MĂ mai scrie o poemă, răscolind bazarul cu rever al vorbelor somnolând dorinți pe caldarâmul fără punctuație și adnotări.
Mă scrie în respirația-nserării ce se-alintă între crini, în albul liniștii de mai, așa cum poate, mai pribeag, mai cătinel, pe velințe și pe frunze, pe scaieți, pe bentițele din frunte, pe foița de țigară, pe papirus și pe pielea sângerând a primăveri…
Mă mai scrie o poemă, rar, când gândul tace, macerat de-mbătrâniri și atunci întorc privirea către îngerul din palmă, iar el blând mi se desface de sub troienite vise, cântărind a lumii taină, ca să-mi spună cine sunt și ce zămisliri mă cheamă. Rezemată în rugina unui vers rămas fidel, o privire rătăcită taie gratii nopții albe, colorând fiori stingheri, cuvântul spânzură tăceri, pribegind în cuiburi goale și, aritmic, se destramă câte-un țipăt stors din harfa pipăită de luceferi…
Mă mai toarce o frântură migratoare de poem, colindându-mi clipa stearpă, așteptând lumini să-nvie dintre umbrele de fum și, prin frigul neputinței, descânt zorii ce-și împleticesc ivirea. M-așez cu liniștea la sfat, împărțim aceleași riduri, decorăm aripi în zbor și ne rătăcim deolaltă în desișuri cu amprente parfumate, grizonate, ne sfârșim de dragul nostru, ne veghem în miez de noapte și aprindem felinare vinerea, pe însomnare, când prin colb mă scrie stihul vâslind gamele minore și tăcut mi se așază, perpendicular, pe ore…
