NEPUTINȚA
Când mă gândesc la Tine,
mintea mea se apleacă rece, tăcută,
și inima de greu pământ… nu doare
așa cum neînțelesul dor o lasă frântă.
Mă sperii atunci de frigul ce vine
și, tristă, îmi recunosc neștiința,
dar Tu Te adâncești încet în mine
și aprinzi tăciunii, alungând neputința.
Și grea se lasă inima de dorul Tău,
m-aduni în piept, și-n gând, și-n faptă
și-mi dai tot Tu,
de dincolo de rău,
cuvânt cu care, abia îți cânt în șoaptă:
pământul nu e dor,
e plâns
doar cerul Tău
e dor nespus.
LACRIMA
Doamne, mi-ai arătat toate…
și vântoase care pustiesc
și îndrăzneala leului,
amarul dragostei temei
și bucuria fiului ei,
oglinda apei clare de la munte
și groaza de nămolul în care
aș putea cădea…
și gândul cel năvalnic
și tristețea cruntă
și lupta pentru altul,
durerea grea a mâinilor căzute,
dar, Doamne,
un singur lucru ai uitat:
cum să mă-nveți
să mă îndur…
să iert, să uit.
– O, cât aş vrea!
șoptește lacrima
de-amar nespus.
CUVINTELE
Cuvintele mele sunt înșelătoare
ca apa limpede pe care-o vrei și n-o ai,
ca pleoapele ce-ascund tăceri sub gene
ca visul lui uitat la mine-n poală.
Cuvintele Tale sunt pline de-adevărul
pe care nici apa și nici pleoapele nu-l
recunosc drept adevăr, căci poartă-n
ele încă visul greu cu-argint pe frunte.
Omoară-mi Tu cuvintele înșelătoare,
cu șoaptă lină plină de-adevăr!
Să nu le mai simt cum îmi mângâie mintea,
să nu le mai cânt lucirile reci.
Atunci mi-ar mai rămâne numai Adevărul
în locul visului, pe tron de inimă așezat
n-aș mai purta argintul lui pe buze,
n-aș mai clipi cu greutăți de dor, în loc de pleoape.
Distribuiți mai departe