timizi sub lună ne-am îmbrățișat, / Ce-a fost mai apoi n-am fost eu de vină, Dorul de Ciuleandră și azi dă lumină.”
Însă, Eul autorului nu se scaldă numai în iubire, sau în căldura unui pacifism latent, ci trece prin anotimpurile vieții, strigă, se zbate, caută lumina zilei, creând versuri ce se zbuciumă sub forța trăirilor sufletești:
”Cuțitul ne-a ajuns la os, și rana lumi-i sângerândă, ne vrăjesc cu vorbe goale, / noi, îi credem pe cuvânt! / și-i votam sub jurământ, că vor da legi ideale.”
Simte că justiția e adânc compromisă și condamnă nepăsarea și degradarea socială: „Cândva o lege-avea valoare, / iar statul ne trata egal, / azi nasc femei pe trotuare, / sau ard bolnavii prin spital.”
Femeia are un loc central în inima și în versurile autorului. Ea îi apare în diferite chipuri, ori ca o cadână asuprită la Bosfor, ori ca o gheișă amăgitoare sau ca o zână. „Oriunde privești distingi câte-o zână, / grăbită la mers cu inima plină, / sau tristă-n priviri măcinată de vină,/ femeia trăiește și-n vis e stăpână!”
Însă, legătura lui intimă se extinde și în natură, pe care o descrie cu delicatețe: „O frunză cade de pe ram, / cum cade lacrima în mine, / nostalgia verii înșelătoare, / a ei prezență trecătoare, aprinde-un dor nestăvilit.”
Poeziile scrise de Viorel Turcu sunt mărturii de viață ale unui om care a trecut prin multe bucurii dar și încercări. Însă, optimismul lui învinge. În versurile autorului întâlnim esența umană, iluminată de vise, de adevăruri, sau de taine mărturisite cu sinceritatea unui suflet însetat de cunoaștere, și inspirat de harul divin.
Anișoara Laura Mustețiu
Versurile sunt prezentate post mortem, ca omagiu adus poetului și prietenului nostru drag.
NU LE POȚI AVEA PE TOATE
Nu le poți avea pe toate
Câte sunt pe-acest pământ.
Dar măcar o mică parte,
O să îți rămână-n gând.
Îți vor fi de bună seamă,
Exaltări ce ți-au plăcut
Și în anii tăi prin toamnă,
Vor renaște ca-ntrecut.
Ești acum în floarea vieții,
Treci ușor peste ce-i sfânt.
Dar, din anii tinereții,
Nu știi ce rămâne-n gând…
RONDELUL GĂLBENELELOR
Pe câmp câteva gălbenele,
Doar ele-au rămas pe pământ,
Așa cum au fost și acele,
Ce-acum argintii zboară-n vânt.
Se-nalță-n văzduh către stele,
În stoluri cu-n ultim avânt.
Pe câmp câteva gălbenele,
Doar ele-au rămas pe pământ.
Trec zilele-ncet în tăcere;
N-ai timp să șoptești un cuvânt!
Se schimbă natura și-ți cere
Să o iubești și fără veșmânt.
Pe câmp câteva gălbenele…
RONDELUL VIORII
Cânt-o vioară pe stradă,
Un cântec de jale și dor.
Aedul îngână-o tiradă,
Despre pierdutu-i amor.
Și cântul îmi reînnoadă,
Amintiri risipite ușor
Cânt-o vioară pe stradă
Un cântec de jale și dor!
Ochii în lacrimi se scaldă
Orbit icnesc mustrător.
Mă sprijin de balustradă
Și-ascult un biet cântător
Cânt-o vioară pe stradă…
RONDE SUB NUCI
Îmi spui adio și te duci,
Să nu-ți văd lacrima sub pleoapă.
Dar geamătul care îți scapă,
L-aud și-acum ca și atunci.
Și azi, ca ieri, îmi readuci,
Tristețea-n suflet ca o țeapă!
Îmi spui adio și te duci,
Să nu-ți văd lacrima sub pleoapă.
Târziu în toamnă-a fost și-atunci;
Norii țeseau sclipiri în apă,
Ca lacrimile de sub pleoapă,
Pe care le-ai lăsat sub nuci.
Îmi spui adio și te duci…
