ZILE DE PLUMB – de LUCIAN CIUCHIȚĂ

Închise ochii şi porni „cinematograful” ei, filmul unei vieţi pe cât de scurte, abia împlinise 25 de ani, pe atât de bogate în întâmplări stranii, cărora nici acum nu le desluşise toate tainele. Pe sub pleoape îi curgeau imagini din Maramureşul natal, sătucul Onceşti de pe malul stâng al Izei. Crăciunul serbat printre nămeţii cât casa, prima zi de şcoală cu preotul bătrân sfinţindu-i bocceluţa în care abecedarul trona ca un voievod al viitorului, cununiţele de premiantă pe care tătuca Dumitru le învelea în piele de capră şi apoi le „sfinţea” şi el cu un pahar de horincă.

Cearta cu sora ei Arina pentru păpuşa micuţă, umplută cu lână de oaie merinos, pe care mămuca Daria o promisese aceleia care va termina prima de ţesut o faţă de pernă pentru bunica Tania. Păpuşa „murise” sfâşiată de dorinţa lor de a-şi arăta vrednicia. Mai târziu, mămuca Daria făcuse alte două păpuşi. Maria şi Arina le îngrijeau ca pe copiii lor.

Maria tresări şi deschise ochii. Pe obraji lacrimile curgeau pârâu. Copii. Oftă, îşi şterse faţa cu batista din borangic care avea în mijloc un „A” brodat cu fir auriu. Când avea trei ani învăţase un cuvânt, unire, şi zărea numai feţe vesele de la năpârstoci de seama ei până la moşnegi uitaţi de Dumnezeu. Chiar şi jandarmul satului le dădea din când în când bomboane. Arina ţipa toata ziuă prin curte: „Mergem la Alba, mergem la Alba!” Ea întreba mirată: „Ce e albă?” şi tot ea răspundea: „Zăpada, brânza, căţeluşa Ruja.”

„Nuu, surioară, nu… e un oraş mare, mare de tot!”

Fuseseră. N-au înţeles mare lucru dar au învăţat cuvinte noi: Basarabia, Bucovina, Transilvania, regat, rege, regină, Ferdinand, Maria…

– Maria, ca pe mine, dar ea e mai mare, merge singură pe cal şi tăticul ei nu o ceartă…

– Taci, prostuţo, ea e Regină.

– Şi ce dacă, eu tot pe mama Daria o iubesc… şi o să merg şi eu pe cal, ai să vezi.

La zece ani de la acea întâmplare, când strânseseră o ladă plină de coroniţe un alt cuvânt le făcuse să ciulească urechile: Viena.

Dumitru şi Daria vorbeau mai mult în şoaptă, dar ele tot auzeau.

– E musai, muiere, aici n-au niciun viitor. Fratele doctorului Urs e profesor de muzică la un liceu din Viena şi s-ar ocupa de creşterea fetelor. Doctorul îşi pune obrazul, iar noi ceva bani avem. Nu vreau să-mi văd copilele cum îşi scorojesc opincile prin bălegar. Vreau să facă şcoală, să înveţe carte şi apoi, dacă or vrea să se întoarcă la vatră, să lumineze şi ele alţi prunci, o fi o treabă faină!

Până la urmă nu avea să fie Viena, ci Salzburg.

Profesorul Urs obţinuse o catedră la Institutul „W. A. Mozart”, o slujbă mult mai importantă şi mai bine plătită, însă nu uitase de promisiunea făcută fratelui său în legătură cu cele două fetiţe „isteţe foc”, după cum aflase din scrisorile doctorului. Închiriase două camere în pensiunea „Kaiser Karl” în sătucul Grossgmain, la vreo 20 de km de Salzburg.

Mai avea profesorul şi o rablă de Horch, un fel de cupeu din care caii morţi lăsaseră moştenire nişte pneuri atât de uzate, încât era de mirare că aerul mai găsea locuri în care să se ascundă. Servieta cu partituri, o cutie plină cu sandvişuri şi câţiva pfennigi erau averea cotidiană a profesorului. Râsul voios şi tonic al fetelor umplea cu primăvară perpetuă habitaclul rablei. Le iubea pe aceste puştoaice năzdrăvane. La şcoală erau primele. Vorbeau germana mai bine decât unele doamne cu ascendenţă în nobilimea Reichului. Dacă Franz Liszt ar fi avut aceste fete, nu ar fi cântat la pian mai bine decât ele.

„De fapt ce vreau de la ele? Ce vor ele de la mine? Ce vor părinţii lor?”

La „Liceul Rudolf al II-lea” intraseră primele.

Le dusese într-o excursie la München. Era bine să vadă capitala Bavariei.

Greşise. Acum era capitala unui ins, Hitler, şeful suprem al tuturor supraoamenilor. S-au întors repede încercând să uite.

Toamna anului 1937 fusese mai rece şi mai cenuşie decât toate iernile pe care şi le aminteau. Fetele încă râdeau de poziţia pe care o avea „căsuţa” lor în raport de graniţa austro-germană. Stăteau pe marginile drumului care ducea spre Wissenbach.

Arina pe trotuarul care aparţinea Germaniei. Maria, în Austria.

– Hai la mine în Germania, îţi dau ciocolată Lindt…

– Eu am un bust din ciocolată al lui Franz Joseph… dar cred că este foarte vechi.

– Nu-mi pasă, surioară, acum Austria e republică.

– Da? şi Germania?

– Germania e imperiu! Reich!

Râdeau, intrau val-vârtej în bucătăria pensiunii, înfulecau câte un „wiener schnitzel kartoffelsalat” şi treceau, fără somn, la lecţii.

Herr Urs (numele germanizat) le privea cu tristeţe: „Ce ştiu bietele fete!”

În ultima vreme mergeau destul de des la Bad Reichenhall în Germania, cam la 3-4 km de casă. Vizitau termele romane, beau ciocolată fierbinte şi râdeau de băieţii cu coşuri care visau să ajungă aviatori în Luftwaffe. Spre iarnă Arina se întâlnea mai des cu Horst Gunesch, elev la un liceu sportiv, care alerga suta de metri în mai puţin de 14 secunde. Blond, frumos ca un Sigfried modern, elegant ca un dandy de la ciudaţii de americani, cânta precum italianul ăla, Caruso, vorbea engleza mai bine decât Chamberlain şi mângâia chipul Arinei ca un sculptor convins că Afrodita era imperfectă.

Ei, Mariei, băiatul nu-i plăcea. Îl simţea fals, rece, mânat de gânduri rele. Nu-i putea spune Arinei din simplul motiv că ar fi făcut-o să plângă. Îşi iubea sora. Îi ura prietenul.

N-a făcut nimic.

Anschluss-ul avea să rezolve totul, din păcate.

Austriecii beau pe străzi sărbătorind unirea cu Germania Mare. Erau din nou un Imperiu.

Seyss Inquart devenise gauleiter, guvernator.

Fostul cancelar fusese „sinucis”, regrete eterne, viaţa merge înainte… alături de „fuhrer”!

Tineretul visa epoleţi, fireturi, arme la brâu şi dreptul de a ucide orice nu însemna „ubermensch”: evrei, ţigani, adversari.

Tânărul Gunesch nu mai gustase apa de zile bune. Arina privea cu groază transformarea băiatului pe care îl vedea alături de ea în Maramureş, stâlp la bătrâneţile lui Dumitru. Simţea că se rupe de lumea reală, că se îmbată cu vorbe false răcnite de un dement adulat de orbi şi surzi. Hotărâse că merita o ultimă încercare: va merge cu el la o întâlnire a hitlerjugend* din Bad Reichenhall, în piaţa „Leuwe”, vizavi de primărie. Spera că nu vor veni prea mulţi, se va termina repede şi îl va lua pe Horst în cămăruţa al cărei balcon părea o grădină plină de muşcate.

Naţional-socialiştii voiau un vot, un vot rapid, care să îl confirme pe tânărul Gunesch drept lider al lor, un Apollo al acestei zone care de acum era Germania. Cu tot cu Grossgmain, Salzburg, Bad Ischl şi alte focare austriece decrepite. „Deutschland, Deutschland über alles”, „Wir sind alles!”…

Arina îl privea pe Horst cum se îmbată… plângea fără lacrimi. Era o beţie dublă, de alcool şi de putere. De fapt, era doar viciu. Poate conjugat cu un caracter slab. Poate toate la un loc. Dar nu putea să-l abandoneze în acest moment. Îl urmă într-o speluncă sordidă care avea şi camere la etaj. Erau două fete şi opt mici „fuhreri”. Frida era prietena lui Wetsel, nepotul lui Seyss Inquart. O ura pe Arina pentru chipul ei frumos şi pentru că nu bea schnapps şi bere ca ea. I-a asmuţit pe hăndrălăi profitând de faptul că Horst dormea, istovit de „opera sa politică”! O violaseră doi, când se pregătea al treilea, sărise prin fereastră.

Murise pe loc.

Fugiseră toţi înainte de sosirea poliţiei. Horst se ascunsese cu Frida în Konigsee. Nimeni nu i-a căutat… românca murise prin suicid din cauza geloziei. Maria nu putuse nici măcar să-i recupereze trupul. Profesorul Urs i-a explicat în cuvinte puţine că secundele curg în defavoarea lor.

– Vor trece luni de zile până vei avea un rezultat al autopsiei. Alte luni până se va discuta dacă ai dreptul să o iei acasă. Tu nu eşti cetăţean german. Nici măcar împreună nu avem bani să o ducem în Maramureş.

– Atunci stau lângă ea până văd unde o vor îngropa.

Avea 19 ani, dar hotărârea unui om care toată viaţa luase decizii capitale. Într-un fel avusese noroc. Nemţii au hotărât să o incinereze fără cine ştie ce anchete suplimentare, iar directorul crematoriului se lăsase înduplecat să ofere o parte din cenuşă „rudelor îndoliate”.

Evident, în schimbul câtorva mii de reichsmark!

În vara anului 1938 ajunsese acasă ţinând la piept micul vas cu resturile Arinei. Mămuca Daria murise în linişte câteva luni mai târziu. Nu plânsese. Tata Mitu mai zăbovea. Maria recita din Goethe şi Heine care nu fuseseră niciodată nazişti… şi pe care îi iubea.

Se ofileau trişti, cu ochi uscaţi şi ea, şi tata Mitu. Nici vorbe nu-şi prea spuneau. Zile de plumb. Se sărutau doar înainte de culcare. El avea barba aspră, ea buzele crăpate…

Apoi, brusc, cam la un an de la nenorocire taică-su îi spusese poruncitor, aşa cum nu-i era felul:

– Maria, trebuie să pleci!

( fragment din romanul istoric „Zile de plumb,” de Lucian Ciuchiţă)

REVISTA EMOTII SI LUMINA