Poetul dorurilor (ne)apuse și (ne)spuse … Portret aproape sentimental
Context
Viața: Vasile Versavia este un pseudonim literar, (după numele bunicii) numele său real fiind Vasile Ranga.
Numele “Versavia” (de origine slavă) este conotativ: Fiica Jurământului. A văzut lumina zilei la 1 iunie 1939 în localitatea Naidăș, județul Caraș-Severin și a trecut la 22 mai 1998, în California.
Stabilit în SUA, a profesat și aici diferite munci (dar a și scris, conform martorilor, dintre care, unul foarte bun, arhitectul arădean, Michael Iovin, tot din SUA).
A absolvit Facultatea de Filosofie din București (a profesat la Arad, la Liceul nr.5, azi Liceul Național de Informatică și la fostul liceu “Ioan Slavici”, azi Liceul” Moise Nicoară”, dar și la Anina, ca profesor de Logică și Filosofie).
A activat și ca redactor la Editura “Facla” din Timișoara și a frecventat Cenaclul “Eftimie Murgu” din Bozovici.
La plecarea din lumea aceasta, departe de (a)casă, în ziua de 16 august 1998, cenușa a fost depusă în mormintele din satul natal, alături de familie.
Opera:
Poetul Nerganelor, Vasile Versavia era unul copleșit de dor și de graiul străbun (dialect local bănățean ).
Un exemplu este poezia “Pră subt sară” (dedicată scriitorului Ion Marin Almăjan), poezie care se deschide cu un motto:
“Tot trăcînd la mândra gialu’/mi s-o dăspotcovit calu” (apărută în 199 , în Rancho Cordova- Sacramento):
Zvîcne-n mine on golumb/calu-n grajgi roage porumb/dă doru’ păcatului/iar pun șaua calului/calu mi dzîce ca ortacu: /Măi, Vasîle, dăm dă dracu’/ mă tot port cu snoavele/dă mi-am rupt potcoavele”(…)
Vasile Ranga, născut în Naidăș, a fost, înainte de toate, dascăl pentru toate vârstele, filosofia sa de viață, oarecum, molipsindu-ne (în sens a priori).
Vasile Versavia a devenit cunoscut prin anii 1965 ca și colaborator al unor reviste timișorene, de exemplu “Orizont”. Locul său de baștină fiind comuna Naidăș, din județul Caraș-Severin, atestată documentar în 1378, care are în componență și satul Lescovița, i-a fost alinarea, dar nu cea atavică, în peregrinările provocate de viață. Această zonă a Munților Locva, situată la 25 km de Moldova Nouă și de Oravița, se pare, i-a ținut platoșa vremilor, fiindu-i matricea gândurilor și iarba pașilor înspre poezia de “Acasă”.
Azi, școala din sat îi poartă numele. Și, duce cu ea, pe eșarfa vremilor, acest nume (de care elevii aud, se vor fi interesat sau intersectat, sau ascultă poeme cantate, pe la serbări ori ceremonii, în locuri din preajmă):
“Cerul, ca o vale-ntoarsă/sublimînd suflarea pură a copiilor/o varsă peste vârsta mea cea sură(…)
Totu-i alb…poate că-nvie cel ce-am fost /cât de puțin/Ninge cu copilărie peste sat/peste destin “
Motivul cailor (simbol al grației, eleganței, vitezei, loualului, puterii ori rezistenței) ca alergători, îl macină pe Poet:
“Sculptați adânc în lună caii ucid trifoi/răcoarea-i strălucește și sînt feriți de muscă/tu stai pe stoc și cucăi/înfășurat în oi-/tresari la o suflare a vântului,măi brușcă/
Și caii rod rop/rop reci tije de verdeață și-s calmi și blînzi/în noapte …de parcă pe pământ/din seara asta blîndă și pînă dimineață …în satul tău pe veci/n-ar fi niciun mormânt …
Cîte o stea se stinge/la câțiva pași în tufă/și dîra ei pe ceruri, de o clipă, s-a și șters/în văi trosnește pacea; fântânile răsuflă/tresari ca o sămânță-copil în Univers” (“Amintirea verii”, mss.transcriere).
A se vedea aici și motivul stelelor și al mormintelor, ca simbol al solitarului, al însingurării.
Opera:
„Jucăria mea cea dragă” (versuri pentru copii) a apărut la Editura Facla, în 1977. Are un “Cuprins” din 21 de poezii, desfășurate pe 45 de pagini (lector de carte, Nicoleta Hanganu, tehnoredactor, Ioan I. Iancu, ilustrații, Tatiana Apahideanu).
Volumul se încheie metaforic de intempestiv, cu un poem fără titlu: „Totu-i alb, poate că-nvie, cel ce-am fost, cât de puțin / ninge cu copilărie / peste sat / peste destin”. Regăsim, în acest volum, alte poeme cu teme care trimit la mama, identificată cu patria, sau la bunici: „îmi iubesc bunicii mei / țara începe cu ei”.
Poemele sunt cadențate și sunt formate din catrene, cu sau fără rimă, de obicei, împerecheată, dar și distihuri, ca un “Alter-ego” al poetului, care se confesează sau emite concluzii: „Hai să facem, deci, o casă / Cum nu-i alta mai frumoasă.” ( pp. 11).
Poetul nu se dezminte a fi un carașseverinean, cioplit din stânca locurilor, pe care le adoră, exprimarea fiind adesea cu trimiteri de fabulă: “Într-o zi, în ceoarece / moșu-a prins un șoarece (…) / îl tot strigă și-l tot strigă / Tică-i fiert în mămăligă”.
Morala: “Vezi, năravul de la fire / Nu mai are lecuire.” ( pp. 14-15).
Deci, autorul își apropie viețuitoarele de prin preajma casei, cărora li se adresează pe un ton dulceag, permisiv.
Alte poeme, converg înspre titluri cunoscute sau parafrazate. („Greierele și furnica”, „Capra cu un ied”, „Melcul școlar”, „Joc”, „Mielul”, ș.a): „L-aș mânca, nu l-aș mânca / Ce-i un ied, în burta mea.” ( pp. 18).
Luminați de-un putregai/Melcul -mamă melcul -tată/stau la sfat cum stăm și noi/după cină, câteodată…
-Da!nevasta…ce să zic?!/o fo vremea/nu-i tot mic…/nu mai stau la îndoială/chiar la toamnă-l dau la școală/tare mult aș vrea să știe/să citească și să scrie/pentru că în viitor să se facă…scriitor…/lunecînd pe-o frunză pală/melcul-mic pleca la școală/școala, dacă nu mă-nșel/e la patru pași de el/de grăbește?ce să facă/trece-o frunză/ trece-o cracă(…)/iată-l ca s-a poticnit/într-un băț, cât un chibrit(…)străbătând așa distanță…Melcul a ajuns la școală/tocmai când s-a dat… vacanță”…
Vasile Versavia nu este străin de tehnica “Poemului în poem”, astfel că va organiza o „Mică publicitate”, cu catrene pentru necuvântătoare, vulpe, uliu, mistreț, urs ș.a., formulând „Ziarul din pădure” ( pp. 23-27).
„Nergane”, al doilea volum, a apărut la Editura Facla, 1980 (lector de carte, Vilma Michels).
Are un “Cuprins” de 71 de pagini și este însoțit de 59 de poeme ( alegerea titlului aparține autorului și editatorului, Ion Marin Almăjan: “A fost confirmarea unui debut matur , care anunța un poet excepțional”).
Volumul se deschide cu poemul: „Drumul soarelui” și conține o întrebare: „Nu știu, dar dacă m-ați afunda în pământ / Ochii mei, nu cred, să poată putrezi?” ( pp. 5).
Dar cititorul se va întreba ce sunt “Nerganele”, nume ce a dat titlul acestui volum, oarecum, confesiv. Toponim entopic, Nergane, cu sens conotativ, ar trebui înțeles ca o rupere, defrișare de suflet, o decojire, metaforică stare a poetului, plecată din vatra pastorală a ținuturilor și cufundat în alte poieni, de Semenic.
Legendele locurilor vorbesc de Valea Nerganului care fuge, șerpuind, muzical, de goana vitregă a naturii. Tainica fântână a apei ar adăpa, din străfundurile vremii, trecătorii, cu setea spurituală a înțelepciunii sau ar îndulci trecătorii:
„Câtă apă e în spume / Ca Nerganul nu-i în lume.” (cf. Constantin Teodorescu, „Însemnări”).
Iată cum, Nerganul, râul Nergana, Nera, cea cu nume de mănăstire, ce izvorăște din Munții Semenic, sau Nerganita, îl va măcina pe poet și-l va însoți la strămutarea sa (lângă apa Mureșului ori de dincolo de ocean).
Înainte de a fi tipărit, volumului “Nergane”, i-a fost retrasă tipărirea din cauza poeziei „Găina”: „O găină tare rea / Ne-ntrerupt cotcodăcea / Toți crezură, prin urmare, / Că e tare ouătoare… ” Morala: ” Știe orice gospodină / Că găina-i tot găină, / Însă pusă-n cuib, mai nou,/ Uite, c-a ieșit din nou.” (cf. Dorin Apostol).
Spune, Vasile Ranga Versavia, în acest volum, „Nergane”, că „lumea asta-i fața unui zar…” ( pp. 10), sau: „Și iar întind spre lucruri degetul încet / ca în copilărie și mă mir / cu carnea ochiului le văd / cu carnea degetului mă mir.”
Iată, simboluri rare răzbat, precum carne, crin, craniu, lacrimă, apa, amurgul, dealul, cubul etc., toate adâncind o aparte filosofie a vieții.
Flora și fauna, exponente ale imediatului de lângă noi, nu îi sunt străine, din contra: „Ne încălțăm cu câini, cu porci, cu vite / Ne îmbrăcăm în calde animale / în miei jertfiți / cu lacrimi în copite / și digerăm frumoase vegetale / Din când în când / O stea / Ca o sămânță / Încearcă-n noi o mai albastră ființă.”(pp.13)
Axiomatic, adânc, profund, poetul emite idei: „Câtă suferință / La marginea memoriei / Sufletul de uitare se teme / Moartea e doar o greșeală a sufletului / Ochii mei văd numai iarbă / Tu, prietene, cu iarbă, mă îmbrățișezi / Vântul bate în geam cu trecut / Cerată, dragostea s-a stins / Trecut, prezent pe / Valea zării / Cum trece vremea, ca busuiocul / Cu sâmburi încep anotimpurile / Îmbătrânim, ni se rărește părul / Satul se mută/ primăvara în ram…”
Sunt doar câteva exemple, din meditațiile poetului filosof, cu gust de apă de pe Nera și lacrimă de stâncă.
Se desprind, segmențial, câteva gândiri, care ar putea semnifica: universul, dorul doinei, curgerea timpului sau anotimpurale plecări, înspre sau dinspre început, șfârșit, văzute oximoronic în viziuni poetice .
Poetul definind în “Nergane”, pământul, sub formă de om, cât o cale, prin care, ființa noastră, se hrănește cu Univers ( pp. 48).
Desigur, nu a ocolit nici jocul cu viața, cu enclave, cu scoborâșuri mai la vale, mai abrupt, o viață care se irumpe în poeme, sacadat, întrerupte fiind cuvintele, cu bună știință: “Octomb, Galb, Toamn”… cu scop de a crea emoții sau derute: Cântec de Toamn: „Când pe foi cerate/ șerpuie un vers.” ( pp. 54).
Da, se duce vremea, pe frunze, că se temea Poetul de moarte sau de contraste, pentru că, în filosofia sa de viață, vorbea despre frumosul aristotelic sau kantian, de logica existențială și nu de prăpăd.
Și totuși… Avea bocete în rod, iar repetițiile folosite întăresc această idee: „aceștia mor, și mor, și mor, spre rod” (iată vremi cantabile, din care se duce vremea pe frunze :”o frunză mă scrie / de tot mai sigur /ce sunt.”( pp. 59).
Poetul își cheamă, imperativ, la discuții, posibilii ascultători, tocmai pentru a se confesa direct, oarecum: „-Străinule, deschide … deschide … deschide … m-abat să-ți aduc /din toamnă pe prag / semințe lichide, semințe lichide.”( pp. 61).
„Îmi va fi dat să cad peste cuvinte / ca un oștean tăgăduit și-nvins / când crinii se topesc între morminte / chemat de cer când în adânc a nins”, versuri care nu spulberă teama, ci fac din poezia “Confesiune” (pp. 62) o adevărată “Profesiune de credință”, aceea de a muri învins între crini (ca o Ars Poetica) …
Și totuși… intervine poetul: „Mă simt bine printre lucruri / ele tac / și nu mai așteaptă nimic” ( pp. 62). Avem, aici, acea lumânare care străluce, pâlpâind, în lumea poetului, înfruptată, prin concepte, iar noi, cititorii, desigur, ne încălzim prin căldura flacării, pe care ne-o transmite. Însă așteaptă: „Toamna voi auzi cu tristețe / cum se lovesc de fructe / prin grădini / femeile / și apoi ceilalți.” (iată o teamă de Iarnă veșnică, poetul prevestind “Căderi” între frunze, toamna fiind, început de azuriu apus…la asfințit…).
Poet al călătoriilor, rătăcitor, meditativ, încărcat de neliniști, ca un “bastion” ferecat, Vasile Versavia avea acea sete spirituală pe care, elevi fiind, o simțeam când suna clopoțelul pentru ora de filosofie.
Vasile Versavia, este și va rămâne un “Poet al Zborului “înspre un Înalt neajuns!
Un Ideal neatins!
Indiferent de temele și motivele iscate în poemele versaviene, sunt ușor de identificat îndreptările înspre o poezie de dragoste, cu irizări erotice, fapt ce-l plasează a fi un poet al amprentelor, al formelor declarative, al tainelor, al aducerilor-aminte și al dulci-amarelor păcate!
Care păcate, desigur, îi vor fi fost iertate din prea mult patos liric.
Poetul se va dovedi a trăi nu vremelnic, nici a iubi decantând, ci a iubi cântând femeia (ca umbră): „Îmi voi aminti ziua aceea / și noaptea aceea / îți sărutam umbra / tu treceai de sărut.” ( pp. 25), „Când m-am trezit / într-un târziu / în iarba de un verde greu / un fir de sânge / încă viu / lega de-o plantă, sânul tău.” ( pag. 24),
”Îți număr, renumăr minunile, nurii / și fluturii intră pe geamul deschis / se-așează pe unghii, pun capăt făpturii.” ( pp. 29).
Îndrăznim, acum, să ne descoperim dascălul-poet, bărbatul, nu acel liliachiu în priviri, ci măsliniu în purtări, cu femeia sa dorită, credem, nu pasional, nici carnal, ci bărbatul mânat de iubiri ideale, și desigur, și vremea, deși tânăr, îi era nimerită .
“Aș vrea să zbor puțin”, al treilea volum, 1981, conține poezii (pe alocuri și cu sens meditativ).
Poemul cu acest titlu (a cărui alegere de titlu îi aparține lui Michael Iovin, iar titlul este un vers din poezia cu puiul de rândunică) atrage chiar prin titlu, (care conține o dorință exprimată, printr-un verb la condițional prezent persoana întâi și un adverb de mod) „Aș zbura și eu puțin / sus în aer să mă țin / dar sunt aripile mici / cum să plec din cuib / de-aici / s-ar putea să cad în gol / dacă zbor peste ocol”.
Plin de înțelesuri este acest volum (editat, tipărit și finanțat de arhitectul arădean Michael Iovin, în Oregon, Portland, SUA, volum care conține un florilegiu de poezii, unele inedite, și câteva ilustrații ale arhitectului Michael Iovin, un foarte bun prieten cu Vasile Ranga Versavia) și de eresuri, care dau sens conținuturilor vieții: „Ce-ar fi dacă dintr-o smintă / pomii ar învăța să mintă / și-n grădină merii buni / ar rodi numai minciuni? / Ce-ar fi dacă-n loc de prună /pruna-ar face mătrăgună / părul ar rodi scaieți /și caisul castraveți (…) / Dacă pomii pe pământ /nu s-ar ține de cuvânt / te întreb, atunci, pe tine /când mințim /nu e rușine?” Adevăr sau minciună, iată concepte transpuse magistral, de poet, în catrene și distihuri de o reală povață, cu sau fără sentință.
Interesantă este coperta, dar și ilustrațiile din interiorul plachetei de versuri (concepute de Michael Iovin) de un alb imaculat, cu o rândunică în zbor, înspre un neant, celestul fiindu-i direcția, popasul, după un “zbor”, grăbit sau nu! (Cf. Ioan Marin Almăjan, care afirmă despre carte, a fi, confirmarea unui debut matur al unui poet, care se anunța, excepțional.
Această a treia carte, conține peste douăzeci de poeme.
Referitor la copertă, rândunica a fost, cu siguranță, aleasă a fi simbolul iuțimii, al agilității, invulnerabilă în fața atacului.
Consecventă cuibului pe care-l părăsește spre a se reîntoarce, rândunica este considerată a fi un simbol al “Căminului devotat”.
Considerată o pasăre migratoare, rândunica este simbolul făgăduinței, este un vestitor al reînnoirii naturii, primăvara, un atribut dat Aphroditei, ca fertilitate, instinct matern, de a-și ocroti puii și cuibul, dar și prin așezarea la streșini, fiind purtătoare de noroc și speranță, coada ei, ca o foarfecă, împiedicând tăieri de orice fel.
“Cireșii calzi au înflorit în șes/ce frumusețe fără suferință/lucrează-n ei un logos ne-nțeles/îl întrevezi și nu-l vezi cu putință/cireșii calzi prin lumea vinovată/se duc încet prin fructele din mit/ei nu-și greșesc în vreme niciodată/nici floarea lor, nici rodul potrivit/dar ce orori/o, Doamne, ce dezastre/ar roade-n soiuri și le-ar pierde-n cale/de-am coborî cu sufletele noastre/la rădăcina lumii vegetale” (Cireșii calzi).
Se cuvine a fi notat, cum pomul fructifer cireșul, este un simbol al purității și al energiei, sakura, în principiul japonez, dătător de simplitate, prospețime, energie și frumos, exprimat în culoarea florilor sale.
Concluzii :
Poet al “gerului ilogic”, Vasile Ranga Versavia este vocea propriului destin, imaculând vertebra scrisului cu itinerariul său poetic, vrednică de cotemporaneitate în contextualitate.
Înțelepciune, destin, trăire, realități interioare, frumosul… zac în suma de vieți asumat-ascunse, iată, nu doar prin scris, ci și în viața reală, care, cumva nu l-a ocolit.
” Nerganul” zborului său îi este caracteristic.
Semne de punctuație, epitete, personificări, comparații, metafore, repetiții, enumerări, adverbe, adjective substantivizate ș.a, compun firul, uneori nedecriptat, liric, al poemelor, fapt ce conferă creației o muzicalitate aparte și un fior cantabil minunat:
„E-așa plăcut la tine-n încăpere / nimicuri moi se nasc fără poruncă.”
„Cerată, dragostea s-a stins / veni și toamna, a și nins / veni și toamna /a și nins.”
Vasile Versavia, este poetul unor vremi de altădată. Desigur, a scrie despre un dascăl nu ne era la îndemână nicicum și nicicui.
Dar, am dorit să punem, prin acest eseu romanțat, valoarea unui om născut pe Valea Nerei, pe care, vremea l-a vrut În Zbor spre Înaltul Etern Celest (vezi poeme precum „Vreme”, „Cântec”, „Calea clopotelor”).
Noi, cei care așteptam orele (sau pauzele), depănăm acum amintiri (dirigintele își stingea fumul de țigară pe călcăiul pantofilor, cf.Ioan Suciu), dirigintele se juca vorbind în catrene, iubea profesia, dar era îndrăgostit, la prima vedere, de blondul spicelor de păr sau albastrul genelor de „Semințe-cuvinte de ținut minte”!
Frumoasa clipă nu ni s-a îndurat să rămână, ci „l-a adormit cu rădăcini de carne și țărână”, rostind poetul arar: „Aud și-aud cum îmbătrâne / pământul din părinți în mine / de parcă nu-s, cât încă sunt / mă simt pământ / mă simt pământ”…
Și totuși, cuvine-se, iubite cititor, să te invit în Universul versavian, să îi străbatem împreună, creația dintre roci, moarte, șarpe, codru, lună, sicriu, voci, haos, frunze, muguri, lacrimi ș.a. ca să-i dăm Dascălului, aura talentului și talantul vocației…
O zicere filosofică i-a fost viața și o treaptă, prag cu prag, opera: „Nu știu, dar dacă m-ați afunda în pământ / ochii mei nu cred să poată putrezi…” un Ecou al Alter-Ego-ului celui care, dacă ar fi trăit, ar fi împlinit optzeci și cinci de ani, iar Sonetul absolvirii noastre l-ar fi izgonit din mormintele împustiite…
“Aș vrea să zbor puțin”… Mărturisire de Credință (frântă).
Sătenii, băștinașii, cunoscuții, e bine, când nu își uită un înaintaș (fie el plecat ori venit, fie dascăl, fie bun amic, fie scriitor, neam trăitor, gânditor…) sunt simple contemplații, la citirea următoarelor cuvinte (provenite de la Dorin Rață din Naidăș): “Să nu uităm de Domnul Ranga Vasile-Versavia, celebrul scriitor, născut în comuna Naidăș” (datat:13 noiembrie 2011).
Exemplificăm Crezul literar, cu poezii tematice:
“Am la țară doi bunici/țara mea începe-aici/sunt bătrâni bunicii mei/țara mea-ncepe cu ei/bunicuța țese ceață/la bunicul în mustață/peste sutele de ani/toți bunicii sînt țărani/ei fac iarba să răsară/ei ne-au dat această țară/îmi iubesc bunicii mei/țara mea-ncepe cu ei”
Sau: “Ce-ar fi dacă dintr-o smintă/pomii-ar învăța să mintă/și-n grădină merii buni/ar rodi numai minciuni/ce-ar fi dacă-n loc de prună/prunu ar-face mătrăgună /părul ar rodi scaieți/și caisul castraveți/dacă pomii pe pământ/nu s-ar ține de cuvânt?/ te întreb atunci pe tine/când mințim nu e rușine”?
Opera, de o valoare necercetată, i-a fost (pe alocuri) și parodiată.
Exemplificăm prin parodia semnată de Marius Munteanu la poezia “Primăvara” de Vasile Versavia: (Scrisul bănățean, 2013).
“Se topește-n codru neaua/apa-mi intră în galoși/cu opinci era dezastru;/vai de bieții mei strămoși/
Muguri verzi aprinde creanga/agățat în pruni văzui că/inundat va fi Banatul/ca o Dunăre, cu țuică/
Simt în talpă mâncărime/Aș zbura din floare-n floare/natural, spălându- mi bine/rapănul de pe picioare/
Bătătura dintre dește/încolțește și mă-mpinge/să mă duc de-a dura-n iarbă/către soare, ca o minge/
Subțioarei îi mijește/pană de galinaceu/aripi de mi-ar da natura/aș întinde- o teleleu/
Aș ieși prin coș afară/ca o navă cu reacție/te salut Arieșene/stai tu singur, în redaçtie”.
În ceea ce privește universul liric (cu referire la poezia de dragoste), Vasile Ranga Versavia folosește simboluri criptate (precum noaptea sau clipa, și desigur, desprinzînd de aici, dictonul “fugit irreparabile tempus” ori “pantha rei”):
“N-avea somn femeia de mai multe nopți /sânii trozneau ca lemnele-n munți-/lucra în ei ca-n strugurii copți păcatul frumos / ce vine din munți
Bărbatul alături îngropat în somn/îi respira cu șuier părul brun/visa ceva schițînd cîte-un surâs pe gură aspră/ roasă de tutun “(Noaptea)
“Ți-am cuprins cu desnădejde/amândoi genunchii/amândoi/și-n tăcerea cu frunziș amar/prin văzduh fugeau aprinse ploi/te-am oprit în amintire/și în suflet/când toți aștri/legănau în spic subțire/grîna ochilor albaștri/și-aș fi vrut cu desnădejde /pom să fiu surpat în floare/și să-mi urle printre crengi/destrămata ta, ninsoare”(Clipă)
Referințe:
(…)” e un poet grav cu o atitudine artistică fermă, severă, aproape inflexibil, la care contează cât de adânc spune un adevăr de simțire, nu de frumos” (Ion Arieșanu, revista Orizont, nr.1(32), 1981)
“Eu i-am publicat cartea “Nergane”, deoarece, la vremea aceea, preț de zece ani, am fost directorul Editurii “Facla”.
Nerganele este o formă exclusivă a lui Versavia.
Am pus la cale acest titlu. Sunt convins că dacă nu ar fi plecat în SUA, Versavia ar fi ajuns cel mai mare poet al Banatului și unul din cei mai importanți poeți români. Am purtat cu el o bogată și suculentă corespondență” (Ion Marin Almăjan, 2020).
“Viața sa a fost o continuă căutare a sensului existenței. Sub o înfățișare calmă, ardea o conștiință cu neliniște dramatică,o zbatere dureroasă spre adevăr. Era obsedat de valoarea sensului și a funcției cuvântului, văzut ca simbol de comunicare.
A trăit mereu cu nostalgia întoarcerii.
După apariția volumului de versuri “Nergane”, la insistența mea, poetul mi-a amintit că în Valea Almăjului, în unele sate denumirea râului Nera este Nergăni, un fel de diminutiv. Nergane i se pare augmentativ.
Pentru el, Nergana era curgerea timpului, în care viața sa este doar o clipă, în care, m-a întâlnit, între prieteni, și pe mine”
(Constantin Teodorescu, revista Observatorul, Toronto, Canada, 2021).
“Debutul meu în presa literară, s-a produs în 1980, când Vasile Versavia mi-a publicat o poezie în revista “Orizont” (Mihai Octavian Ioana).
“Mi-a fost și mie profesor în 1970, un trimestru, la Liceul “Ion Slavici”, Arad.
Ne recita din Esenin, 1895-1925, poet rus (și ne vorbea cum a murit Isadora Duncan 1877-1927, dansatoare americană) și toți luam nota 10.
“Serghei Esenin ziceți? -vârtej albastru- n stepă /și înger trist în crâșma cu bolți de fum amar/n-o să-i priceapă firea și felul lui de viață/nici domnul Cumsecade, nici frunza de arțar
Serghei Esenin ziceți?-era un stâlp de fum/rupt din furtuni în stepă și destrămat sub aștri/eu îl iubesc prostește,ca și cum mi-a dat la moarte ochii/știți…-ochii lui albaștri “
Sigur avem amintiri plăcute. Ne-am plimbat mult împreună. Am fost în Munții Cascadelor. Am fost și la Seattle. Ultima oară l-am întâlnit în Piatza Jack London din San Francisco.
Ca o curiozitate: când l-am luat de la aeroport cu mașina, a exclamat :-“da’ ce mașină e asta, că nu i se aude motorul?!”
(cf. Michael Iovin, corespondență electronică, martie, aprilie, 2025).
Nici noi nu am putea încheia acest eseu romanțat, nondeclarativ, dacă nu ne-am aminti de Ultimul sonet scris pe Tabloul de absolvire:
“Acest Prezent fusese Viitor/ și alergam spre el cu-atâta dor /Trecut devine acest prezent și -ncet/printre- mpliniri și vise se naște și-un regret “(Vasile Ranga,mai,1969, Clasa absolventă,a XII a A, Real,Liceul nr.5 Arad).
(n.n:fotografiile care însoțesc acest eseu, provin din arhiva personală și prin bunăvoința dl.Michael Iovin, cu referirela coperta volum “Aș zbura și eu puțin “și la poezia cu șoarecele lui Ali Baba).
A consemnat Florica R.Cândea,filolog,membru UZPR Filiala Arad
