Fragment din cartea BUMERANGUL
Pentru cei care au un crez, nu există limite.
Pentru cei care nu au limite, nu există obstacole.
Pentru cei care nu se-mpiedecă de obstacole, se deschide cerul.
O trezi soneria stridentă a telefonului. Se ridică speriată din pat. Cine Doamne, mă sună la ora asta? E abia …Privirea îi alunecă spre ceasul de pe noptieră. Vai ce târziu este! Și mai am atâtea de făcut înainte de plecare. Ridică receptorul. O voce străină.
– Alo. Victoria Pop?
-Da.
-Cu regret vă informăm că …
– Ce? Nu se poate. Nu-i adevărat..
I se făcu rău. Ameți și căzu pe podea scăpând receptorul din mână.
-Alo, alo, mă auziți? Alo….
Nu mai auzea nimic. Inima îi bătea puternic în piept și zvâcnirile ei le resimțea în tot corpul ca niște lovituri de cuțit. Nu se poate. Începu să plângă în hohote. Nu. Nu se poate. Nu se poate. Nu-i adevărat. Cineva a făcut o glumă proastă. Asta e. Sigur. Știu că plecăm și… Ce ticăloși! Nu…
Puse hotărâtă mâna pe celular. Se înțelesese cu Puiu să nu se sune azi, să își lase timp fiecare, să discute cu familia. Asta în cazul lui. Că ea nu avea cu cine vorbi. Era orfană. Nu avea pe nimeni apropiat. Doar niște vecini cu care se avea mai bine. Promisese, dar după telefonul primit nu se mai putea stăpâni. Trebuia să vorbească cu el. Formă 0722123456. Niciun răspuns. Mai încercă o dată. La fel. Telefonul suna în gol. Încercă a treia oară. Nimic… E ocupat, nu poate răspunde. I se făcu frică. Se așeză pe fotoliu. Singurul loc care mai rămăsese liber în casă, unde putea sta jos. În jur, peste tot, geamantane, pachete, haine aruncate. Aștept puțin și îl sun din nou.
Își făcu o cafea, intră on-line în ziarul local cu gândul să-l răsfoiască, să-l citească, să-i treacă timpul mai ușor. Pe prima pagină, știrea zilei. Mâna, sleită dintr-o dată de putere, îi căzu neputincioasă în jos, scăpând tableta pe covor. Rămase împietrită, cu sufletul rănit și fața albă fără nicio urmă de viață. Începu să tremure. Să plângă. La început a jale, apoi mai tare, a disperare, scoțând între hohote, gemete de animal rănit de moarte, în agonie.
Telefonul începu din nou să sune. Nu-l mai băgă în seamă. Lumea din exterior încetase a exista pentru ea. Tot ce însemnase viață până atunci, speranță și sentimente, dispăruseră ca prin farmec.
Articolul cu titlul scris cu litere mari anunța în detaliu, un accident mortal ce avusese loc în acea dimineață, într-un sat aproape de Lugoj. O Dacie fusese lovită din plin, de un marfar, la trecerea peste calea ferată. Autorul articolului spunea că trenul venea cu viteză dinspre sârbi. Că mecanicul locomotivii nu a văzut mașina din cauza lucrărilor de modernizare care se făceau pe traseu. Că traversarea fără bariere, era prevăzută doar cu o Cruce a Sfântului Andrei. Ziaristul mai menționa faptul că polițiștii chemați la fața locului vorbeau și de niște panouri antifonice de curând montate care ar fi putut împiedeca șoferul să observe semnalele de avertizare a apropierii trenului. Și că probabil atunci când omul l-a văzut, a fost prea târziu. Poate… Probabil… Variante. Vorbe.
*
Mecanicul de locomotivă arăta îngrozitor. Tremura, plângea și ofta din toți rărunchii. Buimăcit, repeta într-una cum că s-a trezit pe neașteptate cu mașina în față.’Am frânat, dar degeaba. Am frânat de-or ieșit scântei din șine. Doamne Dumnezeule, ce mă fac? Eu n-am fost de vină. Am frânat…’spunea el și iar o lua de la capăt. Nimeni nu-l mai asculta. Grupul de oameni veniți la locul accidentului creștea văzând cu ochii. Cei care locuiau în casele de la șosea, povesteau celor nou veniți cum că atunci când au auzit scrâșnituri prelungi de metal pe metal, au înțeles că nu-i a bună și că au ieșit imediat afară în stradă, să vadă ce s-a-ntâmplat. ’Doamne ferește-i pe toți! Ce necaz mare! Am știut numai ce [imediat] după mășină, cine-o fost’.
Știrea s-a răspândit în sat, ca focul în paiele uscate. Victima era cunoscută de toți. Tot mai mulți săteni șocați de ce auziseră veneau în fugă la calea ferată în speranța că pot da o mână de ajutor. Își spuneau unii celorlalți ce mai aflaseră: că au auzit polițiștii discutând între ei, că tânărul conducea cu viteză și cum soarele i-a bătut în față probabil nu a văzut luminile trenului ce se apropia. Că radioul care încă mergea, arăta că nenorocitul nu a auzit nici semnalele acustice ale locomotivei. Că oamenii legii chemați de urgență la fața locului spuneau că accidentul s-a produs din cauza nerespectării regulilor de circulație. Că șoferul era obligat prin lege să oprească mașina la Crucea Sfântului Anton, să se asigure…
Tânărul nu a făcut-o. De ce? Cauzele posibile ale accidentului puteau fi toate sau doar numai una din ele: viteza nereglementară, șoferul preocupat de altceva nu fusese atent la drum, lumina puternică a farurilor locomotivii să-l fi lovit drept în ochi, temporizare nenorocită și mai ales, neglijență. Oamenii își făceau cruce: ’Ceasul rău’.
Mecanicul stătea ca un pui prăpădit, între polițiști. Șocat, se uita când la unul, când la altul. Răspundea docil la întrebări. Plângea ca un copil și se ștergea cu mâneca cămășii peste ochi, tot repetând că el n-a fost de vină. Că a observat prea târziu mașina. Panourile… bată-le sfântul de panouri antifonice! Alea’s de vină!
Aici bietul de el avea ceva dreptate. Cum fuseseră montate doar de o săptămână, localnicii nu se obișnuiseră încă cu ele. Omul insista că el a frânat imediat ce-a văzut mașina pe șine, dar că impactul a fost inevitabil. Acuma, că frânase tare, se vedea clar după urmele lăsate. Din păcate nu a putut opri trenul la timp. Bolidul a izbit mașina din plin, cu așa o forță că a împins-o în față 200 de metri.
Omul nu-și revenea din șoc. Repeta într-una:’a ieșit în fața noastră, am dat semnale cu fluierul, … sunt panourile alea.. vizibilitatea e redusă…e scurtă. Nu am avut cum să vedem departe… Ne-am trezit cu el, în față. Doamne Dumnezeule, ce mă fac? Oare nu mai trăiește? V-ați uitat bine?’ Întrebarea ce părea prostească, avea un oarece sens, căci pe cât se putea vedea prin parbrizul spart al mașinii, șoferul arăta nevătămat așa cum stătea nemișcat cu capul sprijinit de bord.
*
–Dați-vă la o parte, oameni buni. Trebuie să-l scoatem afară din mașină.
–Da, da. Vai de el. Ce băiat tânăr!
–Și ce părinți de ispravă are.
-De-a cui îi?
-De-a lu’ Bogatu’.
–De-a lu’ Bogatu? A lu’ nană Floare? Ioai [vai], Doamne! Ajută-i Doamne și le dă putere.
– Îs oameni tare buni și la locul lor.
–Ai sunat la Inspectorat? Se auzi vocea unui polițist întrebându-și colegul.
–Da, au trimis deja o mașină și un echipaj de salvare, a răspuns acesta.
–Au venit băieții cu sculele, strigă unul.
–Doamne de l-ar putea scoate din mașină. E blocată. Omul nu se mișcă, dar poate… săracul… mai…
*
L-au scos cu greu dintre fiarele încâlcite. Părea neatins. Era însă înțepenit și rece. Nu rămăsese urmă de viață în el. Doar o lacrimă se încăpățânase să îi rămână agățată de gene. Pe ecranul crăpat al celularului, ultimul număr chemat… al Victoriei.
*
Vecina auzi prin perete, niște hohote de plâns. Victorița? Plânge? Ce i s-o fi întâmplat? O sună la telefon. Niciun răspuns. Mai sună o dată. Tot nimic. De acum, tânguielile se auzeau tot mai tare. Speriată, Marta luă din cui, cheia pe care i-o dăduse în păstrare prietena ei, ca măsură de prevedere, dacă Doamne ferește se întâmplă ceva în apartament sau se blochează zarul, să poată intra în casă. Nu mai sună la sonerie. Intră direct. Nu se aștepta la așa ceva. O clipă, a rămas nemișcată. Nu-și credea ochilor. Victoria era prăbușită pe podea cu un cățeluș de pluș în brațe. Ochii-i înroșiți de plâns priveau în gol. Tânăra bolborosea: ’Doamne Dumnezeule! De ce ne-ai bătut, Doamne?’
-Vichița? Ce-ai pățit? Ce s-a întâmplat, draga mea?
La auzul vocii prietenei ei, tânăra ridică capul. Se uită la ea ca la o străină. Nu părea că o recunoaște. Marta se sperie.
-Hai sus! O rugă ea. Victoria, nimic. Nicio cooperare din partea ei. Marta o apucă de subsuori și dă să o ridice. După câteva opintiri, reuși. Fata se lăsa în voia ei, ca o păpușă din cârpe. Cu chiu cu vai o trase până în dormitor. O ridică anevoie și făcând loc prin mulțimea de pachete o întinse pe pat. De întrebat, nu a mai întrebat-o nimic. Tot nu i-ar fi răspuns. A mers în baie. A căutat un ștergar. L-a înmuiat în apă rece. L-a stors și cu el în mână s-a întors în cameră. A găsit-o cum o lăsase. În aceeași poziție. A șters-o pe față, i-a pus prosopul umed pe frunte, mângâind-o ușor și încercând să o liniștească . Oare de ce plânge așa amarnic? Ce i s-o fi întâmplat? O să-mi spună ea, mai târziu, își zise Marta. S-a hotărât să o ia cu binișorul. A început să îi vorbească, să-i povestească despre una, despre alta. Nicio reacție. Schimbă metoda. O certă: mai serios , mai cu blândețe. Degeaba. Nu mai știa ce să facă. Vorbea ca la pereți. N-a mai zis nimic. S-a oprit. Spera ca liniștea să-i aducă pace in suflet. Bine măcar că-i sâmbătă și lumea din bloc nu-i pe acasă. Că altfel s-ar fi adunat toate vecinile la ușa ei.
Victoria nu mai plângea. Stătea ca împietrită, uitându-se în gol. În cameră se așternuse o liniște grea.A întrebat-o dacă vrea un pahar de apă.Nu i-a răspuns. Fata se uita la ea cu ochi de sticlă. Era și nu era, vie. Marta s-a speriat. Nu o mai văzuse niciodată așa. A dat din cap, resemnată. Am înțeles și a continuat să o bată ușurel pe spate.
După un timp, Vichi a închis ochii dar i-a făcut semn cu mâna că e mai bine. Să plece. Că vrea să rămână singură. Marta nu se putea hotărâ. Ce să fac? Să plec să o las să se liniștească? Să stau cu ea? Într-un sfârșit zise:
-Vichi, cobor la alimentară să iau niște baghete proaspete. Vin imediat înapoi. Așteaptă-mă. Stai aici, auzi? Nu mergi niciunde, Vichi. Da? Vichi, m-auzi? Insistă Marta. Fata a dat din cap. Doamne ce prostii vorbesc și eu, Unde să plece biata, că abia se mișcă. Îmi pierd capul și eu. Oare o fi înțeles ce i-am spus? Doamne, da’ ce i s-o fi întâmplat? N-am văzut-o așa, de când o cunosc. A luat liftul. A coborât la parter. A ieșit afară, în stradă. Bulevardul fusese spălat în zori și mirosea a proaspăt. A cumpărat o sută de grame de șuncă de Praga, patru cornuri proaspete, calde și două sticle de lapte acru. Victoriei îi plac cornurile. O să mâncăm împreună… și o s-o fac să bea și un pahar de kefir. O să-i facă bine. O să-mi spună ea, ce necaz are.
În drum spre casă se opri din obișnuință la colț, să ia ziarele. Deși era încă devreme, la chioșc se făcuse coada. S-a așezat și ea, la rând. A cumpărat revista Femeia și ziarul local, Redeșteptarea. Cu ele în mână s-a repezit înapoi. Am să o forțez să mănânce ceva. O să stăm de povești. Va fi bine. In așteptarea liftului, și-a aruncat ochii pe ziar. Îi atrăsese privirea un titlu scris cu litere mari. A început să citească. După primele rânduri s-a oprit.
-Urcați doamnă?
-Poftim?
-Am întrebat dacă urcați. A venit liftul.
-Ah, nu. Nu încă. Mergeți, mergeți dumneavoastră întâi. Eu mai stau. Aștept pe cineva, a răspuns ea, automat.
Nu a mai urcat în lift. Nici în următorul. A rămas pe trepte cu ziarul în mână. De acum, știa despre ce este vorba. Naiba să-i ia de reporteri. Despre lucruri frumoase nu se grăbesc să scrie. Dar când apare așa ceva, nu dorm nici noaptea. Se adună la locul accidentului ca muștele la rahat. Vai și amar de el! Vai, săraca de ea! A stat mult pe scări. Vestea era cumplită. Știa ce mult însemna Puiu pentru Vichița. Toată viața, prietena ei fusese singură. El a fost primul om de care se atașase și pe care îl iubea din tot sufletul. Urmau să se căsătorească. Se hotărâseră să plece împreună la lucru, în străinătate. Fata nu ezitase nicio clipă când prietenul ei a venit cu propunerea să plece din țară pentru câțiva ani. Ce-o să facă, acum, nenorocita de ea? Doamne ce să-i spun, s-o liniștesc? Cum s-o ajut?
S-a ridicat cu greutate de pe trepte și a pornit-o încet în sus, pe scări. Nu a luat liftul. Inconștient, încerca să cumpere ceva timp.
-Bună dimineața, vecină. Iară-i stricat liftul? A întrebat o locatară.
-Bună dimineața. Știu eu? N-o venit o vreme și n-am mai avut răbdare să aștept.
-Of, tot timpul se întâmplă ceva în blocul ăsta. Săptămâna trecută n-o fost curent. Aialaltă s-o stricat ceva și o fost bai [necaz] cu caloriferele.
Acuma, liftul… bodogăni femeia.
Avea chef de vorbă. Incepu să se plângă de toate belele vieții la bloc. Marta a ascultat-o o vreme, politicoasă. Nu i-a răspuns. A încuviințat ce spunea și apoi, sătulă, a mormăit un ’La revedere’, lăsând-o în continuare, să se lamenteze. Of, tot timpul se plânge de ceva. Toți fac așa. Văitatul a devenit un sport național.
Etajul unu. Etajul doi. Etajul trei. Etajul patru. A învârtit cheia în broască. A deschis ușa. După primul pas în apartament, a înlemnit. Victoria se ridicase de pe pat și acum stătea în salon, trântită pe un fotoliu cu o sticlă de votcă, în mână. Plângea și bea. Of Dumnezeule, sărăcuța. Ea, care nu a băut mai mult de un păhărel, niciodată! A golit aproape jumătate de sticlă. O să i se facă rău! Fata nu o băgă în seamă. Plângea și bea. Plângea și bea. Plângea și bea. Poate nici nu a simțit-o că a intrat. Nu era prezentă. Plecase departe. Lumea de afară, încetase să existe pentru ea.
Marta nu a deranjat-o. A lăsat-o în pace acolo unde era, până când a văzut cum îi cade bărbia pe piept și fata își pierde cunoștința. Atunci a luat-o în brațe și a dus-o în dormitor. A scos telefonul din priză și s-a așezat în camera alăturată pe un scaun. Poate i se face rău după atâta băutură. Poate are nevoie de ceva. Poate… Doamne ferește-mă de gândurile negre.
In liniștea din apartament ațipi și ea.
*
A trezit-o un zgomot de sticlă spartă. A sărit în picioare ca arsă. A alergat în bucătărie. Victoria se uita prostită cu privirea golită de viață, la bucățelele de porțelan, împrăștiate pe tot linoleul. -Ce s-a întâmplat? Te-ai lovit? Vichița!
-Nu… a bolborosit fata și mișcându-se ca un somnanbul a luat cu gesturi robotice fărașul și măturița și a încercat să adune cioburile de pe podea.
-Stai. Lasă. Curăț eu, a zis Marta luându-i-le din mână. Victoria nu s-a opus. A dat din cap și s-a îndreptat cu pași târșiți spre dormitor. Marta a lăsat-o în voia ei. A măturat. A spălat pe jos. În apartament se lăsă o liniște ca de plumb. Durerea fetei o simțeau până și lucrurile din jur. Neliniștită Marta a deschis ușa încet uitându-se pe furiș la prietena ei. Să vadă ce face. Fata stătea nemișcată. Poate s-a mai liniștit! Ce-ar fi să-i fac un ceai? Nu, mai bine o cafea. Asta, nu o va refuza și-a zis ea și s-a întors tiptil în bucătărie. A căutat în dulăpior un ibric mic de alamă. A turnat în el două ceșcuțe de apă. A adăugat patru lingurițe de Mocca. A aprins aragazul și cu ochii la cafea, a așteptat să dea în clocot. La primele bolboroseli, a luat o lingură mică cu coadă lungă, a cules caimacul și l-a împărțit egal în cele două cești. A turnat peste el, cafeaua și cu ceșcuțele în mână, s-a îndreptat spre dormitor. Vichița se ridicase de pe pat. Privea în gol pe geam. Fața-i frumoasă lipsită de expresie arăta ca o mască de ghips.
–Hai, Vichița, am făcut niște cafea.
-Mulțam, a spus ea, scurt. Nu a refuzat-o. A luat ceașca cu mâinile tremurânde și a început să sorbească încet din băutura fierbinte. Marta, la fel. Niciuna nu vorbea. În atâta tristețe, vorbele nu-și mai aveau locul.
*
După un timp, Victoria s-a întors spre Marta, și privind prin ea, i-a zis ceva ce se voia a fi o întrebare, dar spusă retoric, suna ca o hotărâre decisivă. Nu aștepta răspuns.
-Mâine mergem la capelă.
-La capelă? Unde? La cimitir? În sat?
-Da. Trebuie să-l mai văd o dată.
-Vichița …
-Mai am multe să-i spun.
-Vic…
-Trebuie să-mi iau rămas bun de la el.
-Oh Doamne! Înmormântarea e peste două zile.
-Da. Știu. Dar…eu nu pot merge.
-Hâ?
-Mă cunoaște lumea și..
– Și ce?
-Ai lui nu au fost de acord cu noi și dacă mă și văd acolo, le fac numa’ rău. Nu, nu pot merge. Mâine, mai bine. Trebuie să merg. Mai am multe să-i spun.
După care începu din nou să plângă. De data asta, a jale. Marta nu a mai suportat.
-Bine, mergem. Te duc eu cu mașina.
-Mulțumesc, a șoptit ea.
Au tăcut. Fiecare a rămas cu gândurile ei. Apoi, Victoria i-a spus că vrea să se culce. Numa’ de somn n-are ea, chef, săraca! Vrea să rămână singură. Să-și jelească logodnicul. A dat din cap că a înțeles-o și a plecat trăgând ușor ușa, după ea. O vreme a rămas nemișcată pe coridor ascultând încordată sunetele ce veneau din interior. Nu știa ce să facă. Oare pot să plec? Era îndoită [nehotărâtă]. Oare pot s-o las singură? N-o mai aud plângând. Săraca! Tare nu merita așa ceva. Ce lovitură! Ce crudă-i viața cu ea!
*
Distribuie mai departe
