UN SUFLET HOINAR PE CALEA BUCERZII

DIN COLECȚIA POVEȘTILOR ADEVĂRATE – ANIȘOARA LAURA MUSTEȚIU

Povesti adevărate care inspiră și contribuie la dezvoltarea personală

Povestirile autentice, bazate pe fapte reale, au fost întotdeauna o parte fundamentală a experienței umane, oferindu-ne divertisment și evadare în lumi imaginare, dar și o conexiune profundă cu realitatea înconjurătoare. Prin intermediul lor, suntem transportați în lumea naratorului și ne putem identifica cu personajele, învățând și simțind cu adevărat fiecare nuanță a existenței lor. Metaforele din povești ne îndeamnă să explorăm simbolurile, să găsim sensuri ascunse, ne îmbogățesc perspectiva și ne permit să privim dincolo de suprafață, oferindu-ne o înțelegere mai profundă a lumii și a propriei noastre existențe. De asemenea, cugetările din povestiri pot deveni ghiduri spirituale pentru momentele dificile și ne pot ajuta să găsim rezolvări în momente de incertitudine. Vă dorim o călătorie de vis, în lumea poveștilor! – REVISTA EMOȚII ȘI LUMINĂ

„Ceea ce ne par a fi încercări amare sunt adesea binecuvântări deghizate.” – (Oscar Wilde)

Inima îmi zvâcnește… strigă printre frânturi de emoții și lasă o burniță de trăiri să-mi umezească ochii. E un fel de euforie amestecată cu tristețe… Pășesc ușor pe calea presărată cu viață, pășesc lin, atentă să nu strivesc amintirile rămase acolo de atâta vreme, răsfirate pe asfaltul cenușiu și cald. În trecere, ating cu privirea tăblița de la intrare. Bucerdea Vinoasă. Un fior cald îmi străbate inima. Nu simt că intru într-un sat oarecare, ci pe un tărâm cu nesfârșite întâmplări. Un tărâm ce poartă amintirile sfinte ale mamei, ale bunicilor, un tărâm ce poartă fragmente din viața mea de copil, de adolescent, de femeie matură. Un tărâm cu gust dulceag de trecut și prezent, cu trăiri inefabile, ce oscilează între iubire, dor, bucurie și suferință.

Calea satului, ornată cu așezări de mărime similară, vechi și noi, șerpuie în sus, spre înălțimi. Însoțește valea Bucerzii, apoi iese și trece printre coline și forme montane, trece pe lângă pășuni și livezi roditoare, pe lângă păduri cu plete verzi și stufoase, până ajunge sus, în spatele Pietrei Crăivii. Ca și zânele din povești, frumusețea și prosperitatea locurilor e neasemuită. Este un dar divin ce trebuie prețuit la nesfârșit. Dar aceste tărâmuri nu-și dăruie frumosul oricărui trecător, ci doar celui care le privește cu ochii sufletului. Căci sufletul nu le-ar putea vedea adevărata frumusețe, dacă nu ar fi el însuși frumos.

Ceea ce îndrăgesc în aceste binecuvântate locuri ardelene este căldura și bunătatea sătenilor, sufletul lor înrădăcinat în credința străbună, în obiceiuri și tradiții strămoșești, contopirea lor spirituală cu natura și pământurile, pământuri părtașe bucuriilor și suferințele lor, pământuri care prin trudă și sudoare ei le-au sfințit. Pe calea satului, sătenii și-au făurit din timpuri vechi șezătorile, cu povești șoptite și cântece duioase, depănate lângă caierul și lâna pe fuior. Le admir tradițiile, cu binecuvântarea roadelor, a holdelor, a fântânilor, a caselor, cu rugăciunile la biserică, datini ce reflectă bunătatea și frumusețea lor spirituală, dorința de bine, pentru semeni și pentru tot ce-i înconjoară. Sper că aceste tradiții vor supraviețui schimbărilor ce bântuie lumea, și își vor continua menirea și în fățarnicul viitor.

Casele, lipsite de vrajbă, scăldate în pace sufletească de sute de ani, sunt legate una de alta, ca un șirag de mărgele. Doar curțile le despart. Prin curți se plimbă găini colorate, pisici răsfățate de auriul soarelui, mușcatele ce țipă-n culori roșii și fântâni cu cea mai dulce apă răcoritoare. Rândunicile călătoare se opresc adeseori pe acoperișurile caselor să absoarbă picături de energie din pacea binefăcătoare, și norii stau la taifas pe-un vârf de deal. În cuibare de fân se mai ascund din când în când și doruri ursitoare și povești de dragoste cântate de feciori. 

În fiecare toamnă, curțile sunt înmiresmate cu arome de struguri metamorfozați în vin auriu, cu miros de prune parfumate și vinars, amestecat cu binecuvântările și rugăciunile sătenilor, cu roadele naturii, cu roadele trudei lor. Din șuri se răspândește miros de fânețuri proaspete și vacile din grajduri rumegă liniștite firicele de fân, lăsând sporadic câte un muget lung, satisfăcut. Femeile ies cu poalele pline de legume din grădină, se îndreaptă în pas agil spre bucătăriile de vară, unde stau înșirate borcanele ce așteaptă nerăbdătoare să fie umplute cu castraveți, gogoșari și zacuscă. Podurile sunt pline cu grămezi de nuci, de porumb, de fasole, de cartofi și cu saci de făină, și iarna, pe barele de lemn stau atârnate bucăți lungi de slănină afumată de porc, șuncă și cârnați aromați. 

Pășesc pe drumul încălzit de soare și trec pe lângă locuri în care încă mai fumegă cărbunii fierbinți ai întâmplărilor. Unele sunt vagi, difuze, iar altele sunt atât de vii, încât îmi stârnesc rafale de emoții, în care se zbat inefabile bucurii și proaspete suferințe. Merg mai departe pe calea fermecată, străbătută de un șir nesfârșit de pași, printre care și pașii binecuvântați ai mamei, ai bunicilor, printre care și pașii mei, de atunci, de acum… În mijlocul satului domnește un mic pod, pe sub care curge pârâul, cu taine păstrate în susurul lui slab, uneori uscat și mai puțin veșnic. Privesc cu melancolie „bolta”, unde mergeam cu bunica să cumpărăm ulei și zahăr. De acolo, bunica mi-a luat odată o pereche de mocasini crem, din suta de lei ce o câștigasem la cules de struguri, la vie. Aveam pe atunci treisprezece ani.

Biserica „din jos” și cea „din sus,” dăinuie de-o mică veșnicie în inima satului. Dăinuie și în inima mea. Biserica „din sus”, cu chipul ei alb, sfințit de sute de ani cu binecuvântări, agheasmă și rugăciuni, îmi amintește de duminicile în care bunica mă aducea printre credincioși, de pioasele momente petrecute în timpul liturghiei în foișor, acolo unde ne adunam, noi, copii, și mai târziu, noi, adolescenții. Și îmi mai amintește de foșnet de volănașe și priviri timide, de petale roșii pe obrăjori, de zvâcniri de emoții în inimi de copii, în inimi adolescentine.

Bunica era îmbrăcată în haine de biserică, cu ie albă ca spuma laptelui, străbătută de-a lungul mânecilor și la piept de firicele fine, negre, cu pieptar catifelat, tuciuriu, decorat cu filamente argintii, cu poalele cenușii și cătrința catifelată, ornată pe margini cu dantelă. Avea pantofii negri, lustruiți, singura ei încălțăminte bună, după câte îmi aduc aminte. Iar eu, purtam de obicei o rochiță colorată cu flori. Dar câteodată, apăream la biserică în blugi și tricou, și călcam moale și afund în pumeii, care credeam că-mi dau puteri miraculoase. Atunci, bunica se rușina profund, mă certa pentru atitudinea și îmbrăcămintea „rebelă”, dar știa că nu sunt eu de vină, ci locul modern unde trăiam, în Timișoara. Iar eu, fiind născută și crescută la oraș, lumea mă considera privilegiată. Dar nu eram. Și lumea nu știa, că dintr-o fragedă adolescență, crescusem fără părinți și locuiam la internatul școlii unde învățam.

Din toate învățăturile din acele timpuri, cele ale bunicilor mi-au fost de mare folosință, mai târziu, în viață. Și cred că onestitatea și hărnicia, valori prin care mai târziu am răzbit pe drumurile străinătății,  îmi fuseseră cizelate tot de ei, și de cultura satului în care mi-am petrecut o parte din copilărie și adolescență. Îmi fac cruce și intru în curtea bisericii, care acum e împodobită cu iarbă fragedă, trandafiri roșii și mușcățele. Trec pe lângă un brad înalt și urc în tăcere panta din spatele bisericii, unde domnesc în pace trupurile celor care fuseseră odată în viață, cei care cinstiseră cu trudă, sudoare și bucurie, satul, casele, și pământurile satului.

„Am ajuns acasă, bunică. Am ajuns, bunicule!”

Glasul mi se stinge… Cuvintele rămân în aerul plăpând și cald. Căldura zilei mă îmbrățișează… Doar ea și sfânta tăcere. Sorb câteva guri de aer să prind puteri. Închid ochii și las câteva memorii să mă copleșească. Evadez, mă ascund în trecut… acolo, unde revederea cu ei era altfel. Atunci, când aruncam bagajul în fața porții și alergam nerăbdătoare, strigându-le numele, dornică să mă arunc în brațele lor. Atunci, când bunicul îmi răspundea chiuind de undeva din șură „Heeeei, draga bunicului!!!!” și bunica se repezea spre mine în pași largi și apăsați, străbătută de bucurii greu de descris. Cad în genunchi și îmbrățișez crucea lor albă și rece. O strâng, așa cum îi strângeam odată pe ei. Îmi rup din inimă un fior de durere și-l las pe un mănunchi de flori de „nu mă uita”…

„Acasă”, mi-au fost ei.

„Acasă”, mi-au fost îmbrățișările și iubirea lor.

„Acasă”, acel loc sfânt mi-e greu să înțeleg că nu mai există…

Acel loc în sufletul lor, unde obișnuiam să mă odihnesc, să mă simt protejată și iubită.

Inima mi se scufundă într-o ploaie de lacrimi… Le las să ude pământul uscat. Bunicii tac în neființă, dar mi-au rămas pioasele amintiri, ce le poartă chipurile, vocea, și iubirea. Ele îmi vorbesc acum, în locul lor. Șoaptele amintirilor și durerea mă fac să înțeleg mai profund viața, noima ei, și cât de unic, prețios și ireversibil este fiecare moment trăit cu ființele pe care le iubim.

Mă ridic, și îi părăsesc cu greu… Iar ei rămân acolo, în sfânta pace. Mi-e greu să nu-mi îndrept pașii spre casa lor. Dar ce folos?  Porțile sunt ferecate. Soarele mă mângâie cu priviri de foc. Îmi șterg lacrimile și ies din curtea bisericii. Pe cale întâlnesc o femeie în vârstă, care se oprește, își ridică ușor marginea colopului de paie, și mă privește curioasă. Are o față blândă, liniștită, decorată de întâmplările vieții. Șuvițele albe îi stau ascunse sub năframa cenușie. Bluza îi atârnă pe trupul firav și poalele îi sunt vechi, dar curate. Mă privește cu ochii strălucind în culori răpite de pe bolta celestă.

– Ai cui ești, fătuță dragă? îmi rostește în cuvinte calde, primitoare.

Zâmbesc, înțelegând că nu-mi zărește maturitatea, ci poate ceea ce îmi strălucește în ochi…

– A lui Pahon… Sunt Anca a lui Pahon, îi răspund cu un suflu de mândrie.

Femeia mă privește surprinsă, dar și mai blând… și se pare că pe fața ei i se perindă câteva pâlcuri de amintiri.

– Anca… bată-te norocul! Tu ești? Nu te-am mai văzut de atâta vreme…

Pieptul îmi tresaltă de bucurie… și pentru câteva momente devin copil. Femeia oftează ușor.

– Doamne, dar repede au plecat ai tăi… Și mamă-ta Doamne, așa de tânără și frumoasă! Dumnezeu să o ocrotească.

Oftez… Ce pot să spun? O privesc cald, din umbra ochilor. Cuvintele mele, mute, curg ușor din inimă, se lasă tăcute în aer.

– Hai pe la noi, draga mea! Hai că-ți fac un pup cu varză! Stau lângă mătușă-ta, a lui Căliman, pe ulița Verigii.

– Tare m-aș bucura! Vă mulțumesc mult. Am să trec. Promit.

– Doamne ajută, îmi spune femeia cu ochi celestini, apoi pășește mai departe, încet, încet, spre casă. 

Mai rămân câteva clipe lângă gardul bisericii. Ridic privirea și văd clădirea veche, neînsuflețită, ce fusese odată un cămin cultural. Abia o recunosc, așa îmbătrânită, zdrențuită, ferecată în solitudine și tăcere. Din ce a fost odată, a rămas doar o stafie. Doar în toiul nopților mai bântuie din când în când trecutul, ca o boare densă, scursă din vârtejul vremii, aducând din adâncimi suflul balurilor, a nunților, melodii și glasuri voioase de tineri, voci plăpânde de oameni bătrâni, și chicoteli chihlimbarii de copii.

Pentru mine, căminul cultural a fost un loc magic. Îmi amintesc când îi călcam pragul și mă scufundam în sala întunecată, străbătută de lumini difuze, colorate, și de ritmuri vivifiante de muzică de bal. De obicei cânta o formație, iar noi, adolescenții ne priveam, lăsând din când în când mici scântei de bucurie și timiditate. Îmi plăcea să dansez. Aveam părul trecut de umeri, rebel și tapat. Un pic înfoiat. Lumea îmi spunea că semănam cu o cântăreață. Dar mie îmi plăcea să seamăn doar cu mine… Să fiu eu, înzestrată cu genele mele ancestrale, să fiu doar „Anca a lui Pahon.” Și acest sentiment destul de puternic a persistat de-a lungul vieții.

Totul se câștigă prin muncă și sudoare. A fost una dintre primele lecții pe care le-am învățat de la bunici. Pentru a primi aprobarea să merg la baluri, trebuia să fiu harnică. Dimineața dădeam tărâțe de porumb la purcei. Tărâțele fierte miroseau ca mămăliga. Apoi mergeam în grădină, umpleam coșurile cu mere și le aduceam în cămară. Cele pălite le dădeam la porci. Adeseori, mergeam cu bunica la plivit la vie, sau la săpat la cucuruz. Bunicul îmi făcuse o sapă mai micuță. Eram tare mândră să am sapa mea, atunci când loveam cu îndârjire în bulgării de pământ uscat de pe hotar. Bunica sclipea de bucurie când eram lângă ea, harnică și cuminte.

Dar nu eram întotdeauna așa. O supăram când venea timpul balului, iar eu, la miezul nopții, încă nu ajunsesem acasă. Atunci, bunica lua bâta și venea la căminul cultural. Iar eu, când o zăream cu lămpașul ce se clătina în întuneric, scuturând lumini furioase, o luam la fugă. Fugeam prin spate, pe ulița Verigii. Acasă, mă ascundeam sub dună. Bunica mă lăsa în pace. Mă certa dimineața, după ce mă trezeam. Dar când o priveam cu ochi smeriți, glasul i se înmuia. În zadar mă învăța să nu mai fiu rebelă. Adoram prea mult năzbâtiile! Totul se calma din nou când mergeam cu ea pe hotare, sau când îl ajutam pe bunicul la făcut căpițe de fân în grădină. Amiezile ni le petreceam sub umbra unui nuc, iar eu adormeam fericită cu capul în poalele ei. Serile ni le petreceam la povești, în curte sau pe băncuța din fața casei. Și totul reintra în cursul normal, cel puțin până la următoarea năzbâtie.

Pășesc din nou pe cale, și trec pe lângă școala satului. Are porțile ferecate. Câteva firicele de var se sfărâmă de pe fațadă și cad ușor… O adiere de vânt se lasă pe o pânză de păianjeni, o face să tremure. Așa cum au tremurat generații și generații de elevi, când ieșeau la tablă, sau când, emoționați, își luau rămas bun de la profesori. Dar timpurile s-au schimbat. Părăsită, școala satului respiră astăzi doar inexistență, tăcere… Calea satului mă poartă în sus, pe o pantă. Las în urma mea porți de culoarea caiselor, a vișinelor, și a stejarilor. Unele bănci sunt singuratice. Altele nu. Pe unele bănci stau femei cu copii, pe altele, săteni mai în vârstă. Îi salut cald, iar ei dau din cap, fluturându-mi un zâmbet înapoi.

Satul meu de basm are întotdeauna o căldură umană aparte. Și atunci când nu mai ai unde să te duci, tot te simți cumva „acasă”. În cuibul acestui sat este aproape imposibil să te simți singur. Căci pe unde mergi, vei întâlni un suflet cald, care-ți va oferi un zâmbet, un cuvânt bun, o mângâiere. Trec pe lângă casa prietenilor mei din copilărie, Ovidiu și Mirela. E liniște, dar din spatele șurei parcă au mai rămas câteva ecouri… Sunt glasuri de copii, strigăte gingașe de bucurie, din timpurile când ne aruncam în bazin și înotam zglobii prin plesnete de apă. Când ne săturam de soare, ne jucam ping-pong în răcoroasa șură.

Îmi amintesc de prieteni dragi, de Trăienică și Neluțu, de Delia, de Aurelia și Nicușor și de un copilaș roșcovan, pistruiat, pus întotdeauna pe năzbâtii. Uneori, ne adunam să povestim în filigorie. Toderaș avea cele mai hazlii povești… iar noi îl răsplăteam cu hohote de râs clocotitor. Mai târziu, Toricuța, sora lui Toderaș, ne anima cu glasul ei îngeresc să cântăm. „La fereastra ta” de Semnal M se pierdea în pânza serii. Când eram prea gălăgioși, Ovidiu, tânărul cu păr blond, ondulat, încerca să ne domolească. Iar noi îl ascultam. Avea o voce moale, calmă, și purta ochelari cu rame argintii. Ovidiu emana un fel de maturitate. În zilele calde de vară, eram mulți la bazin, chiar prea mulți. Și încă nu înțeleg cum răbdaseră tanti Ileana și nenea Tibi, ani și ani la rând, să ne suporte zbenguielile și gălăgia cu atâta bunătate.

Mirela, cu zâmbet luminos și ochi zglobii de căprioară, ne întărâta la mici competiții sportive. Și chiar se formase la un moment dat o mică echipă de fotbal cu fete și băieți. Ne jucam pe Măgulici, o platformă netedă din mijlocul unui deal. Aveam și spectatori… O cireadă cu vaci, care se uitau mirate la noi în timpul meciurilor, probabil neînțelegând de ce le răpisem terenul de pășunat. Erau acele vremuri când bucuria ne strălucea în suflet, ne strălucea în ochi, și noi străluceam prin ea pe cale…

Pășesc mai departe pe calea Bucerzii și mă opresc la două case mai sus. Strig de la poartă … și mă ridic pe vârfuri. Arunc o privire nerăbdătoare în curte.

– Toricuța… Toricuța!!!

Îmi văd prietena din copilărie ieșind din bucătărie. Cu pași grăbiți aleargă să-mi deschidă poarta. Are părul scurt, castaniu și trupul suplu, păstrat frumos în ciuda timpului și vitregiilor vieții. Poartă pantaloni colanți și un tricou colorat cu floricele ce-i dă un aer adolescentin.

– Vaaaai, Doamne, Anca dragă ai ajuns!!! Haide… hai… intră!

Îmi rostește numele cu același glas de pe vremuri, un glas înmiresmat cu bucurie și o nesfârșită bunătate umană. Ochii zglobii de culoarea verzui-albăstrui i se umezesc. În timp ce o îmbrățișez, îmi ascund o lacrimă de bucurie.

– Haide, haide, intră draga mea…

Mă trage de mână… O urmez. E sprintenă și voioasă, așa cum o cunosc de-o frântură de veșnicie. O cățelușă cafenie, cu ochi dornici de atenție, îmi sare în întâmpinare. Intru în odăița simplă și frumoasă, cu mobilă tradițională de lemn închis. Pe un pat țărănesc, acoperit cu o cuvertură brodată cu flori, stau proptite două perne albe, pufoase. Pereții sunt scăldați în portocaliu-cărămiziu, decorați cu umbre de lumină, cu poze de familie, și amintiri de demult.

Mama Toricuței se ridică ușor de pe marginea patului, sprijinindu-se cu o mână de latura lui, și înaintează încet spre mine. Mă privește lung, pătrunsă de o bucurie caldă, binefăcătoare. Are corpul firav, cu haine de țară, cu poalele foșnind într-un albastru presărat cu bulinuțe albe, și cu o bluză gri. Poartă ciorapi groși să-i protejeze picioarele. Zâmbește, și, în semn de bucurie, pe obraji i se lasă o roșeață. Par două petale fine de trandafiri. Are ochii verzui-maronii și fața albă, frumoasă, străbătută ușor de firicele fine, lăsate de o viață plină de bucurii și încercări. Își strânge ușor năframa înnodată sub bărbie, își deschide larg brațele și mă îmbrățișează.

– Anca dragă, ai ajuns, bată-te norocul!!!… îmi spune, în cuvinte blânde.

Mă privește cu ochii luminați de o caldă bunătate, și mă simt privilegiată să-i zăresc frumusețea sufletului în priviri. O strâng în brațe și-mi simt inima, dornică de bunătate, zbătându-se bucuroasă. Tori mă poftește să stau pe canapea.

– Ți-am făcut ceva bun de mâncare. Ești înfometată de pe drum. Supă de găluște, pui și piure de cartofi.

Mi-e imposibil să o refuz, căci știu ce gustoasă îi este mâncarea. Eram cunoscută din copilărie a fi o mică pofticioasă.

–   Ai și salată de roșii cu castraveți? Mor de dorul ei…

–  Da, cum să nu ! îmi răspunde, apoi dispare pentru câteva momente în bucătărie.

Mă topesc după legumele de la țară, cu gust dulceag, zemos, cu aromă intensă, îmbietoare. O adevărată raritate în orașele moderne. După-amiaza se scurge în valuri suave de povești despre vremurile îndepărtate, povești hazlii din copilărie, povești despre familia lor, despre mama și bunicii mei, despre săteni și obiceiuri. Timpul își deapănă încet menirea, torcând pe un fuior lâna albă a amintirilor. Un soare gălbui-portocaliu își lasă mătasea caldă peste satul meu de basm… Se lasă și peste inimile noastre. Privesc trecutul și prezentul, amestecate în culori intense, în miresme de trăiri, dulci, amare, în glasuri de oameni, în voci de copilași, în cotcodăcit de cocoși, în muget de vaci și guițat de purcei.

După un timp, totul se spulberă … Trecutul, prezentul, emoțiile, bucuria, totul se topește. În locul lor rămâne o icoană cu chip de amintire.  Satul, ascuns între poalele dealurilor, se cuibărește sub aripi divine. Pe vale, tufele de busuioc tremură în adieri de vânt, rămân aplecate de bucurii ascunse. Sătenii dau mâncare la animale în ogradă, alții iasă la poartă, se așează din nou în grupuri pe bănci. Amurgul se lasă pe calea Bucerzii, prin livezi aromate de meri și pruni, pe pământuri împodobite cu viță de vie, pe câmpii cu porumb auriu, pe pajiști singuratice, și prin păduri de stejari.

Clopotul sfânt al bisericii își răsfiră ecoul în aerul cald al serii. În biserica albă din mijlocul satului, rămâne doar un suflet de copil. Oftează însingurat … îngenuncheat în fața altarului. Se roagă smerit, privind cu stupoare spre bolta cerească. E presărată cu stele … Stele cu chip de îngeri.

Fragment din cartea CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEIE – Anisoara Laura Mustetiu