POVEȘTI LA LUMINA ȘEMINEULUI
Clipe sfinte cern fulgi de lumină pe câmpia timpului… aducându-mi aminte de copilarie, de casa părintească, de bunici.
Când arșița dorului îmi străbate ființa, pașii inimii se îndreaptă spre un loc numit „acasă”. Se îndreaptă spre acea casă cu ferestre înrămate în zâmbete de iubire. Mă întorc cu gândul în satul bunicilor, în locul unde existența lor sfântă înmiresmase odată odaia. Îmi perind privirea în cămăruța scăldată de nesfârșita lor bunătate. Încă o mai simt, acolo, rămasă ca o lumină, caldă și binefăcătoare. E atâta linişte…
Mă odihnesc lângă amintirile ce pâlpâie ca o lumânare aprinsă, pâlpâie o flacără nesfârșită a trecutului. În curte a crescut iarba. O iarbă fragedă de un verzui viu, intens, ce acoperă și ocrotește sub ea pașii bunicilor, pașii mamei, pașii mei de copil… Tot ce au fost ei odată s-a perpetuat aici, vorbele lor calde, lacrimile și bucuriile lor, privirile lor fericite, sau nefericite, și chipul lor blând și luminos.
În negura trecutului, îmi zăresc bunicul, trezit înainte de răsăritul luminii. Străbate razele de întuneric din curte, se îndreaptă spre șură. Își pregătește coasa și pune în desag o felie mare și pufoasă de pâine, o roșie și o bucată de slănină. Își înfășoară briceagul într-o bucată de hârtie ruptă dintr-un ziar. Bunica e în spatele casei, aruncă la porci o găleată cu mere culese din grădină. Găinile cârâie și se strâng în coteț, una lângă alta. Stelele se topesc în neant, lăsând locul zorilor să împrospăteze cerul.
Aud vocile ferice ale copilăriei rostogolindu-se printre frunze fremătătoare de nuc, și zâmbesc pietrelor spălate de sute de ploi, care încă mai păstrează amintirea juliturilor de pe genunchi, când mă zbenguiam cu prietenii pe cale. Era acea vreme când arborii încoronați cu petale de frunze ne priveau cu duioșie, când vânturile stăteau cu noi la povești, legănându-ne glasurile, și bolta celestă încinsă cu un brâu de lumină își aștepta propriul soare.
Îmi scald privirile în râul ce curge lin în fața casei, acolo unde puneam pietrele pentru a opri câteva șuvoaie din cursul lui, și ne răcoream trupurile în apa limpede ce izvora din inima muntelui…
FRAGMENT DIN CARTEA ”CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI”.
Lectura este un act de călătorie interioară, un mijloc de a ne hrăni sufletul și de a ne îmbogăți viața.
Distribuie articolul:
Doamne cât e de frumos! M-ați teleportat în copilărie! Copilul meu interior e fericit!