Reflecții literare despre cartea ”EMOȚII ȘI LUMINĂ” scrisă de Anișoara Laura Mustețiu
După ce am descoperit-o în proză, iată că am ocazia și plăcerea de a o cunoaște și în poezie, într-o lectură de zile mari. O alternanță între poezie și adevărate poeme în proză (cugetări) creează un ritm propriu cărții, care îi imprimă și cititorului o alternanță bine gândită, care invită la reflecții și meditații.
Recunosc că m-am regăsit în multe din poezii (la unele voi face referire în rândurile de mai jos), în tainele și gândurile autoarei. Dar recunosc și faptul că. la câteva dintre ele, o lacrimă mi-a alunecat pe obraz, într-o rezonanță subtilă cu poeta.
Încă din Cuvântul înainte al autoarei, aflăm valoarea pe care pentru ea o au cărțile „un lăcaș sacru” și-i auzim ca un ecou vocea cugetului care sfidează distanța în căutarea adevărului. Frumoasa Prefață realizată de domnul Epifan Miclea, deja ne deschide curiozitatea spre a păși în universul poetic al autoarei, în „dumbrava sa minunată”.
În prima parte a cărții, EMOȚII, o găsim pe autoare, drept o căutătoare a iubirii, un sentiment atât de frumos și de delicat prezentat, cum eu mai rar am întâlnit, mai ales că am constatat că femeile nu sunt atât de deschise în a reda ce trăiesc, vizavi de acest subiect, care aici, în această carte este atât de subtil relevat și uneori chiar declarat. Un univers oniric printre vise și trăiri, stele și ființe dragi, cum aleargă „ca o nebună” în căutarea iubirii, printre „îngeri”, confidentă fiind „luna care se oprise să ne sfințească” (UN SĂRUT PRIN PULBEREA DE VISE).
Pentru ea, iubirea e precum o perlă ascunsă în „scoica sufletului” PERLA IUBIRII). Martori trăirilor sale îi sunt poiana, nucul, florile, fluturii și soarele, vântul hoinar sau stropii de ploaie. Amintirile ei se perindă printre fiori argintii, vise, nisip și stânci (SPERANȚE SUSURÂND PE NISIP). Imaginea iubitul este edificatoare: „Erai ca un stejar ce încerca s-atingă cerul”, printre umbrele îmbrățișate și ele (UMBRE PE CĂRARE), în timpul care se oprește și el. Alteori iubitul e nălucă sau fantasmă, pe care o vrea reală (NĂLUCA). Poeta evadează „din lumea amintirilor într-un sanctuar al adolescenței”, purtată de o chemare, de o undă nevăzută de energie spre un orizont îndepărtat.
O stare de spirit autentică, în care inima ei urla speriată: „Nu, nu e târziu!”, când ZARURILE SORȚII erau deja aruncate. Superbe FĂRÂMĂTURI DE SENTIMENTE: „Când inima celui iubit se transformă în porțelan, /o poveste de dragoste se sparge” … „Când vocea iubitului se transformă într-un viscol”… „Când o poveste de dragoste se sfărâmă, / speranța devine miraj, iar mirajul devine disperare”… „Când o poveste de dragoste se sfârșește, / îngerii plâng în ceruri și luna dispare-n tăcere”… „magia”… „se prăbușește-n durere” Un crescendo care te acaparează și pe care îl trăiești și tu!
Pentru ea, ILUZIA are candoare, splendoare, privire, ecou și umbră respirație. „Un șevalet” îi este sufletul, unde „vopsele fierbinți vor să picteze o inimă”, furată sau fugară, care așteptă „ca o adiere de fluture un sărut” (ALTARUL IERTĂRII) și asta, într-un dans al inimilor plin de candoare. O cale eternă îi este „iubirea”, ea așteptându-și iubitul pe o stea, căutându-l prin univers. Dorințele ei „păşesc înlăcrimate pe un vers”… „dansează ca un acrobat, pe-o funie mătăsoasă” în căutarea iubirii unice și uneori nebunatică, iar sufletul îi este „un porumbel pribeag” (TE AȘTEPT PE O STEA). UN IZVOR DINTR-O LUMINĂ dă sens și direcție căutărilor sale, ea fiind rătăcitoare prin „oceanele vieții”. FRÂNTURI DE VISE, în care se agață „cu trupul deznădăjduit de o întrebare”, căutând răspuns sau chipul iubitului, (SFIDÂND MOMENTE TRECĂTOARE), în careIubirea o vede un „foc nestins”.
În partea a doua, LUMINĂ, autoarea ne relevă adevărata valoare a vieții. Deja se face lumină: CÂND SOARELE RĂSARE, poeta se înfășoară „cu un curcubeu” și se roagă lui Dumnezeu. Aici întâlnim și instantanee din viață care te surprind și te emoționează, precum OMUL FĂRĂ ADĂPOST, cu suflet frumos care își împarte soarta cu un papagal, bucurându-se și fiind fericiți în simplitatea vieții sau FOCURILE DIN AUSTRALIA unde „Flăcări uriașe” și „flămânde” înghițeau totul răspândind spaimă și durere sau NINGE CU LACRIMI peste orașul florilor, de pe Bega tulburată, ori CÂND SOARELE S-A STRECURAT ÎN OCEAN în care surprinde genial viața subacvatică. Decât un mare e iubirea de Creația lui Dumnezeu, pentru un om, care găsește timp pentru asta!
Urmând LECȚIA VIEȚII, acesteia poeta îi vorbește retoric: „O, viață! / cu-ale tale mii de chipuri, / cu vise răsfirate prin nisipuri”… „O, viață! / ce strivești cu pumnul nedreptatea, / apoi, săruți în zorii zilei tandru, pietatea, / acum îmi lași în urmă numai vanitatea”. Poeta este o iubitoare a florilor în REGINA NOPȚII, care m-a teleportat în grădina mea de la țară,o floare în veșmânt de regină, coborâtă pe pământ sau LUPTA PENTRU EXISTENȚĂ a unui pui de floare de hibiscus.
Dar ea, se vede DOAR UN EMIGRANT: „Sunt doar un emigrant pierdut / într-o lume plină de mistere, / un emigrant ce s-a luptat / pentru noroc, din răsputere”. … „Sunt un copac dezrădăcinat”… „un sufletul hoinar”…. „un pui de urs domesticit” …„sunt un străin printre străini, / sunt totuși cel ce nu v-a uitat”, pentru ca apoi gândurile să o poarte acolo unde a crescut: „Mă reîntorc acum la curtea goală, / mă reîntorc prin vântul urlător / și acum acasă pășesc cu osteneală, / prin timpul pierdut, fără părinți. / Sunt doar un emigrant pierdut / într-o lume plină de mistere, /un emigrant ce s-a luptat / pentru noroc, din răsputere”. Aici o lacrimă mi s-a prelins pe obraz, într-o empatie profund românească cu autoarea.
Dar poeziile cu emoție înaltă și curată continuă. În CUVÂNT DUMNEZEIESC NUMIT „ACASĂ” ne spune: „Există un loc pe-acest pământ, / unde totul are un rost, totul e sfânt, / unde rugăciunea se rostește și la masă, /alături de-un cuvânt Dumnezeiesc numit „acasă”. Un loc unde domnește-n legea firii şi dreptatea”…. „un sat cu inimi calde, /unde bunicii mai rostesc balade”… „unde copii știu ce este cinstea, demnitatea, / și se mândresc cu Horea, Cloşca şi Crişan, / și cu umorul neîntrecut de ardelean”.
Acolo, unde voce Măicuței este O VOCE CE SE LEAGĂNĂ ÎN VÂNT, care te privește din cer cu iubire eternă șoptind: „Copil drag, să nu uiţi, viața e un basm frumos”. O lacrimă adaug și eu pentru părinții noștri din cer… Și amintirile se derulează firesc în SATUL DIN BASM: „A fost odată ca-n poveşti, / un loc de vis şi-un suflet de copil, / unde iubirea vieţuia în orice colţişor, / și două inimi sfinte l-aşteptau cu dor”, unde copilul alerga pe câmp printre căprițe și păsărele, pentru într-o zi când „pe-acel copil l-a părăsit norocul” … „un suflet de copil rămas acolo, pe hotare, / privește încă înspre soare, în satul lui de basm”.
Nu pot să nu amintesc și poezia ARDEALUL DIN INIMA MEA: „Există un colț de rai pe-acest pământ / unde Dumnezeu îşi răspândeşte duhul sfânt, / unde inima mea se leagănă pe ramuri aurii, / și ciocârlia cântă-n locuri sacre la copii”… „Există un loc unde au trăit bunicii mei, / unde acum se odihnesc părinții mei, / Ardealul meu, acum vreau să-ți şoptesc, / vorbe de duh, sã-ți spun cât te iubesc!”
Versul își intensifică mesajul, sufletul poetei își coboară simțirea în miez de cuvânt, iar rostirea, mamă și tată, devine credință, înălțare, dragoste nemăsurată, dar și durere și dor mistuitor. Da, există un loc, așa cum spune poeta și știm și noi că așa este: „Există un loc pe-acest pământ, / cu-un suflet mare şi-un duh sfânt, / unde părinţii încă plâng la masă, / de dor să-şi mai vadă copiii acasă. / Un loc unde oamenii nu uită pe Horea, Cloşca şi Crişan, cei jertfiţi în Timişoara, / și cei care-au pierit în ’89-n toată ţara”. Și conchide justițiar: „Pentru Eliade, Coşbuc şi Eminescu, / pentru Brâncuşi, pentru Enescu, / Alegeți, alegeţi, prieteni dragi, dreptate” (ALEGE DREPTATEA).
Ar vrea să fie un ȘOIM CĂLĂTOR – un suflet visător, liber, călător, când e străbătut de dor să ajungă unde sufletul ei dorește: SUB PRUN – cu toți la masă, unde „Vocile părinților se perindă, / pe câmpurile de fân necosit, /unde acum greierii colindă, / colindă și plâng la nesfârșit”. Dar trebuie să avem puterea și discernământul să NE CĂUTAM VIITORUL, să NE ALEGEM CALEA: „Când omenirea e lovită de încercări” și „cântece de îngeri se presară peste noi”. Dar motivul iubirii revine: „Mi-aș dori să te întâlnesc suflet frumos, / sub franjuri de lumină picurați din cer, / Te-am căutat de o veșnicie… cu atâta dor și credință” (ÎN CĂUTAREA SUFLETULUI). Cunosc acest sentiment… poți căuta mai multe vieți la rând un astfel de suflet divin, zic eu, ca să-l găsești.
Dar, noi oamenii căutăm răspunsuri printre atâtea schimbări… „Pășim dezorientați / dar noi răbdători”… RĂMÂNEM CREATORI. Prin arta inspirată din credință, artistul atinge cerul (INSPIRAȚIA ARTISTULUI). Şi totul i se pare tandru, „ca o melodie, / când inima-i suflă lin pe-o păpădie, / împrăştiind emoţii, timid păşeşte-ncet, / spre cei care iubesc… un suflet de poet”.
Și asta, în VIAȚA E O POEZIE unde sufletul știe: „viața este doar un vis. / sufletul știe că viața e iubire / sufletul ştie că viața este o iluzie. / sufletul se-amuză de-atâtea urcuşuri, /zâmbind, citeşte-n liniște un vers, / știind că va trăi odată, undeva în univers”. Pășim alături de poetă PE URMA ISTORIEI, la Alba Iulia, Hunedoara unde,Mihai Viteazul, cu privire de oştean, încă mai şopteşte: „Fraților să nu uitați, de noi, de daci, de Horia, Cloşca şi Crişan!”. În tăcerea universului, poeta simte IUBIRE DIVINĂ, chiar dacăZEIȚA TINEREȚII „doar suspină”… „și înțeleaptă zâmbește”. Iubirea rămâne duh de foc. ce îl face pe om să năzuiască pururi spre lumină. O meditaţie existenţială care îl înalţă, făcându-l mai bun!
Poeta privește cum „viața își așterne în splendoare divinitatea”… „Sufletul pământului se perindă gânditor”… „dar corabia speranței plutește sub stele, în credință” (IDEALURI RĂSFIRATE). Iar peste toate, aude cum ECOUL NECUNOSCUTULUI urlă, cum „gândurile poposesc pe brațele dorului, / amintindu-ne cât suntem de viteji și de fragili”… „dar cerul rămâne senin peste ape tulburi, neclare / privind dorințe seculare sculptate-n eternitate”. Din CUGETĂRILE sale, aflăm că este fericită când citește și scrie, că timpul și cărțile pot fi un panaceu, cuvintele fiind uneori fluturi sau scoici cu pietre prețioase.
Cugetările sale cuprind gânduri profunde, existențiale, dar modalitatea de a le reda este una specială, purtând amprenta sufletului ei, viziunile și percepțiile sale realiste. Ce frumos spune: „auzeam strigătul iubirii ce se apropia” … „corabia dorințelor plutind sub stelele iubirii”. Pentru ea, „Scrisul este o eliberare a sufletului”… „cuvintele cad ca o ploaie de vară”… „Scrisul este un drum spiritual, o potecă prăfuită pe care sufletul colindă” și unde visele emană emoții și lumină, iar Taina scrisului i-a luminat gândurile și au inspirat-o să scrie despre fapte și adevăruri.
Și o frumoasă perspectivă: „Plină de grație, existența îşi topeşte vaporii speranței pe valurile infinitului”. Poeta mulțumește destinului pentru aceste „esențe fascinante de trăiri și emoții”. Dorințele îi sunt clare: „Mi-aș dori să te întâlnesc suflet divin”… „pe curcubeul colorat al inimii” și concluzionează: „Prin iubire, lăsăm esența divină a infinitului” săcurgă în noi.
Din universul gândurilor ea face reflecții asupra cuvintelor, recunoscând adevărata lumină: „De acolo am zărit raze mătăsoase de lumină ce se împrăștiau cu un farmec irezistibil în universul atemporal. Erau o nouă formă de iubire, o iubire ce umplea cu esența ei divină vidul lăsat de singurătate”. Întregul volum este presărat cu construcții estetice din cuvinte, generatoare de stări de spirit acaparatoare: „calea noastră a devenit o inimă umană” (UN SĂRUT PRIN PULBEREA DE VISE), „visele erau ca râurile” (SPERANȚE SUSURÂND PE NISIP), „fulgi de stele, codrul fraged” (UMBRE PE CĂRARE), „azurul cerului ni se scurgea în inimi” (ZARURILE SORȚII), „malurile / se sparg de cerul singurătății” (NĂLUCA), „buze învolburate” (DANSUL INIMILOR), „gustăm sărutul frumuseții” (SFIDÂND MOMENTE TRECĂTOARE), „îngerii îmi ţin în braţe dorul” (ARDEALUL DIN INIMA MEA), „păsările au început pe cer să deseneze” (NE ALEGEM CALEA), „Cuvintele se ascund speriate în ierni enigmatice” (RĂMÂNEM CREATORI), „Bruma timpului” (ZEIȚA TINEREȚII). Imaginile poetice, ideile surprinse, elocvenţa limbajului, acurateţea, ne fac să empatizăm cu un univers fidel, încărcat de multiple sensuri şi emoţii, de reflecții maxime ale subconştientului.
În partea a doua a cărții, intitulată LUMINĂ, autoarea chiar face lumină asupra unor aspecte existențială, lumină pe care o aduce în sufletul cititorului și care ne va însoți mult timp, motiv care, din când în când, o să recitim cartea. Aici cunoaștem Înțelepciunea și Iubirea matură a autoarei, în care viața este văzută prin ochii femeii, care a avut curajul să-și caute libertatea și să-și croiască destinul.
Trecerea de la copilul care aleargă pe câmp, iubitoare de animăluțe și natură, la poziția de emigrant, este un poem de la cer la pământ. .Aceasta păstrându-și aprinsă lumina din suflet, înțelepciunea dobândită în timp și iubirea în amintirile ei vii, luând cu ea anii frumoși ai copilăriei, cu părinți și bunici, având grijă de copilul interior care e fericit. După părerea mea, un om poate să scrie, doar dacă copilul interior este fericit și este păstrat deschis canalul de comunicare cu Dumnezeu.
O regăsim pe poetă peste timp, marcată lăuntric de dor, de respectul pentru eroii neamului, pentru cultura acestui popor, despre care vorbește cu multă demnitate și iubire de neam. Amintirile trecutului: dorul, legătura statornică prin neam și iubire fără de margini cu ei, amplifică trăirile și face ca viața ca un dar, s-o prețuim enorm.
Prin poezia și prin stilul pe care le propune cititorului, poeta alege o formă de terapie salvatoare în aceste timpuri postmoderne, pandemice, greu de suportat și are încredere în cuvântul civilizator, care înflorește și mai mult cu ajutorul elementelor de conectare la visul liric, fapt ce dă esență volumului.
Cartea este o pledoarie pentru iubirea adevărată, pentru virtuțile umane, pentru viață și credință. E scrisă de femeia puternică, de un suflet curat, care și-a asumat și și-a luat destinul în brațe, pentru a da sens propriei existențe și asta, în Lumină și încărcată de EMOȚII. Mă voi opri asupra unui aspect considerat deosebit: La pag 13 poeta scrie cum „Citea o carte în timp ce un zâmbet îi lumina fața. Povestea îi umplea singurătatea”. Și eu am considerat la un moment dat că poezia îmi face singurătatea plină, apoi mi-am dat seama că de fapt frumusețea creației este cea care dă sentimentul acestei plinătăți. E vorba de dimensiunea ei exterioară pe care doar în singurătate o înțelegi mai bine, pentru că îi conferă suportul spațio-temporal necesar creației. Singurătatea poate fi un blestem sau o binecuvântare, depinde de modul cum o privești. După părerea mea, singurătatea este un examen în fața vieții, o stare existențială pe care o trăiești de unul singur, față în față cu Dumnezeu și unde nota ți-o pune propria conștiință, iar poezia reprezintă pentru mine, dreptul nostru la singurătatea cosmică.
Dumnezeu nu a realizat creația pentru ca să nu fie singur, ci pentru a se bucura și a ne bucura prin ceea ce a realizat, iar noi oamenii ar trebui din ceea ce știm să realizăm, să învățăm să dăruim, să facem bucurii, din ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit din plin. Și autoarea o face din plin în cazul nostru. Și tot despre singurătate… Viaţa se măsoară în gânduri curate şi în acte de creaţie. Libertatea unei femei însă se măsoară în singurătate, în frumuseţe şi în bogăţia ei spirituală. O dimensiune ontică din ce în ce mai amplă, care certifică pământul roditor din care ea își hrănește visele, își crește poemele şi își înţelege menirea. Timpul circular o face de fiecare dată să revină la rampa de lansare, pentru a-și redefini traiectoria, care are de fiecare dată un punct fix: Creatorul.
Cartea este o frumoasă declarație de dragoste adusă vieții și sufletului uman, care citind-o înnobilează pe fiecare. O scriere confesivă, scrisă cu sufletul, care ni se deschide cu atâta dăruire, cu amintiri, zbucium interior, căutări și vise. Dorința autoarei ca versurile ei să fie precum să fie precum „un pârâu cu apă cristalină, în care sufletul călător să se scalde și să se reînvigoreze” este realizată pe deplin. Cartea este un râu de apă vie, o punte zidită din cuvinte între oameni, între oameni și Dumnezeu.
Când spune Lumină, autoarea spune de fapt Lumină Necreată, dar și Lumina înțelepciunii care o ajută să vadă realitățile vieții, să discearnă Calea, în contextul pe care destinul i-l așterne în cale. Un periplu spiritual, presărat cu crâmpeie de viață, de dor, de fericire, cu emoții. Poezia rămâne o religie, un act sacru, o poveste despre iubire, suferinţă şi dor. Poeta, prin versurile sale, să apropie lume, de calea cerului, lumina devenind cuibul în care se naşte creaţia.
Autoarea poartă cu ea valorile prin care încearcă să fie fericită, acolo unde Dumnezeu i-a dirijat pașii. La toate acestea adaug și demersul generos al autoarei în promovarea în lume a valorilor românești. Poezia sa este un act de mărturisire a identităţii noastre naționale, prin intermediul limbii române.
Autoarea, ANIȘOARA LAURA MUSTEȚIU, este Ea însăși o Poezie și pot spune cu discernământul scriitorului și fizicianului care mă caracterizează: Fii POEZIA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ, ANIȘOARA LAURA MUSTEȚIU, acolo pe pământul Australiei și în inimile noastre! Arată lumii, cât de frumoase și de autentice sunt valorile noastre! Dumnezeu să te Binecuvânteze!
Prof. Aurelia Rînjea
Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română
și al World Poetry Association, România
