Cum te dezvolți personal? O reflecție despre identitate, dezvoltare personală, psihologie și neuroștiință
Dacă există o întrebare care a stat la baza dezvoltării personale, a autocunoașterii și a căutării sensului vieții de-a lungul istoriei, aceea este:
Cine sunt eu?
Puține îndemnuri au traversat timpul cu aceeași forță precum celebra expresie:
„Cunoaște-te pe tine însuți.”
Aceste cuvinte, înscrise pe Templul lui Apollo din Delphi și transformate mai târziu de Socrate într-un adevărat mod de a trăi, exprimă una dintre cele mai vechi și mai profunde întrebări ale omenirii. Au trecut mai bine de două milenii și jumătate. Între timp, s-au construit civilizații, s-a explorat spațiul, s-a creat inteligență artificială și tehnologii pe care grecii nici nu și le-ar fi putut imagina. Și totuși, în mijlocul acestei lumi moderne, cea mai importantă întrebare a rămas aceeași.
Cine sunt eu dincolo de realizările mele, de profesia mea și de rolurile pe care le îndeplinesc în viață?
Poate că întrebarea nu și-a schimbat niciodată sensul. S-a schimbat doar limbajul în care încercăm să-i găsim răspunsul. Filosofia a căutat răspunsul prin contemplație, psihologia l-a explorat prin experiența umană, Neuroștiința încearcă astăzi să înțeleagă mecanismele prin care creierul construiește identitatea și sentimentul de sine. Și poate că astăzi ea este chiar mai importantă decât era atunci. Pentru că niciodată în istorie nu ne-am definit atât de mult prin ceea ce facem, prin ceea ce avem și prin imaginea pe care o proiectăm în fața celorlalți.
Uneori mă întreb cine aș fi dacă, peste noapte, aș pierde tot ceea ce am construit. Dacă nu aș mai avea profesia mea. Dacă nimeni nu mi-ar mai citi cărțile. Dacă toate diplomele, toate fotografiile, toate recunoașterile și toate aplauzele ar dispărea într-o singură zi. Cine aș rămâne?
Mult timp am crezut că identitatea unui om se construiește din realizările lui. Din ceea ce face, din ceea ce demonstrează, din felul în care este văzut de ceilalți. Poate că aceasta este una dintre cele mai mari iluzii ale lumii moderne.
Ne definim prin profesie, prin funcție, prin numărul de urmăritori, prin performanțe sportive, prin cărțile publicate sau prin afacerea pe care am construit-o. Fără să ne dăm seama, identitatea începe să se lipească de succes. Însă, succesul este, prin natura lui, instabil. O companie se poate închide, o carieră se poate termina, frumusețea se schimbă odată cu anii, copiii pleacă de acasă, corpul îmbătrânește. Și atunci apare întrebarea pe care puțini dintre noi îndrăznim să o privim în față:
Dacă toate acestea dispar, ce mai rămâne?
Neuroștiința spune că identitatea nu este un obiect ascuns undeva în creier. Ea este o poveste pe care creierul o construiește continuu despre cine suntem. Această poveste nu este fixă, se modifică de-a lungul vieții, odată cu experiențele noastre.
Poate tocmai de aceea, în perioadele de schimbare profundă, unii oameni spun: „Nu mă mai recunosc.” Pentru că povestea despre ei înșiși nu mai corespunde realității.
Am observat acest lucru și în propria mea viață. Au existat perioade în care m-am identificat cu profesia mea. Alteori cu performanța. Alteori cu rolurile pe care le aveam. Dar, privind în urmă, îmi dau seama că fiecare dintre aceste identități era doar un capitol, nu întreaga identitate.
În ultimii ani am început să scriu proză inspirată din experiențe reale din viață. Credeam că voi scrie despre trecut. În realitate, scrisul m-a obligat să răspund unei întrebări pe care o evitasem mult timp: Cine sunt eu atunci când nu mai trebuie să demonstrez nimic?
A fost o întrebare eliberatoare. Pentru că am început să descopăr că există o parte din mine care nu depinde de succes și nici de eșec. Ea rămâne aceeași atunci când lumea din jur și situațiile se schimbă. Psihologia vorbește despre importanța unui sentiment stabil al identității, în special pentru a putea traversa schimbările fără să ne pierdem pe noi înșine.
Cu cât identitatea este construită mai mult pe validarea exterioară, cu atât devine mai fragilă. Cu cât este construită mai mult pe valori, pe caracter și pe sens, cu atât devine mai rezistentă.
Eu cred că un drum esențial în viață se deschide în momentul în care ne întrebăm mai puțin: „Ce mai trebuie să obțin?” și începem să ne întrebăm mai mult: „Cine aleg să fiu?” Ultima, are legătură cu prezența, cu o viață trăită din plin.
Încep să cred că cea mai importantă construcție a unei vieți este identitatea, pentru că din ea se nasc deciziile, se nasc relațiile, se naște curajul. Și, poate cel mai important, din identitate se naște armonia interioară.
Oare adevărata călătorie a vieții nu este exact aceea să îndepărtăm, unul câte unul, toate rolurile pe care le purtăm și să descoperim cine am fost dintotdeauna?
Mi-am făcut obiceiul să nu mă mai întreb doar cum pot avea mai mult succes. Mă întreb mai des ceva mult mai simplu: Cine sunt eu atunci când nimeni nu mă privește?
Răspunsul la această întrebare a valorat pentru mine mai mult decât orice titlu, premiu sau recunoaștere. Pentru că succesul poate fi pierdut. Dar omul care știe cine este nu mai poate fi pierdut niciodată.
Anișoara Laura Mustețiu este o scriitoare română, născută în Timișoara și stabilită în Sydney, Australia. Scrie proză inspirată din întâmplări reale, romane de dragoste și de reflecție despre identitate, reziliență, dezvoltare personală și sensul vieții. Cu lucrări publicate în limba română, engleză și germană, îmbină literatura cu reflecții inspirate din psihologie, neuroștiință și filozofie. În calitate de scriitoare, editor și fondatoare a unor inițiative culturale, contribuie la promovarea literaturii române și la dialogul intercultural.
