IUBIRILE URCĂ LA CER, prof. Aurelia Rânjea despre cartea FURTUNILE SUFLETULUI, scrisă de MIHAELA CD

FURTUNILE SUFLETULUI, MIHAELA CD, Ed. Globart Universum, Motreal, 2026

– poezii din suflet, pentru suflet –

Vă invit prin acest volum să facem o incursiune spirituală. poetică, în existența scriitoarei MIHAELA CD, care ne arată că Viaţa este o poveste adevărată, în care vedem doar ce vrem sau ce putem să vedem, despre aici şi despre dincolo, despre cunoscut şi necunoscut.

Ca de obicei cu o copertă expresivă și sugestivă, distinsa scriitoare MIHAELA CD ne invită în universul său lăuntric poetic, cu eleganță estetică și cuvânt viu. Coperta 4, reprezintă o retrospectivă, o privire de ansamblu, cântărind furtuna din suflet, amintiri inestimabile pline de trăiri și iubiri unice.

Motto-ul cărții dat de Nicolae Iorga: „În viață pierdem ani, iar de la moarte cerșim o clipă.” și propriul Motto: „Furtuna nu doboară arborele cu rădăcini puternice, ci pe acela căruia i-au fost retezate rădăcinile” – Mihaela CD. Bine alese și relevante pentru ceea ce urmează să aflăm.

Cuvântul Editorului, distinsul domn Johnny Ciatloş Deak, surprinde esența acestui volum: „Poeta scrie cu pana-i înmuiată în cerneala emoțiilor, din suflet și pentru suflet, apropiindu-se de inima cititorului prin versuri udate cu lacrimi de amintiri, însuflețite de trăire. Prin versul său poeta iubește și plânge, dar mai presus de toate, crede și speră, căci, după orice furtună, oricât ar fi de grea, întotdeauna, răsare soarele!”

O prezentare care definește poate cel mai bine, momentele trăite de autoare, în momentele de cumpănă sufletească prin care a trecut, prin pierderea părinților și de revenire în forță poetică, prin redarea trăirilor sale cu discernământ și maturitate poetică.

O carte scrisă în memoria părinților săi, Zamfira și Cornel, ce constituie pentru dumneaei, Îngerii săi pe pământ și în cer.

Cartea are 17 capitole, pe care le parcurgem, unul după altul, într-o construcție literară specială, care dă profunzime și stabilitate, urcând alături de scriitoare treptele devenirii umane.

Capitolul 1. Gânduri călătoare

Încă de la început, constatăm că pentru autoare: „În suflet ninge / Cu fulgi înaripați de dor!” (Fulgi înaripați de dor)Un carusel plin de gânduri îi străbate ființa, în care amintirile îi bat în piept, stare pe care o resimte și frunza și teii și prunii din livadă.Este firesc, toate au rămas imprimate de pereții sufletului, pentru a dăinui vii.Osândă-i viața pe pământ, „joc de ruletā programat”, este concluzia autoarei care constată că inconștient investim în prea multe lucruri fără rost. Nedrept i se pare ruperea acestui „legământ dintre părinți și copiii lor” (Nu-i drept).

Asistăm la un dialog cu Dumnezeu pe care-l caută neîncetat, încercând să înțeleagă lumea, cuvântul ce este „armă și e cânt”, alături de iubirea Lui, care este „leac la toate” (Dumnezeul meu divin), și-l roagă pe Iisus să aibă grijă de părinții ei, acolo, în Raiul Lui. Își simte sufletul desculț și orfan, inundat de dorul fără margini, în Respirații sacadate.

Capitolul 2. Uragan de sentimente.

O Fericire ruginită resimte, în care primăvara devine toamnă, în care ghioceii mamei au plecat și ei în rai, valuri de gânduri și amintiri îi pătrund ființa, în care dorul și absența sunt greu de redat în cuvinte, transformându-se, generând Furtunile sufletului.

Până și „Adevărul suspină”, durerea e și ea flămândă „Și-atâta iubire curată se risipește” înRăzboiul din suflet. Poeta încearcă să definească viața: „Viața-i un foc ce arde viu” … „care arde cât i-e dat” (Voi știți ce-i viața?).

Pe Părinți, și-i vede precum niște sfinți, acum departe de lumea plină de orori în care trăim. Dorul de ei este copleșitor, o arde, e de neînlocuit, chiar dacă le poartă în suflet îmbrățișările și glasul. În viața ca o poveste, cu sfârșit căruia nu-i dăm crezare, oamenii sunt orbiți de iureșul vieții, în care călcă peste greșeli, fără să ee oprească. Ar vrea să învețe să-și astâmpere dorul… din inima care-i așteaptă și-i vrea pe părinți acasă.

Capitolul 3. O dulce mamă.

Asistăm la o emoționantă recunoștință: Îți mulțumesc că mi-ai fost mamă! Poeta retrăiește bucuria clipelor petrecute împreună, alintul din priviri, care urcă în gânduri de tihnă, acolo în cer.Un trăit, Colind pentru mama, o fac să revadă „casa plină” şi „bradul încărca”, numai că acum totul se metamorfozează în Dor, in inima zdrobită de durere.

„Peste Carpații-albiți de soartă / Prin ale inimii poteci / Stă tristă azi o mamă-n poartă / Și-și numără anii cei seci”. Nimic nu poate înlocui această imagine, în locul cărei a rămas doar durere, „lacrimi arse în tăcere / Cu dorul așteptând în prag”.Numai O rugă de mamă, poate ajunge la Dumnezeu, care a trăit o viață cu dorul de copiii ei.

Capitolul 4. Scrisori pentru tata.

De atâta dor, plânge și cerul. Poeta ni se confesează: Aș da un an pentru o clipă, pentru o îmbrățișare, pentru un cuvânt înțelept și sfânt, cu dor de clipele de altădată. În vis doar, în veșnicia înaltă, părintele său drag îi apare în Visul meu de vis… și îi face o urare: „Eu îți urez de-aici de pe Pământ / Să tăinuiești Tată întru eternitate / Și către tine ajung-al meu cuvânt / Mulți ani în cer plini de divinitate!” (De ziua ta în cer) și toate într-un dor sfâșietor și nesfârșit. „M-aș face ram, m-aș face râu / Și pasăre în zbor m-aș face / De dorul tău în lan de grâu / Un spic ce freamătă și tace.” (Dor de tata)… Un dor pe care și eu și cititorii îl simțim și unii chiar ne regăsim.

Capitolul 5. Treptele timpului.

Acum, timpul curge precum în lucrările lui Dali, până Dincolo de timp, poeta încercând să surprindă „Momentul între viață și vecie”, … în care clipa e „Este doar o linie”,… „Este și eternitatea”,… „Nu-i decât un simplu murmur”,… „E o mare hoață”,… „Ea îți răpește numa-ntr-o secundă, / Tot ce ţi-i drag trimite-n infinit”… „Este viața toată, … Apreciaz-o deci, căci ea îndată, / Se poate transforma în infinit!” (Ce-i clipa?…)

Poeta aduce în atenția noastră o serie întreagă de reflecții despre timpul, pe care nu-l prețuim și pe care-l vede „tot mai scund”, cu „clipe tot mai reci”, cu suferința ce „doinește” și „Neputințe veștejite”. Ne îndeamnă să ne oprim, să ne bucurăm de viață, întrucât pe toți ne așteaptă aceeași Scară către cer.

Lacrimă de dor ne lunecă și nouă pe obraz, dar versul poetei surprinde Fulgi de gând de pe un nor. Pentru ea, Timpul e „cea mai scumpă avuție”. Mai ales că nu știi când roata vieții se oprește. Percepe pasul sacadat al timpului. care nu e de împrumut.

Capitolul 6. Rădăcini de iubire.

În postul Paștelui, cu Inimă sfâșiată, poeta retrăiește despărțirea de Tatăl: „Plânge-n cui pălăria-ţi fumurie / Și-n inimă strigă Dorul ferecat”. Inima, doar ea știa „câte-n viață-s trecătoare”… „Obosită de magie, de-atâta-nvolburare / Bate tic ș-înc-o mie, pierzând pașii pe cărare.” Crăciunul, flacăra șemineului, reverberează în sufletul poetei cu dorul infinit de tatăl ei, în căutarea care nu are margini.

Capitolul 7. Să fii copil.

O Altă fațetă a iubirii ne este prezentată, cea a copilului, căruia îi dedică versuri, conștientizând darul divin: „Să știi că Dumnezeu mi te-a ales / Să-mi fii copil și să te iubesc tare (Copilul meu cu inima senină). Împreună,într-o colindă sfântă, se bucură în anotimpurile vieții, de copilăria fericită. Poeta nu-și uită nici bunicii, cu Bătrânul lăutar… „În scumpe amintiri de la țară…”

Emoționant este momentul când, poeta copilă fiind, nedumerită că oamenii mor, își întreabă tatăl: „De va pleca ce fac cu al meu dor / Și tata mi-a promis spunând / Că el n-o să plece niciodată” (Acolo, Sus!) Era cel mai înțelept răspuns pe care un Tată îl putea da copilului pentru a nu-i întrista copilăria. Și ne spune poeta: De-ar fi să mă mai nasc o dată, … „Aş cere timp să-mi dea, nesfârşit!”

Copilăria ei, copilul ei, „Copil frumos cu chip de înger”, înCandoarea copilăriei.

Capitolul 8. Reflecții.

Poeta ne invită să medităm profund despre fericire și Legea sorții nu te iartă: „Cândva, lăsat-ai tu ai tăi părinți / Cu lacrimi crude plânse în pridvor / Acum sunt așezați printre cei sfinți / Și-ți plângi durerea cu un mare dor”.

Dar mesajul sublim care atinge pe oricare este: „Vizitați-i pe dragii părinți / Respectați-i ca pe sfinți!” (Vizitați-i pe părinți -cântec-).

În paralel face o constatare: Nu mai e loc „Pe Terra nu mai este loc de-atâta nebunie” … „Și-am hotărât c-ar trebui / să ne mutăm în altă constelație”… // „Și crucile se-ngrămădesc, / e mare aglomerație și-n cimitire, / Doar sufletele merg în Rai unde / e loc destul și unde-i pace și iubire!” iar aniversările se petrec în Rai.

Mă gândeam în timpul lecturii ce panaceu reprezintă Scrisul pentru un om atât de sensibil, fără să știu că urma poezia Poetu-i tot: „apă care curge”… „slova ce se scurge”… „liră și-i speranță”… „Dor umed”… „veselă vacanță”… „tot și totul e-n el”… „zeu, fiu de Prometeu”… „Poetu-i lacrimă dar și râs / La miez de vers, în poezie”.

Lăsați ca să trăiască scriitorii,… „Că-n lumea nouă cea dumnezeiască / De-ale lor poezii o să fiți salvați”. „Lăsați-mi versul să vă însoțească…. Lăsați-mi versul să vă fie alinare!”

Capitolul 9. Desenând toamne.

Descoperim o altfel de toamnă: „Ne plouă în suflet poeme”… „Brunul sărut atinge pământul”… „Și toamne vin în amintire / Și-n gând înmuguresc boboci de flori”. Un anotimp căruia îi închinăOdă toamnei. Asistăm la o îngemănare cu natura „Viața-și leagănă apusul / Printre frunze de arțari / Si-ncet amuțește fusul / Simfonia din stejari” (Apusul toamnei). Printre lacrimi de timp, răzbate dorința poetei: „Un mic răgaz pe-a timpului aripă / Mai lasă-mi toamnă gândurile verzi”. O însoțim tăcuți „În pădure Pe colină / Pacea-i sfântă, e divină”, iar după intemperii „Apoi soarele răsare!”

Capitolul 10. Cioburi însângerate.

Triste sunt pentru poetă Sărbătorile Pascale, fără părinți, pline de zbuciumul lăuntric al absenței în care se simte Orfană. Poeta trimite Scrisoare tristă către Moș Crăciun prin care își dorește „chipurile lor să văd cu mare drag / Așa ca-n alte sărbători când fericiți eram.” „Cu tata împreună / Din cer să ne vegheați”. (Plecat-ai scumpă mamă).

Un drum către lumină, dar în care despărțirea este grea și profundă. „Mă zbat să uit și să accept / Dar durerea, mereu revine / Că nu-i lăsat în lume drept / Părinții să ne plece la Tine!” (Cântând pe-a poeziei coarde), purtându-i în rugăciuni și pomenindu-i să le fie somnul lin. O tristețe care doare răzbate în întreg volumul în care, suferința își dă mâna cu neputința. O îmbrățișăm tainic pe poetă și îi suntem alături.

Capitolul 11. Prin clepsidra vieții.

În tăcere se scurg prin clepsidra nevăzută etapele vieții, cu tristețea de mână, cu clipele ce tac, iar Roata vieții se-nvârtește amețitor. Și ca o baladă: „Viață, Viață, trecătoare / Ca o frunză care moare / Bate vântul o usucă / Vine ploaia și-o s-o ducă!”, doinește în suflet nostalgia și dorul și amintirile toate, ca și Balada părinților însingurați, care își cântă la vioară, dorul de copiii trimiși la studii. O soartă asumată în tăcere, „Și-și strânge bătrânețea în batistă”… „Îngerii argintii cântând tandru în cor”, însoțindu-le rugăciunea.

Capitolul 12. Lacrimi de ființă.

Dureri în alb și negru: „Mă doare albul / de pe tâmpla / inimii mele / Și negrul / ce mi s-a strecurat / în amintiri”, cu Întrebări în gând – care rămân fără răspuns, printre Slove din pulbere de stele șoptite.O viață în care, Mama e numai una, icoană a sufletului, „zână bună”, „Cu a sa rugăciune sfântă”.

Capitolul 13. Tu, Doamne

Un dialog sincer: „Tu Doamne de ce ne-ai făcut muritori?”… „Ești unic! Dirijor Universal! / Oprește lacrima ce scald-obrazul / Și inventează Omul ETERNAL!”

Întrebările continuă: „De ce-i atâta jale pe pământ / De ce-ai lăsat Tu, Doamne, / atâta suferință și jale pe pământ”. „Primește-i în Împărăția Ta / Pe toți cei dragi ce-au plecat dintre noi”… „Mame și tați venit-au la Tine”… „Tu Doamne, fă-le loc în raiul Tău!” (Pomelnic).

Strigătul poetei este ferm, abisal, clar și îndurerat: „Doamne fă-i pe oameni buni”… „Fă-ne stânci ca să răbdăm”… „Numai tu ne mai poți salva!” (Către Tine). Este încrezătoare în puterea divină: „Doamne tu care le știi pe toate / Ai grijă de ai noștri dragi părinți / Veghează-i Tu Sfinte de se poate / Căci i-ai luat acolo-s sus la sfinți”. (Forța Dumnezeiască) și Fă-ne lumină!

Capitolul 14. Departe-n nemurire.

Și din nou, „toamna vieții și-a închis cortina”… „Spre porți celeste inima vă poartă / Ajuns-ați precum un fulger blând în rai”. (Alte timpuri). O toamnă în care Doruri despletite urmează Pe ale viselor poteci.

Un destin asumat, cu demnitate și credință: „Atât cât mai trăim aici / Să ne fim demni în conștiință // Căci soarta noastră e destin / Ni-i rostul scris din pre-ființă / Pe-acest pământ / Doar pelerin / Aleși suntem, să fim ființă”.

„Doar Domnul Sfânt știe / Viața să ți-o crească / Deci voia Lui să fie / În pacea cea cerească!” (Fără lămurire). Iar tu, „Adună faptele creștine / Și sfatul bun să-l dăruiești / Citește-nvățături divine / În noul Rai să viețuiești” (Noul Rai).

Capitolul 15. Despărțiri.

„Doamne, fii bun și milostiv / Cu sufletul gingaș al mamei”. (Plecarea mamei). „Trimit spre rai mereu cuvinte / Dar nimeni nu-i să le citească” (Plecatul meu tată). „Ne plânge dorul fără de-ncetare / De cei ce-ați fost și ne-ați plecat pe veci”. Se împlinesc trei ani, de absență: „Limbile de ceasornic dorm tăcute”… „A adormit și zâmbetul din poza ta / În jur e totul trist și zarea-i ofilită / Iară livada plânge-n fulgi de nea…”

Viața, un „labirint întortocheat”, „Domnul ne dă cu împrumut părinţi / Să îi avem cu noi un număr de ani / Şi-apoi îi ia şi-i aşează între sfinţi / Noi să ni-i amintim vii şi spontani”. (A trebuit să-ţi zic la revedere).

Capitolul 16. Umbrela amintirilor.

Poeta trăiește acut amintirile, Curcubeul tinereții și Crăciunul din oglindă. Amintirile și le aduce aproape, trăindu-le aievea, toate într-un dans amăgitor”. Retrăiește vacanțele la bunici, cabanele din frunze, scăldatul la gârlă, toate creionând o Copilărie-n satul mic uitat de ani.

Poeta ar vrea, „Of, dacă timpul am putea / Să-l retrăim a doua oară!” (Să-ntorc pământul). Ar vrea: „lumea toată să opresc / Să spun povestea minunată” (De câte ori îmi amintesc). Plânge până și Căsuța părintească, alături de „dorul singurel”. Privește în oglinda timpului în care vrea să se vadă copil, lângă bunici, cu tata și mama, să le spun încă o dată cât de mult îi iubește.

Capitolul 17. Din Raiul lor.

Poeta își exprimă convingerea că În altă lume minunată … „Şi-n mândre binecuvântări”… „Ne-om întâlni cu cei plecați”. „Fiți demni și adevăr lumii să dați / Lumină și speranță spre mâine / Cuvântul către cer să-l înălțați / Să fie blând ajutor și pâine!” (Cuvânt către cer).

Pe Căi divine, am primit totul… „Părinții-s dați de bunul Dumnezeu”… „Căci Domnul pentru noi a pătimit / Lui să-i arăți recunoștință”. „În altevremuri ne vom naște iar / Și-om lua viața iar de la-nceput”.

Volumul se încheie într-o notă optimistă, când după noapte vine zi, când după tristețe vine bucurie, după ploaie va răsări soarele: „Să crezi că-n viață nu-i nimic întâmplător / Să crezi că-n lume nu ești degeaba trecător / Să crezi că ai o misiune chiar de ești muritor / Și pentru fiecare zi trăită să fii recunoscător!” (Să crezi…)

În volum, întâlnim superbe construcții estetice din cuvinte, într-o arhitectură proprie, ce creează stări autentice de spirit: „Năframa vremii” (Caruselul gândurilor); „a tristeții brumă” (Gânduri cu dor); „Te caut tată, trunchi rănit”(Mă arde dorul dragă tată!); „din lecții să poți toarce / Doar ce-i bun și ce-ai dăruit”(Acum pentru-apoi); „Furca tristeților”(Durere încrustată); „Timpul boem” (Ziua și noaptea); „piscuri de timpuri” (Cad frunze de tei); „lacrimi de timp”(Ton ruginiu); „Orfeline doruri” (Orfană); „glia-nfometată” (Viață trecătoare); „lacrimi plumburii” (Balada părinților însingurați); „a timpului sonată” (Pe cerul tău veșnic).

Volumul conturează un areal poetic propriu, cu un joc semantic de stări, semnificaţii şi construcţii estetice, prin care respiri adevărul, iar noi o însoțim de autoare cu admirație, cu pioșenie, cu compasiune și respect, în acest demers existențial și poetic. Nu ai cum să nu trăiești alături de ea, fiecare poezie, fiecare rugăciune, fiecare invitație la reflecție profundă.

Frumos redă autoarea venirea noastră în această lume, care este precum o călătorie într-o ţară necunoscută, departe de casa noastră, unde ne confruntăm cu intoleranţa, tristeţea şi mânia, în timp ce căutăm bucuria, înţelepciunea şi iubirea. Suntem prea ocupaţi cu „a avea” şi uităm verbul „a fi”. Uităm să ne bucurăm de soare, uităm să dăruim, să iubim, să ne bucurăm de viaţă. Acum, oamenii tot mai străini… pe Dumnezeu l-au uitat. Pe plan mondial vor să-ţi distrugă credinţa, familia și pe Dumnezeul din noi, dar pe care nu ni-L poate lua nimeni.

De fapt, viaţa pentru noi, este o carte formată din două coperte, una pentru când ne naştem şi una pentru când plecăm, între care, foi albe aşteaptă a fi scrise. Trecerea acestui test, nu reprezintă altceva, decât destinul nostru. Viața este şi rămâne un drum către noi înşine, o căutare de sine, o fereastră deschisă către Marea Singurătate. Dar vine o vreme când întrezăreşti calea în desişul straniu, într-un scenariu care uimeşte, dar care dă și speranţe şi înalţă.

Poeta își asumă destinul, își ascultă vocea interioară şi o lasă să curgă în culorile sufletului într-un fluviu al dăruirii.

Percepe cum Timpul curge, fără a măsura trăirile noastre, fără a cântări preţul trecutului, norii diafani ai copilăriei, în care aripile de lumină mângâie pe rând fiecare clipă, fiecare cuvânt. Timpul este moneda vieţii noastre, singura pe care o avem şi pe care nu ştim cum s-o cheltuim. Timpul muşcă din visul fiecăruia, absenţa şterge drumurile imposibile, iar Dumnezeu măsoară perfecţiunea dăruindu-ne iubirea care ne locuieşte. Fie că vrem fie că nu, timpul curge, fără să putem păstra prezentul continuu, dincolo de dimensiunea interogaţiei sau a introspecţiei, pentru că spaţiul dintre ce a fost şi ceea ce este, îl simţi tot mai greu vâslind prin asfinţitul de ape, printre evenimente și trăiri.

Acest volum este o pledoarie pentru credinţă şi iubire, pentru compasiune şi luciditate, pentru înţelepciunea îmbrăcată în haina modestiei şi a dragostei de oameni, o rugăciune făcută cu smerenie şi trudă, pe treptele greu de urcat de Lumină.

Așa cum reiese din carte, Poezia devine un leac pentru durerile sale, ale umanității, o binecuvântare, o alternativă ce se opune violenţelor pe care le trăim, le auzim şi le simţim, păstrând viu dialogul cu Divinitatea.

Dincolo de provocarea realului, spiritul poetei e liber, iar din confruntarea acesteia cu realitatea înconjurătoare se nasc adevăruri. Într-o lume agresată de real, lumea poeziei devine o casă primitoare şi tăcută, pentru ca lumea să devină o clipă posibilă, o arcă a salvării din potopul banalităţii. Scrisul este pentru poetă o rugăciune. Este deodată gnoză şi zidire, o forţă misterioasă de apărare a singurătăţii, o cheie de aur către inima ei. Poezia sa exprimă emoţie, sentiment, idee, ritm, armonie şi imagine, toate prezentate într-un stil personal, poetic și matur.

Poeta, uneori scrie, alteori tace, dar constată că dorul doare, zidește și creează: adevăr, lumină, iubire necondiționată, statornicie, râvnă, toate în prezența lui Dumnezeu. Constată că suntem legați de cer prin fire nevăzute, acolo unde ne sunt iubirile.

Iubirile poetei, sădite în ea, urcă la Cer, cu dor înaripat, dar și colindă lumea într-o dăruire de sine, de tot ceea ce ei, părinții și bunicii au investit în ea. Conștientizează dragostea infinită cu care părinții au așteptat-o la venirea în această lume. Ei rămân modelele noastre de iubire și de supraviețuire. Părinții, aleşi de Dumnezeu, sunt și rămân nişte Sfinţi, braţe care ne leagănă în tăcere identitatea, cu rădăcinile înfipte adânc în Lumina care ne creşte. Un dor care 0 frige și o coboară pe poetă în miezul cuvântului, unde scrie colinde, pagini de rai, pentru părinții deveniți îngeri Acolo pentru ei se aprind stele și rugăciuni.

O candelă stă mereu aprinsă în inima poetei, în inimile noastre, pentru părinți și bunici, pentru care a scris această carte, pe care îngerii o vor înălța la pridvorul cerului, pentru a-i bucura.

Pentru că cea mai frumoasă Poveste de iubire e scrisă în inimile părinților, care renunță la tot pentru fericirea copiilor. Chipul părinților stăruie pe prispa casei, în icoane tăcute, în bătăile de inimă ale Dorului, într-un ritm ascuns, stăruitor. Oameni ca niște sfinți, de care îi dor, care au adus raiul în sufletul ei și pe care îi poartă cu sfințenie în inima sa.

În volum, comunicarea cu Creatorul ocupă un loc semnificativ, un dialog tainic, o rugăciune, care îi modelează întreaga identitate.

În fiecare om, un izvor de inocenţă, plin de puteri, aşteaptă să armonizeze această lume cu iluminările exterioare pentru revelarea adevăratei identităţi. Un Univers în care nădejdea, credinţa şi iubirea se contopesc într-o libertate a spiritului, într-o armonie lăuntrică, ce se revarsă-n râuri de viaţă, devenind noi înşine.

Poeta a iubit și va iubi viața și oamenii în modul cel mai curat și profund, cu rădăcinile înfipte adânc în adevăr, în Cuvânt. Poeta, cu rădăcinile înfipte în pactul încheiat cu destinul, sădește o speranţă acolo unde, într-o crisalidă ard simbolurile şi transcend lumea.

Întâlnim aici, în acest volum, o poetică a trăirilor înalte, o proiecție de stări autentice, un mod de regăsire, de autoreflexivitate, cu Dumnezeu în inima sa.

Îi mulțumim distinsei scriitoare MIHAELA CD, pentru acest periplu spiritual prin sufletul dumneaei, atât de special și o asigurăm că îi suntem alături.

Îi mulțumim pentru minunatele proiecte de cultură, pentru frumosul Împreună realizat prin intermediul revistei „Poezii pentru sufletul meu”, împlinindu-vă cu demnitate și credință misiunea pe care o are față de acest neam și față de această țară.

FELICITĂRI, distinsă doamnă a scrisului românesc contemporan, MIHAELA CD! Sunteți sufletul Poeziei noastre românești în Canada și în lume! Așteptăm cu bucurie și interes următoarele apariții editoriale!

Prof. Aurelia Rînjea