Din cartea Marea degringoladă amoroasă, Colecția Violet
În acea dimineață însorită de aprilie, Ioana s-a trezit cu gândul că totul a luat sfârșit. Nu era prima dată când se îndoia de cursul vieții sale, dar acum era sigură că decizia nu îi aparține. Telefonul sunase deja, de multe ori.
— De ce nu răspunzi ?
Mama Ioanei își stăpânea cu greu vocea. De când era singură, privea în continuu la televizor. Ecranul albastru o hipnotiza, era acolo permanent, nu își mai amintea dacă îl închisese vreodată. De atunci, de atunci.
— Știi că mă sperii dacă nu răspunzi ? Am sunat de atâtea ori ! De ce lași robotul în locul tău ?
Pentru Ioana, telefoanele zilnice erau o probă de curaj și îndemânare, la care participa fară entuziasm. Avea destule ale ei pe cap, fricile mamei, pe care le înțelegea, erau greu de adăugat. Mai ales duminica, înainte să apuce să mănânce. Gândul că avea tabieturi o scotea din sărite, dar fără ele nu reușea să își organizeze viața. Deschise caietul de relații și bună dispoziție, notă atentă ora, trase aer în piept și sună înapoi :
— Bună dimineața ! Nu avea ce să se întâmple grav, sâmbătă noapte, în Drumul Taberei.
— Nu te uiți la știri ?
— Niciodată, de când m-am întors. Doar știi asta, ți-am spus și tie să arunci televizorul pe geam.
— Și eu ți-am spus să rămâi acolo. Dar când m-ai ascultat tu pe mine ?
Discuția ajunsese în punctul mort obișnuit. Când am plecat, m-a certat cu cerul și pământul. Când m-am întors, a fost și mai rău. Ioana deschise celălalt caiet, al plecărilor și despărțirilor. 12 ani de Italia. Trei vieți irosite, pe care nu le-aș fi trăit dacă rămâneam aici. 100 de file dictando, scrise mărunt, inclusiv pe coperți. Cum să explic că am fugit de aici, oriunde, apoi că m-am întors oricum, numai că să scap ? Își întinse degetele pe masă și își făcu, din nou, curaj :
— Ce s-a mai întâmplat ? Cutremur, vreo vedetă părăsită de iubit ?
— Nu e de râs, ne închid aștia în casă !
Ioana închise brusc telefonul și își căută alt caiet. Ce mizerie de porc, ce orgoliu am avut să îl scriu. Caietul fericirii italiene. Câți ani am stat închisă în casă ?
Pe prima pagina era lipită fotografia ei de la sfârșitul școlii. Seamănă cu mine fata asta slabă și veselă. Dar prea puțin seamănă. Hai să fugim, să ne ajungem afară. În Italia de-abia așteaptă ăia fete frumoase și muncitoare. Hai să ne căutam norocul acolo.
Astea erau discuțille între colege, toate visau străini bogați și manierați. Cu diploma și 200 de dolari în geantă, a plecat și ea, cum se aștepta toată lumea, mai puțin mama ei.
— Unde te duci, printre străini, ce iți lipsește aici ? Ce nu ți-am oferit ?
A dat din umeri la întrebarea repetată obsesiv, printre lacrimi. În autocar, și-a dat seama că nu știa răspunsul. Spera să îl afle în călătorie, dar avea deja un ghimpe în suflet. A fost ușor să plec, nu o să fie la fel de ușor să rămân.
Povestea ei era simplă, cât să încapă în doua caiete, mai mult mâzgălite decât scrise. Cum am uitat cine sunt, se numea primul.
Diploma ei nu valora mare lucru. Nu de asta au ăștia nevoie, i s-a spus repede. Du-te să lucrezi în casele lor, așa iți faci acte și o intrare în lumea bogaților. Ai grijă de o babă cu avere, îi cunoști copiii și nepoții, așa te măriți și iți faci un rost pe aici.
Ani de zile după, ultimele pagini din al doilea caiet aveau scrise doar întrebări. Parcă ar fi un consult psihiatric, la care pacientul refuză să răspundă. Ce caut eu aici ? Cum am reușit să uit de mine ? În ce domeniu aveam diploma ? Oare viața mea independentă a fost un vis ? Dacă mâine dispar de aici, cine își va aminti de mine ? Vor ști măcar să îmi pronunțe numele corect ?
În primul an a avut cinci zile libere. În prima dintre ele, a ieșit în fața casei, s-a așezat pe o bancă din parc și a adormit. Când s-a trezit, nu mai avea telefonul mobil și primii bani câștigați. Atunci a început să scrie, să nu uite prin ce trece. Celelalte zile le-a petrecut la telefon, inventând o viață frumoasă, prosperă și tihnită. Cartelele de pe care suna erau lipite în primul caiet. Își amintea perfect cum trebuia să formeze zeci de cifre până să obțină legătura, apoi cum număra minutele până expira creditul. Zece minute vorbite, trei zile de muncă. Și chinul de a inventa, de a trăi în altă lume în acele momente comprimate, în care așteptările de acasă se luptau, acolo în inima ei obosită, cu nisipul ud și murdar al vieții ei, în cușca bătrâneții altcuiva.
— Nu trebuia să închid, mama nu știe ce m-a supărat.
De când se întorsese, era tot în casă, dar acum era, în sfârșit, singură. De parcă m-aș păzi pe mine, de parcă ar veni cineva să mă fure și nu aș vrea. Să vină, să vină oricine, ușa are un zăvor tare vechi.
— Cine te-a supărat, ce mai mint ăștia la știri ?
— N-ai văzut, vor să bage carantină, să ne închidă în casă ! Nu mai pot să merg nici la taică-tu, la cimitir, de mâine.
Trebuia să fie asta, bineînțeles, era de așteptat. La graniță i s-au aruncat priviri pline de ură și reproș. Ați venit să ne îmbolnăviți, ați plecat acolo să le ștergeți bătrânii la cur și acum veniți să ne îmbolnăviți pe noi ! A dat din umeri, nu știa despre ce e vorba, nu voia decât să se termine drumul înapoi. Parcă timpul rămăsese în loc, același autocar, același șofer care mergea prea repede, aceleași manele care se auzeau pe telefoane, aceleași mirosuri de semințe și de salam. Dar oamenii acum erau speriați, nu temători. Dar pe ea nu o interesau deloc problemele altora. Basta, de acum doar eu contez. Care eu ?
— Bine că ai fugit la timp de acolo, a tot auzit.
Știți voi cât de amară este pâinea prin străini, și cât de greu este să nu reușeșți acolo unde se tot spune că este simplu și banii cad din copac ? Renunțase să mai spună astfel de lucruri, le scria din nou și din nou în caietul pe care îl cumpărase de la benzinăria din vamă. Aveau aceleași pungi de pufuleți ca la dus. Puteam să mă întorc cu avionul, acum am ceva bani, oare de ce am luat iarăși autocarul ?
— Lasă că trecem noi și peste asta, mamă. Nu o fi chiar atât de rău, nu mai pune tot la suflet. Ți-ai cumpărat medicamentele ? Ai de mâncare ?
— Am tot ce îmi trebuie, știi că m-am obișnuit să mă descurc singură, de când nu mai este taică-tu. De tine mi-e mai frică, ce faci singură acolo, de când ai venit.
Ioana privi în jur și îi veni să râdă. Chiar așa, ce făcea ea acolo ?
În parcul din fata locului era o liniște nefirească, care îi îngheță spatele. Ce soare puternic, și totuși parcă este iarnă. Nu era nimeni în curtea școlii de alături. Nici pe bănci. Ba da, pe una dintre ele fuma un bărbat înalt, cu un câine alb la picioare. Când trecu pe lângă el, o fluieră în glumă și strigă vesel :
— Unde vă plimbați domnișoară, pe timp de pandemie ?
— Da’ ce te roade grija ? se trezi Ioana zicând și regretă imediat. Vai de mine, ce urât am vorbit, zise cu voce tare și roșie toată la față.
— Pandemia ne-a tâmpit pe toți, zise bărbatul, cu o voce gravă și plăcută, de fumător. Până și câinele e mai nervos, deși este rasă de circ, nu de pază.
Ioana tresări la auzul vocii, apoi îl privi cu atenție. Trăsăturile îi păreau cunoscute, dar în mintea ei se suprapuneau pe o figură de copil. Tot aici, în parc, dar acum cât de mult timp?
— Eu sunt, Ioana, Marcel, colegul tău de generală.
— Banca din spate, de la geam. Da. Nu te-ai schimbat mult.
— Ba da, ești tu drăguță. Arăt ca tata, mai am puțin și o să semăn cu bunicul. Tu ești tot o frumoasă.
— Da, sigur, o floare de nu mă uita, fix așa sunt, râse Ioana și se așeză lângă el.
— Suntem doi frumoși atunci, și cu potaia trei, râse și Marcel, iar hohotelele lor au răsunat în tot cartierul pustiu. Dincole de perdele, vecinii se uitau să vădă cine nu știa că sunt vremuri triste și periculoase.
Când se opriră din râs, Ioana îl privi cu atenție. Era ceva ce îi inspira încredere la acest bărbat cu barba aproape albă, mâini aspre și riduri adânci pe frunte. Îi venea să se lipească de el, să îi spună ce avea pe suflet de când venise.
— Îmi dai și mie o țigară, te rog ? Mușcă câinele ? se trezi iarăși vorbind fară să vrea.
— Te rog, poftim, Kent lung, ca pe vremuri, țigări de doctor, nu se găsesc în Spania. Nu mușcă Pufarina, dar e bună împotrivă jandarmilor. Îi pun declarația la zgardă și o plimb până începe să plângă de oboseală, înnebunesc în casă, cu pandemia mă-sii. Acasă, tata mă tâmpește cu televizorul, nu știu ce făceam fără câine.
De când nu mai fumasem ? Tot aici, în parc, pe la sfârșitul liceului, când era la mare modă. Kim mentolat, mare șmecherie pentru fete. Bine că n-am păstrat obiceiul, numai pe asta nu-mi trebuia să mai dau banii prin Italia.
— Ne vedem și mâine ? îl întrebă firesc, de parcă reluau o discuție veche, întreruptă doar puțin.
— Sigur, aici mă găseșți, pe la 10, te invit la o plimbare. Acum e simplu, nu mai poți propune ieșiri scumpe la restaurat, de când le-au închis ăștia pe toate. Mergem în Moghioroș, dacă vrei să luăm o amendă împreună.
— E tot ce îmi doresc, râse Ioana și plecă înapoi în bloc, zâmbind pentru prima dată de când se întorsese.
A doua zi dimineața, coborî cu termosul de cafea și cu două cornuri cu gem.
— Bună dimineața, Marcel, hai la colazione.
— Neața bună, pe la noi ziceam că desaiunăm. Băgam pâine prăjită cu roșii și ulei de măsline, cu felii de avocate.
— Or fi bune și alea. Cât ai stat acolo ?
— Mult, prea mult, până mi-a albit barba și m-am lovit la un umăr.
Ioana îi văzu privirea tristă și simți iarăși nevoia să se lipească de el.
— Nici mie nu mi-a fost ușor. Cine crede că pe-acolo umblă câinii cu covrigi în coadă e tâmpit. Munca printre străini o plătești cu părți din suflet, pe care nu ți le mai dă nimeni înapoi.
— Ce frumos vorbești tu, Ioana, mereu ai fost deșteaptă. Eu n-am mai mers la scoală mai departe, am plecat să fac bani, eram tânăr și prost, dar mă ținea spatele. Acum sunt doar prost, dar am un BMW și rate pentru o casă în care nu mă mai întorc nici mort.
— Eu am fost la scoală, dar nu mi-a folosit la nimic. Chiar mă gândeam zilele astea, că nici nu mai știu în ce domeniu am diploma. În Italia am avut grijă de niște bătrâne bogate și senile, să știi că m-am deșteptat mult de tot, râse Ioana, și mai amar decât el. Nici BMW nu am, măcar, n-am mai condus de ani de zile. De toți banii mi-am luat o garsonieră, aici la scara B, la etajul III.
Marcel o privi cu mare atenție. Era prima oară când vorbea sincer despre ce trăise afară. Mângâie câinele și începu să își descarce sufletul :
— De plecat, am plecat în construcții, am probat multe pe acolo. La început legal și nu prea, ne bucuram de bani care ni se păreau mulți și îi cheltuiam pe băutură și mașini. Stăteam înghesuiți, ne mâncam de sub unghie și ne spărgeam în figuri prin discoteci, când veneam în țară. Mari șmecheri eram, de pe Spania. Când dă în tine patima banului, e mai rea ca băutura. Am început să facem și ce nu se face, un tovarăș a început să fure, altul să ia droguri. Ne-a luat o dată poliția pe toți, nici nu stiu pentru ce. După ce am stat câteva zile la beci, am plecat văzând cu ochii. Am nimerit în Insulele Canare, paradisul Spaniei.
— Cum e acolo, am auzit că este tare frumos ?
— Plaje negre, soare tot anul, da, tare frumos. Dar nu vedeam eu prea mult din asta. Am fost în agricultură, în sere, la roșii, muncă de animal. Și cam așa erau și colegii, câinele ăsta e mai fericit și mai liber decât am fost eu acolo. Să nu mă întrebi cum erau canarioții, că eu tot printre români am stat, și prost am nimerit mereu. În Gran Canaria este de mers în vacanță, cu familia, nu la muncă. Mi s-a urât și acolo și am plecat iar pe șantier, pe lângă Valencia. Aici m-am însurat cu o spaniolă, am zis să schimb ceva. Mai vorbim și mâine, hai că expiră declarația, și deja m-au controlat de două ori azi javrele astea de jandarmi. Mulțumesc că m-ai ascultat.
Ioana avea din nou ochii în lacrimi.
— Eu iți mulțumesc, mult de tot. Ne vedem mâine, sigur.
A doua zi Marcel a venit cu față de masă, farfurii și o omletă caldă.
— Am zis să nu bem cafeaua doar cu dulciuri, o invită el la masă. Te-aș fi chemat pe la mine, dar nu prea mă înțeleg cu tata și e puțin spațiu.
— Parcă ne-am întors în copiliarie, și iarăși trebuie să ne justificăm la părinți, râse Ioana. Cam așa e și la mine, cu mama, chiar daca nu stăm împreună. Mă prinde în fiecare zi la telefon.
— Bine că îi mai avem, așa cum sunt.
— Da, asta chiar așa este.
De sub masă, Pufarina începu să mârâie. Marcel ridică nervos privirea. Patrula de jandarmi și polițiști se apropia de ei cu pași hotărați și priviri dușmănoase.
— Bună ziua, știți că sunt interzise activitățile neesențiale, este pandemie și stare de urgență. Pe cine mai vedeți că ia masa în oraș? li se adresă răstit cel mai gras dintre ei.
— Plimbăm câinele, uitați foaia printată și semnată.
— Da, și câinele face picnic în fața blocului, când toți oamenii normali stau în casă, că să prevină contaminarea ?
— Băi, ce cuvinte noi ați învățat, toată lumea e doctor în țara asta, doar eu și câinele am rămas proști. Mâine scot și hamsterul în parc, poate ăla are voie să manânce iarbă, și mănânc și eu cu el.
— Lăsați miștourile, că v-am văzut că tot ieșiți toată ziua din casă, e de la 500 la 2 500 de lei amenda, dacă vă mai găsim așa, la distracție. Plimbatul animalelor de companie este pentru nevoile fiziologice, nu ca să se distreze stăpânii lor, acum când avem de combătut pandemia.
— Mai bine mă făceam câine atunci, doar să nu fi nimerit la muncă la poliție, că tot nu eram bine. Hai, ne scuzați, strângem aici și, de bucurie, se duce covidul în aia a mă-sii.
Patrula a plecat să își continue misiunea vigilentă, iar Ioana și Marcel i-au privit lung. Se făcuse dintr-odată frig, și li se stricase buna dispoziție. Chiar, ce făceau acolo, răzând împreună, de parcă trăiau într-o lume normală ? Marcel a rupt tăcerea, cu o glumă de pe vremuri.
— Mai știi cum strigam în copilărie, patrula suge ?
— Da, da, voi strigați băieții, râse ușor Ioana. Îmi aduc aminte, dar acum parcă nu îmi mai vine să râd. Nu le-o fi nici lor ușor, cu restricțiile astea, să fugărească oamenii pe stradă. Pe mama au vrut să o amendeze în fața magazinului, că depășise cu cinci minute timpul din declarație. Noroc că au sărit oamenii cu gura pe ei. Pandemia ne-a tâmpit pe toți, foarte bine ai zis.
— Mie îmi place mult să râd, așa îmi țin mințile acasă. Plus că în Spania așa mai făceam mișto de localnici, îi mai bagăm și îi mai scoteam, că tot nu pricepeau. Mă mai răzbunam pe ei, parcă mai îmi treceau supărările.
— Nu ești niciodată unul de-al lor, pe afară, nu-i așa ? Ești bun de muncă, cât poți, dar tot se uită urât la tine.
— Da, chiar că așa este. Hai să te conduc la bloc, vedem noi cum facem mâine.
În fața ușii metalice cu interfon, Ioana a mângâiat cățelul și le-a zâmbit din toată inima.
— Ne vedem și mâine, ne organizăm cumva. Întreb prin vecini dacă nu are cineva un câine de plimbat, așa păcălim patrula.
— Dacă tot vrei chestii în doi, nu vrei să ne pipăim în lift, că în adolescență ? Îl blocăm între etaje.
Ioanei îi dădură iarăși lacrimile de râs. Da, exact așa făceau atunci, cu vecinii care băteau nervoși la ușa de la etajul lor.
— Du-te-n mă-ta, spuse ea în glumă, suntem prea bătrâni pentru asta. Se opri imediat, roșie de rușine.
— Vai, iartă-mă, nu mi-am dat seama ce am spus. Iartă-mă, te rog, vai ce proastă sunt.
— Stai liniștită, lu’ mama i-a plăcut mereu de tine, i-ar fi plăcut și acum. Ai un suflet foarte frumos, Ioana.
Sărutul lor a înghețat timpul și le-a încălzit inimile, s-au aruncat unul în brațele celuilat cu bucuria celui care își găsește, în sfârșit, înțelegerea și liniștea. Acum părea că drumurile lor, atât de lipsite de bucurie, se uneau și formau unul nou, care avea să le împlinească pe toate celelalte.
Timpul a fost darnic cu ei, o perioadă. În garsoniera de la etajul trei, cu flori la geam și fără televizor, Marcel își uita rănile și descoperea o dragoste blândă, dezbrăcată de ambiții și răutate. Ioana rămăsese lipită de el, așa cum își dorise de când l-a revăzut în fața blocului. Ce se întâmpla în jurul lor ajungea la ei prin ceață, ca o muzică pe care o ascultă vecinii, în mod repetat, până o înveți, chiar daca nu vrei să o auzi.
— Oare câte declarații ne-am scris până acum ?
— Știe Pufarina, ea le semnează pe toate. N-am mai ieșit de mult împreună, să o plimbăm. Hai să mergem în parc, poate luăm amenda aia.
— Chiar te mănâncă spinarea.
— Da, dar nu mai suport să stau în casă și să ies doar la cumpărături, sau singur la plimbare cu cățelul. Hai, dă-i în mă-sa de polițiști, poate s-o fi terminat pandemia azi noapte.
— Ți-o dau pe mama la telefon, daca vrei să afli că nu e așa.
— Știu și eu de la televizorul lui tata, nu avea grijă. Bine că nu au pus pază armată la ieșirea din bloc, mă aștept și la asta. Mai ții minte filmele cu teroriști, cum ne apăram de ei ?
— Bine, hai să mergem în parc, poate iubirea protejează de amendă.
Aleile erau pustii și iarăși părea să fie iarnă, dar venise vara și soarele ardea deja, deși era încă dimineață. Mergeau de mână, ca doi copii care se joacă de-a iubirea. Marcel renunțase la barbă și purta o șapcă verde, iar Ioana își luase cele mai colorate haine pe care le găsise prin șifonier. Lumea era grădina lor fermecată, în care pluteau nestingheriți, ușori și veseli, ca într-o duminică fără început și fără sfârșit.
— Bună ziua, ce faceți aici ? Prezentați declarația la control.
Vocea acră a polițistului a spart în mii de cioburi liniștea în care își auzeau gândurile frumoase. A durat ceva până au înțeles ce se întâmplă.
— O, fir-ar de râs. Iarăși ? Uite, aici, declarația de azi, o arătam și pe aia de mâine?
— Vă bateți joc de noi ?
— Da, asta e tot ce ne dorim. De asta ne-am întors în România.
— Lăsați glumele, aici scrie că vă încadrați la punctul 6, plimbare animale de companie. Unde este animalul ?
— Pufarina, latră, dragă, la domnul organ al legii, să vădă că ai scris corect pe foaie.
— Dacă nu încetați cu miștourile, vă dăm amendă și pentru ultraj. Unde este animalul ?
Marcel și Ioana s-au privit cu ochi mari, și s-au prăbușit de râs. Se tăvăleau prin iarbă cu lacrimi în ochi, bucuroși ca doi copii care chiulesc de la cea mai nasoală oră de la școală.
— Na, bravo, am uitat câinele acasă, reuși să spună Marcel, dar avem unul, alb și pufos. Am poza lui pe telefon.
— Da, am luat doar lesa, câinele a rămas în bucătărie, i-am dat să mănânce înainte de plecare, și am tras ușa după noi, să nu intre fumul de țigară în casă, explică Ioana cât putu de serios.
— Sunteți tâmpiți, prezentați actele la control, vă amendăm pentru zădărnicirea măsurilor luate pentru limitarea răspândirii pandemiei, conform Legii numărul 55 pe 2020.
— Nu avem carnetul de vaccinare la noi, au spus în cor, reluându-și râsul bucuros. Scrieți și voi pe caiet, venim mâine de două ori cu câinele.
Polițiștii nu s-au putut înțelege cu ei, în plus nu aveau nici un act asupra lor. Au vrut să îi ia la secție, dar nu aveau măști sanitare, și fără ele nu îi puteau urca în dubă.
— -Lăsați că rezolv eu, șefu’, spuse cel mai tânăr dintre ei. Să meargă unul dintre ei acasă, să aducă buletinele, stau eu aici să îl aștept și să scriu amenzile, mergeți dumnevoastră mai departe în patrulare și ne vedem la mașină.
Ioana nu mai așteptă altă invitație și plecă ca din pușcă către casă. Rămas cu Marcel, polițistul își scoase chipiul și masca și se așeză pe bancă. Era un copil, obosit și transpirat.
— Dați-mi și mie o țigară, vă rog. Să ne scuzați de deranj, să nu credeți că ne bucură ce facem. În fine, pe mine nu mă bucură, colegii mei sunt mai blazați, sunt de mult în sistem și nu prea își mai pun întrebări. Eu de-abia am terminat școala, am început direct cu amenzi din astea, pentru populația normală, infractori încă nu am prins. Asta nu e muncă de poliție, m-am săturat să ne înjure lumea. Măcar voi ați fost simpatici.
— S-a înrăit lumea, îl aprobă Marcel. Noi râdem cât putem, dar pandemia asta ne-a tâmpit pe toți.
— Da, asta chiar așa este. Sper să se termine naibii o dată, mai repede. Uite cum o să facem, vă scriu greșit procesele verbale, vă încurc adresele intre ele, e caz de nulitate absolută. Așteptați până este aproape de final termenul de contestare și depuneți contestație la judecătorie, o să vi le anuleze fară nici o problemă. Măcar vă mai scutesc de o grijă, două amenzi din astea sunt cât un salariu. Mai bine luați mâncare la câine de banii ăștia.
— Mulțumim frumos !
— Noi să fim sănătoși, și să scăpam de beleaua asta mai repede.
După ce au terminat cu polițistul, Ioana și Marcel și-au făcut un selfie cu procesele verbale.
— Vezi, până la urma am luat amenda împreună.
— Da, dar nu una adevărată.
— Bună și asta, atât s-a putut.
— Tare de treabă polițistul, nu mă așteptam.
— Sunt și ei oameni, nu o fi simplu nici pentru ei. Vreau să iți spun ceva. Mă tot gândesc de ieri.
— Vrei să pleci înapoi în Spania, nu-i așa ?
— De unde știi ?
— Te-am auzit la telefon, seamănă un pic cu italiana, am mai văzut și telenovele când eram în România. Plus că te văd că aici nu ți-ai găsit ceva de făcut.
— Da, m-a sunat un fost patron, mai de treaba că alții. Au nevoie de un șofer de dubă, care să se priceapă bine la materiale de construcțîi. E o treaba bună, pe șantier nu mai pot lucra, asta e ușor de făcut și se plătește bine. E pe lângă Madrid, de acolo am avion ieftin, pot să vin des aici, să te văd. Sau să vii tu acolo, la mine. Cum vrei ?
— Acum că ne-am găsit, în sfârșit, nu mai contează aici sau acolo. Ne va fi bine oriunde, doar să nu uităm de noi.
— Îi zic lui tata să își cumpere costum de nuntă.
— Mama și-a luat comandat deja rochie, la o vecină care face croitorie acasă.
— Stai să deschidă ăștia cârciumile, și ne organizăm. Cred că vor fi multe nunți după ce trece nebunia asta.
— Și botezuri, la cât au stat oamenii închiși cu nevasta în casă.
Pentru Marcel nu a fost chiar așa de ușor să plece înapoi în Spania, pe cât se aștepta. Trebuia să își justifice deplasarea până acolo, să își găsească un transport și, mai nou, să se vaccineze. Tot ezitând ce să facă, se învârtea prin casă și devenise taciturn. Nu era doar serviciul, mai avea ceva, de care nu îi venea să îi spună Ioanei.
Într-o noapte însă, nu a putu să se mai ascundă. Durerea din umăr îl prăbușise pe covorul din sufragerie.
— Sună la salvare, te rog, nu mai pot, am tot zis că îmi trece, dar nu e așa deloc.
— De când suferi așa?
— E ceva timp, am zis să nu te supăr.
— Ce copil ești. Trebuia să îmi spui, sun acum.
Ambulanța a venit destul de repede, dar era să plece și mai repde. Ioana i-a așteptat în fața blocului.
— Să vă puneți mască. Are covid urgența?
— Nu.
— De unde știți, are test făcut?
— Nu, dar nu tușește, nu strănută, și nu de asta v-am chemat.
— Vaccinat este?
— Vă bateți joc de noi? V-am chemat pentru altceva, se tăvălește de durere de când v-am sunat, și vouă vă arde de întrebări aiurea.
— Nu sunt aiurea, poate ați auzit că este pandemie. Oricum nu îi facem mare lucru acum, orice ar avea, întâi îl ducem la triaj, să facă testul și apoi îl vede medicul, doar dacă este negativ. Să îi dați haine groase, triajul este în curte, durează câteva ore.
— Adică lăsați oameni bolnavi în curte, noaptea, în frig?
— Asta este procedura, doamnă, nu am scris-o noi. Să îi puneți mască soțului înainte să intrăm în casă.
— Voi stați la povești sau mergeți să ajutați omul? strigă vecina de la parter. Așa v-ați obișnuit, să vă purtați urât, de parcă nu noi v-am plăti salariile.
— Nu vreți să fiți în locul nostru, mai tăceți din gură, mergem acum.
Ioana a privit lung în urma mașinii care se îndepărta, îi era, dintr-o dată, groaznic de frig. Îi părea rău că nu putea merge cu el. Cum să îl las tocmai acum singur, într-un spital românesc? Fusese doar o dată la medic în Italia, dar rămăsese pe viață cu o impresie foarte bună. Poate acum s-or fi tâmpit și acolo, de la pandemie, de unde să știu? Ce o să facă Marcel de unul singur la spital? Măcar să nu îi iasă testul pozitiv, îi trecu prin cap și își dădu una peste gură.
Prin minte îi trecură toate informațiile de care se ferise de când începuse criza. Oameni care ies din spital mai bolnavi decât au intrat, oameni care nu se mai întorc de acolo și nimeni nu știe de ce. Văzuse, fară să vrea, un reprotaj despre bolnavi care mor la spital și sunt îngropați dezbracați, în saci de plastic, fără slujbă la cimitir. Se uitase fără să poată schimba canalul, șocată, dar, până în acel moment, nu simțise de aproape ce se întâmplă. Trăia ca într-un film, în care decorul se tot degradase, dar pe ea dragostea lui Marcel o păstrase într-o lume paralelă. Părinții pe care îi mai aveau erau bine, în rest nu se interesase aproape deloc.
Dar acum era altceva. Dacă nu se mai întoarce? Gândul acesta a ținut-o lipită de scaunul din bucătărie, îmbrăcată cu hanoracul lui și fumându-i țigările. De picioare îi stătea lipită cățelușa, care tot plângea de când rămăseseră singure.
După două zile a putut merge să îl vădă, la gard. Marcel arăta obosit, dar avea mutra unui copil care făcuse o poznă și scăpase. A mângâiat cățelul prin gard și i-a arătat o doamnă care ieșea pe poartă.
— Du-te să vorbești cu dânsa, să vezi ce minune mi s-a întâmplat. Du-te repede, până nu se urcă în autobuz.
Ioana a lăsat cățelul la gard, a grăbit pasul și i-a zâmbit doamnei:
— Bună ziua, mă scuzați, sunt prietena lui Marcel Constantinescu.
— El v-a zis să mă căutați, dar eu i-am zis să nu spună nimănui. Acum, ce să zic, asta a fost.
— Dar nu a apucat să îmi spună nimic, eram la gard, v-a văzut și mi-a zis să vă caut, repede.
— Da, era mai bine dacă nu zicea nimic. Noi să fim sănătoși. Când a venit la spital, noaptea, eram de gardă și am văzut ce dureri are. Mi-am dat seama ce are, am lucrat în medicină sportivă mulți ani. Dar acolo, la triaj, doar test știu să facă, și pacienții așteaptă rezultatul până uită de ce au venit. L-am tot văzut pe bancă, că nu putea nicicum să stea liniștit. Atunci tocmai primisem niște rezultate de la laborator, și pentru un pacient care decedase între timp. Avea rezultat negativ, se mai moare și de altceva în țara asta. Am pus rezultatul lui în fișa lui Marcel și i-am făcut loc în față pe linia de gardă. Asta e tot, când i-a venit rezultatul adevărat nu și-a mai bătut nimeni capul cu el, cred că l-au dat la coș, să nu mai facă vreo hârtie în plus. Asta e tot.
— Cum pot să vă mulțumesc?
— Să fim sănătoși, asta e tot, nu-mi trebuie nimic, decât să ajung cu bine acasă. Mai ajutăm și noi cum putem, nu e ușor pentru nimeni. Poate mă pomeniți la biserică, de asta cred că avem toți nevoie. Mădălina, doamna Madi îmi spun la spital. Doamne-ajută, a venit autobuzul.
— Doamne-ajută, și vă mulțumesc din suflet, doamna Madi, o îmbrățișă Ioana, uitând de regulile de distanțare.
La gard, Marcel o privea ca pe un brad de Crăciun.
— Ce bine că ai venit, uite ce frumos sunt în pijama.
— Ești de vis, cât mai stai aici?
— O să mai dureze ceva, mai am investigații de făcut, la umăr nu e ceva simplu, dar nici foarte grav nu este, din câte mi-au zis. Nu mă mai apuc de golf, asta este. Mai rău m-am speriat de covid, la triaj m-au trecut toate gândurile negre. Că iau microbi, infecții, că rămân pe aici, că era mai bine în Spania la spital, era să mă tâmpesc și mai tare.
— Da, știu, la astea m-am gândit și eu. Hai mai repede acasă, nu mai pot să răspund la telefon, m-au înnebunit și mama și taică-tu, și mi-e tare urât fară tine. Noroc cu potaia, cum îi spui tu.
Pufarina făcuse tumbe de bucurie în fața gardului, până obosise. Acum stătea în fund și aștepta un semn de la stăpân, să plece împreună acasă. Ioana a luat-o în brațe și au plecat, plângând amândouă.
— Hai, că venim repede să îl luăm acasă.
Peste două săptămâni și alte două teste negative, Marcel ieșea fluierând pe poarta spitalului, de parcă se născuse a doua oară. Nu mai calc eu pe aici, vai ce spaimă am tras. Măcar am aflat ce am la umăr, dar câte povești de groază am auzit. Se și plâng unii degeaba, parcă nu e chiar atât de rău, fac și doctorii ăștia ce pot. Dar tot e bine să nu mai ajungi la ei.
La poartă, Ioana și Pufarina îl așteptau țopăind de bucurie.
— Ce bine să vă văd, haideți să mergem acasă, le luă el în brațe.
— Stai să vezi ce cadou ți-am adus. Uite, îi dădu Ioana un plic cu ștampila judecătoriei.
Amenda dumnevoastră din data de , primită pentru zădărnicirea măsurilor de combatere a pandemiei de covid, este anulată.
— Ăsta da cadou, a fost tare de treabă polițistul.
— Hai să ne facem un selfie cu anularea, și cu spitalul în spate. Și să nu mai avem de-a face nici cu unii, nici cu alții.
— Așa facem. Te iubesc.
— Și eu te iubesc. Ce avem bun de mâncare?
