Arad, începutul drumului – DAN ROMAN

Fragment de roman

Teatrul trona alb și liniștit în capătul bulevardului, cu o prezență vie, care chema la spectacol și cuvânt. Pe treptele lui, Anda stătea cu mâinile în buzunare, adăpostite de aerul rece, privindu-i cum se apropiau. Lumina scăzută a înserării aluneca printre clădiri, înfrigurată și grăbită.

— Ați venit, zise Anda, simplu.

— Nu se putea altfel, răspunse Valeriu.

Își întoarse capul spre Iulius și adăugă:

— A ținut neapărat.

Băiatul dădu ușor din cap și ridică privirea spre frontonul clădirii. Rămase tăcut, ca și cum ar fi primit ceva ce nu trebuia spus cu voce tare. Simțea că zidurile acelea albe păstrau ceva dintr-o altă lume, pe care nu știa să o numească.

Porniră pe o străduță ce se desprindea din spatele teatrului. Caldarâmul vechi se aduna sub pași, între trotuare înguste și fațade cu tencuieli coapte de ani. La colțul unei cafenele, Anda spuse:

— Orașul ăsta nu face zgomot.

Zăbovi pentru o clipă cu gândul prins înăuntru, apoi în firul gurii i se întipări un început de surâs. Îi privi pe cei doi și rosti aproape ca o mărturisire:

— Nu toți îl înțeleg. Secretul e că trebuie să-l asculți. Atunci începe să-ți vorbească.

Tăcerea îi însoți. Doar pașii lor se auziră, o vreme.

În față, se deschisese, larg, o stradă pietruită, acoperită de o lumină subțire.

Anda se opri în fața unei clădiri vechi, al cărei chip părea să fi rămas neatins de graba timpului. Zidurile ei tăinuiau începuturi, iar poarta închisă așeza în fața privitorului greutatea unei moșteniri. Deasupra, o placă de marmură purta înscrisul:

„PREPARANDIA ROMÂNĂ — 1812”.

Se întoarse spre Iulius.

— Aici a funcționat prima școală românească de învățători din Transilvania. Primul ei director a fost Dimitrie Țichindeal. Scria, preda, visa. Îndrăznea într-o limbă care atunci nu-și avea locul în școală.

Iulius înălță ochii spre clădire și rămase absorbit, încercând să descopere rostul ei pierdut.

— În vremea aceea, continuă Anda cu glas întărit, orașul era sub administrație sârbească.

Ridică apoi mâna și o îndreptă în față.

— Vezi biserica din capătul străzii? E sârbească.

Iulius urmări direcția înscrisă de mâna Andei.  În zare se contura un turn solitar, încheiat într-un coif întunecat, cu o cruce înălțată deasupra lui. Fațada albă, străpunsă de rame roșcate la ferestre, rămânea un chip de piatră al unor vremuri trecute.

Coborâră spre Mureș. Drumul șerpuia, închis într-o margine de un dig vechi de beton. Dincolo, copaci bătrâni sub care se zăreau, din loc în loc, bănci goale. Mai jos, se înfățișa apa înnegurată. Curgea lent, cu luciri reci, ținute de lumina serii  pe care o ducea înainte, ca pe un gând fără sfârșit.

— Dincolo e cetatea, zise Anda, cu un gest discret, aproape absent, arătând cu bărbia peste apă.

Silueta grea, în formă de stea, stătea retrasă, apărată de valuri de pământ și piatră. Părea adormită, dar își păstra încă viața ferită din interiorul ei.

— Nu se vizitează.

Iulius o privi cu curiozitate. 

— De ce?

— E o unitate militară acolo. Nu poate fi vizitată, răspunse Anda, oftând ușor.

Continuă apoi:

— A fost ridicată de austrieci împotriva turcilor, dar rolul ei s-a schimbat odată cu trecerea anilor. În 1848, din bastioanele ei s-a tras asupra orașului.  Acolo au fost executați cei 13 generali ai armatei      revoluționare maghiare. În Primul Război Mondial, a fost închisoare pentru prizonieri — mai ales sârbi.

Câteva clipe se făcu liniște. Doar apa foșnea moale, în marginea malului.

— Nu toate zidurile apără, zise Anda mai departe. Unele doar închid. Și uită.

Urcară din nou spre oraș. Drumul aluneca spre o clădire întinsă și gravă, ce înscria un semn statornic.  Se desfășura cu ferestre înalte și un balcon central, lucrat cu migală, care se ridica deasupra intrării. Avea tăria școlilor vechi, făcute cu gândul să dăinuie.

— Poartă numele lui Moise Nicoară, spuse Anda. A fost un om învățat. S-a ridicat de jos. A avut curajul să ceară pentru românii arădeni un episcop al lor. Pentru asta, a mers până la Viena, în fața împăratului. Acesta nu și-a ținut promisiunea pe care i-a făcut-o. Nicoară l-a mustrat aspru. A fost închis după aceea.

Drumul continua, flancat de clădiri vechi, legate, pe o parte, și de un parc cu copaci înalți pe cealaltă.

Anda se opri din nou în fața unui bust.

— Elena Ghiba Birta, spuse. Peste drum e școala care îi poartă numele. Și-a lăsat averea pentru ca tinerii săraci să poată învăța carte.

Iulius rămase adunat în el. Părea să înțeleagă că nu toate faptele mari se spun cu voce tare.

Dintre copacii parcului se ridica, maiestuoasă, clădirea Muzeului. Înfățișarea ei, cu trepte late, străjuite de stâlpi de piatră, cu o deschidere largă, domina împrejurimile, ținându-le într-un alt timp. Sus, cupolele rotunjite păreau turnuri de veghe, ridicate deasupra orașului.

Valeriu se opri o clipă. Îl mai văzuse și înainte,  îl vizitase adesea, dar acum avea un alt sentiment.   Clădirea ascundea ecouri nerostite, vii și neliniștite, care îl atingeau în adânc și îi lăsau o trăire tulbure că purta în sine ceva ce nu voia să tacă.

Câțiva pași mai încolo, spațiul se lărgea brusc. Devenise un loc întins, cu clădiri vechi ce se legau laolaltă și bănci înșirate de-a lungul bulevardului. În spatele lor se ridica Primăria.

Fațada albă a clădirii, ritmată de ferestre arcuite, urca spre turnul înalt cu ceas, care cuprindea locul.  Intrarea se deschidea în mijloc, de pe platoul larg,  pe sub o boltă generoasă și sobră. Un șir de steaguri tricolore îmbrăca dintr-un capăt în altul ferestrele.

Iulius se opri și privi spre monumentul din față — o lespede de piatră neagră, cu o cruce de metal. Sprijinite de ele, fremătau câteva coroane de flori.

— Ce e aici? întrebă.

Anda se apropie.

— În decembrie ’89, lumea s-a adunat, a protestat. A cerut ceea ce părea imposibil atunci — libertatea. Oamenii și-au strigat dorința înăbușită multă vreme. Unele glasuri nu s-au mai întors.  

Tăcerea se așternu între cei trei. Deasupra arcadei, litere aurii străluceau în zid: VIA, VERITAS, VITA. Valeriu ridică privirea spre ele și le citi în gând. Drumul. Adevărul. Viața. Cuvintele acelea veneau dintr-un timp mai vechi și stăruiau acolo, neclintite, purtând memoria locului și datoria celor de azi.

Trecură pe bulevardul larg, care se întindea drept, de-o parte și de cealaltă. Vitrinele magazinelor răspândeau dinăuntru o lumină caldă,  iar trotuarele aproape goale lăsau loc mersului să răsune limpede. Ziua se stingea, peste oraș se trăgea cortina înnoptării.   Totul rămânea mai domol.

— Locul ăsta se numește Podgoria, spuse Anda.

— De ce? întrebă Iulius.

— Aici soseau tramvaiele cu țărani din satele de podgorie. Veneau cu saci, cu coșuri, cu rodul toamnei. Vindeau și se întorceau în satele lor.

Iulius privea șinele tramvaiului care tăiau locul ca niște cicatrici. Îi păreau urme ale unei vieți mai vechi, peste care orașul trecuse fără să vrea.

În capătul bulevardului se înălța Catedrala Nouă. Cupolele sale rotunde apăsau peste zidurile albe. Intrarea largă, sprijinită pe coloane grele și reci, aduna într-un singur loc pașii tuturor drumurilor.  Deasupra, fresca se aprindea într-o lumină vie.

Anda privi spre ea.

— A fost ridicată după Revoluție. Nu are vechimea altor biserici din oraș, dar și-a aflat locul între ele. Cine vine dinspre centru, o întâlnește. Cine pleacă, o lasă în urmă.

Valeriu se opri câteva clipe, cu fruntea în lumină. În fața cupolelor, simțea un fel de liniște neîntâlnită până atunci, care i se așeza în inimă fără să ceară voie. Privirea îi alunecă pe bulevard, peste pașii parcurși.  Nu fusese o simplă călătorie. Era ceva mai adânc.

— Și tu? îl întrebă Anda, cu glas scăzut. Încotro?

Tăcu. Se uită la Iulius, care pășea alături de el. Apoi spuse, aproape fără ton, trecând o mână peste umărul lui:

— Vom vedea.

Anda zâmbi scurt.

— Sper că v-a plăcut această poveste a Aradului. Sigur, ar mai fi încă foarte multe de spus și de văzut. Dar e un început bun.

Se opri din mers și continuă:

— Eu locuiesc în zonă. Aici ne despărțim.

— Da, zise Valeriu, trezit parcă dintr-o altă lume. Îți mulțumim pentru lucrurile pe care ni le-ai spus. A fost o întâlnire cu orașul de dincolo de clădiri.  

Privi spre Iulius și îl trase mai aproape de el.

— Ce zici?

Acesta confirmă:

— Da, mi-a plăcut și mie. Doar că mi-e cam frig.

Liniștea înserării târzii fu alungată de câteva râsete desprinse din piepturile celor doi adulți.

— Bine atunci, articulă Anda după câteva clipe. Nu vrem să înghețăm aici. Ne vedem mâine la muzeu, la lansarea de carte. Și, de data asta, o să fie căldură. Începem la zece. Veniți, da?

Valeriu încuviință din cap.

Nu fusese o promisiune. Doar un răspuns firesc. Unul care se așezase singur.

(fragment din volumul în curs de apariție Credențional, de Dan Roman)

REVISTA EMOTII SI LUMINA