REFLECȚII LITERARE. TAINA SCRISULUI
Am căutat și mi-am amintit toate acele momente din viața mea când m-am pomenit scriind ceva. Sunt puține. Am simțit și mi-a plăcut să scriu poezie, proză, totuși nu am făcut-o de multe ori… Cât am stat în România poate nu m-am concentrat îndeajuns, poate nu a ars prea tare, poate că nici nu mi-a păsat.
Când am emigrat în 2001 în Noua Zeelandă, corzile dorului de casă s-au întins și au început să cânte deodată ca o vioară a sufletului și cu gândul la tata, pe care-l lăsasem în România, am simțit nevoia să pun cuvinte pe hârtie. De ce cu gândul la tata și ce legătură ar avea tata cu mica mea pasiune pentru scris.
Tatăl meu a citit enorm, toți pereții casei noastre erau garnisiți cu biblioteci pline cu cărți, de la podea până în tavan. Tata era de un rafinament cultural rar găsit astăzi, era plin de experiențe citite, sufletul lui era format frumos din citit, încă din copilăria lui, când copil fiind… bunicii mei nici nu mai duceau grija lui, pentru că dispărea la păzit via și zi și noapte în foișorul în care stătea verile, care era culcuș, masă, casă și secret locaș pentru citit.
Ajungând la Antipozi mă apostrofa deseori zicându-mi la telefon să-l citesc pe Henry Lawson, ca să am habar unde sunt și cum s-a format Australia – în care sunt și acum – să înțeleg cum erau oamenii din acea epocă și când au colonizat acest teritoriu. A fost supărat pe mine când am părăsit țara, spunându-mi că din cauză că nu cunosc istorie am plecat… Eu îi răspundeam, destul de frustrat, încercând să nu mă îndreptățesc în fața lui pe cât posibil, că am dus mai departe un vis de al lui din adolescență, acela de a pleca pe meleaguri îndepărtate. Nu știu dacă arată ca o experiență programată (aș zice!), dar bunicii mei care m-au crescut, mă strigau „Căngurelu’”, iar Poveștile lui Rudyard Kipling despre canguri le devoram în întregime încă din fragedă copilărie, neștiind atunci că voi ajunge până la urmă chiar la el, la cangur acasă. Ciudat!
Tata a scris multe rânduri în viața lui, dar a considerat că e mai bine să țină ascuns ceea ce a scris, la fel cum unui deținut i-ar fi îngrozitor de greu să vorbească de perioada vieții lui din pușcărie și ascunde tomuri de cărți sub a față jovială și cumva smerită în același timp. Nu dorea să arate nimic!
Mai mult, eu fiind un „necitit” față de el, prin urmare, nu aveam acces la gândirea lui, nu pentru că m-ar fi oprit el voit, dar zestrea literară pe care o deținea, toate poveștile care erau în el, pe care eu nu le citisem, mă opreau prin urmare la ce să pricep și ce să înțeleg dintr-o discuție literară cu el, în perioada adolescenței mele veșnic grăbite, când sângele fierbea în vine și trebuia avut grijă să stau cu capace în mână să nu dea pe afară… Unde era să mai țin și o carte în mână în același timp!?
Cu stoicism mă tot îndemna punându-mi în mână fel de fel de cărți, unele chiar s-au lipit de mine, altele au fost aidoma pasagerului care s-a răzgândit și a coborât la prima stație, nemaiajungând la destinație. Nu am fost înclinat spre un anume gen literar, cert este că de fiecare dată când am început să scriu ceva, am avut un respect față de coala albă la care m-am gândit de câteva ori dacă merită să o murdăresc cu ceva inutil!? Deci nu m-am lăsat liber să scriu așa ce-mi vine, ci m-am cenzurat puternic. Poate că și această meteahnă venea de la tata.
Am fost și sunt obsedat de curentul romantic, de neobișnuitul de acolo, de situațiile imprevizibile ale acestui gen literar. Mi-a plăcut și genul liric, deci poezia și deseori când am avut stări interioare efevescente… m-am alinat scriind versuri… versuri care au aparut în câteva reviste din România și din Australia. Mai târziu am folosit arta scrisului interpretând-o în arta vorbirii! Căci despre acest fenomen se ocupă actoria. De la poezie, sau piesa de teatru scrisă, la intepretarea verbală scenică…
Aveam să cunosc vârful iceberg-ului talentului tatei numai în 2012, când abia am smuls cu cleștele de la el, patru catrene pe care rugându-l să mi le repete, am reușit să le scriu. A fost greu să aflu și alte creații literare de-ale dânsului, pentru că pur și simplu nu dădea și nu-și dădea importanță considerând că ce scrie el, e doar o experiență de viață și nu merită menționat nicăieri. De aceea cred că scrisul este o taină, ceva ce preexistă înăuntrul nostru înainte de a fi scris, ceva ce se simte, ceva prin care poți să-ți pipăi sufletul în timp ce scrii. Păcat, că nu a înțeles tata mai profund dictonul latin, cel cu „Scripa Manent”… Am fi avut multe de ințeles și învățat!
Într-un târziu scrisul ăsta care îmi venea de la tata, s-a transformat în arta vorbitului, a exprimărilor verbale culte, actoricești, a interpretărilor vocale și a povestirilor în imagini, pentru că m-au pasionat deopotrivă actoria și fotografia. Actoria mânuia cuvântul vorbit, care mângâia, plesnea sau tăia, dincolo de foaia de hârtie, pe când fotografia îmi ascundea cuvântul pentru că el era o imagine statică sau mișcătoare.
Deci numai prin cuvânt aveam să deslușesc două lucruri dintr-o dată, stări, sentimente, situații ale personajelor jucate, precum și contextul situației în care cuvântul își lua zborul, vorbea, râdea, deci se putea vedea prin obiectivul aparatului foto. Deci eram și înăuntru și în afară în același timp, lucru imposibil. Acest paradox l-am realizat foarte târziu. De aceea cred că scrisul e o taină care se trăiește, nu se explică, e în viață cât îl scrii, îl expui, sau etalezi și altora, dacă nu, nu se vede, nu există, dar preexistă, are un potețial uriaș dincolo de voința noastră.
Arta vorbirii este să ne ducem noi la cuvânt, nu să chemăm cuvântul la noi… El există și fără noi, noi însă nu putem exista fără el. Prin urmare, cuvântul vine la noi, nu noi la cuvânt, iar ce ținem minte este o stare a unei cărți citite, al unui text literar scris, a unei narațiuni puse pe hârtie, a unei piese de teatru, al unui scenariu, al unui volum de poezie… iar acea stare prevalează, creând erudița, înțelegerea, sofisticarea, desigur ajutată de memorie.
Memorie
Lasā-mā sā mā mai uit unde mai vreau
Lasā-mā uitat sā mă mai uit, uitare
De mult uitat-am sā mā mai uit în zare
Ca sā te vād în mare
Ca sā te simt în stare
Pe al sufletului mal, salbe de mārgean deșarte
Uitare, tu esti pe țărmul celālalt departe
Pe care dorm fārā sā știu
Și treaz mereu mā țiu
Ca o cafea in clocot,mā zbat intre nisip si cer
Și sunt un zaț memorie târziu și sper
————————-
Cătălin ANASTASE
Sydney, Australia
Distribuie articolul: