„Fata din spatele cortinei” este o poveste despre acei oameni care ne inspiră. Acele caractere dârze, excepționale, simple și complexe deopotrivă, care ne dezvăluie firesc, că de fapt, suntem foarte fericiți. Este o poveste despre biruință! Despre frumusețea incredibilă din spatele lucrurilor mărunte. Despre viața dinăuntrul și din afara noastră. Așa cum o vedem sau cum ar trebui să avem curajul să o vedem.
Adrian Melicovici nu caută marile sensuri ale existenței, convins fiind că ele sunt cele care ne găsesc mereu pe fiecare dintre noi. Mesajul său subtil este un îndemn către redescoperirea amănuntelor, a clipelor care fac diferența între a trece prin viață și a trăi cu poftă TOT.
Romanul mai este și o sensibilă poetică a feminității evocată într-o manieră romantică, însă fără a fi lipsită de puternice accente realiste, de contraste fabuloase între participarea afectivă a naturii la sentimentele protagoniștilor, elementele-condiment ale banalului cotidian și metaforele exacerbate ale subconștientului. ”Fiecare femeie, indiferent de vârstă, are dreptul să fie visată, fiindcă „măcar atât” nu mai pare puțin, când alegi să îți faci „rai din ce ai”.” ne mărturisește autorul.
Imaginarul nu formează în această poveste doar un cerc al introspecției, ci devine un element constitutiv al caracterizării profunde, în care devoalarea sentimentelor primește o alură de intimitate pură, discretă și caldă. Intervențiile de tip poveste în poveste și vis în vis, nu întrerup nicidecum firul narativ, ci îl îmbogățesc transformându-l într-un real și savuros periplu meditativ. Dialogul imaginar scoate și el la suprafață întrebări cheie, pe care fiecare dintre noi le avem ascunse în subconștient, și la care amânăm mereu răspunsurile sau, nu îndrăznim să le dăm…
”Fata din spatele cortinei” nu este un roman de dragoste ci DESPRE DRAGOSTE, iar multe dintre gândurile autorului ni se vor întipări în minte ca gânduri ale noastre: ”Ne scriem cu majuscule poveștile și lacrimile, ne scriem dorurile și dorințele din suflet și inimă, dar niciodată nu știm a cui e semnătura lor! A Divinității sau a întâmplării?”
conf. univ. dr. habil. Ina Hudea
Academia Națională de Muzică ”Gh. Dima” Cluj
Fragment din romanul Fata din spatele cortinei de Adrian Melicovici
– Vrei să știi cine suntem? Vezi cum te ajută iubirea? Noi, Grig, suntem trovanții! Și te-am văzut!
– Te vedem, omule!
– Și tu nu ne vezi! Prin urmare, am decis, la Întrunirea Liniștilor, să îți tulburăm somnul, ca să înțelegi. Vii mereu încoace după ea și habar nu ai. Adică, ai habar, însă nu ai.
– Nu-l zăpăci, fu oprită piatra pietrelor crescătoare din alt colț al codrului.
Își așeză capul între palme, apoi încercă să înțeleagă. Cu gândul la Alesia, ca întotdeauna, își aruncă peste tâmple repetat, mai multă apă rece. Înțelesese. Era acolo, cu ea, deși trăia în altă parte, o supraveghea și cu ajutorul pietrelor-epocă, nu doar cu gândurile. Și, pentru că la început el nu a avut justa băgare de seamă, s-au decis la acea Întrunire să îl zgâlțâie cumva, fie și prin intermediul celui mai adânc somn.
– A trecut și domnul Micle pe aici, știai?
– Cine?
– Domnul Micle, neștiutorule. Femeia, muza, poezia, dorul, simțurile, trăirile, Veronica…Îți spune ceva treaba asta?
– Ah, da, murmură el, dându-și singur un ghionte direct peste tâmpla încă umedă de apa rece, prelinsă furtunos de pe palmele sale, care încă mai suceau și răsuceau robinetul. Și iarăși începu să îl doară capul. De astă dată, din cauza unor amintiri pe care nici măcar nu le trăise.
Cum o fi să ai amintiri de când nici nu existai? Te prind din urmă în chip straniu, ca niște întârzieri la fel de bizare, toate având totuși un motiv să provoace așa ceva. Sentimentele adevărate, care copleșesc întreaga ființă a unui om care iubește, sunt capabile de trăiri la fel de întârziate. Fiecare lucru se întâmplă la vremea lui. Așa cum pietrele care cresc s-au decis abia acum să îl bage în seamă, și amintirile care trebuiau să fi existat au hotărât să mai încerce odată; poate, măcar acum, la apogeul dorurilor lui Grig, tânăra micuță și plină de viață, să revină, și ea, la firescul celor ce încă mai așteaptă să se întâmple.
Însă iubitorul de Fată-vis din spatele cortinei visa povești de ceva vreme. Doar povești. Cum se întorcea în viața reală, dădea piept cu cotidianul, care nu mai era întotdeauna atât de romantic. Ea redevenea, brusc, Alesia, ușor diferită, deloc cunoscută și, mai ales, puternică peste eternitatea poveștilor din somnul bărbatului, care o vedea mereu altfel. Redevenea banala deloc banală, însă avea, totuși, meritul femeii tot mai empatice cu sentimentele cuiva. Nici măcar nu se străduia prea mult să îl înțeleagă. Cât era de micuță și cât părea de firavă, atât de mult ar fi fost în stare să mute munții și să se adune din ea pentru ceilalți, cu o forță nemaiîntâlnită. Își juca rolul femeii cotidiene cu o simplitate dezarmantă și apoi se întorcea în lumea ei, mereu nerăbdătoare, imediat cum scăpa din tumultul de zi cu zi. Devenise ființa-nesomn pentru că, în sfârșit, iubea. Și cel mai tare se iubea pe sine, pentru că mai avea atâtea și atâtea de făcut. Până la urmă, boala ei se transformase într-o prietenă-prizonieră. Niciodată nu a lăsat-o să îi tulbure visele, încrederea și cheful de frumos. Paradoxal, ceilalți păreau cumva retrași într-o lume unde introvertirea avea altă definiție, nicidecum cea explicată și aflată de oameni. Erau ei introvertiții, nu ea, pentru că se mărgineau să facă mereu aceleași lucruri banale. Alesia citea cărți, ceilalți mai rar, ori poate la îndemnul ei. Alesia stăpânea o afecțiune gravă, binedispusă și impunătoare, ceilalți doar se îngrijorau și o sfătuiau, fără să aibă starea și forța sa. Alesia își făcea timp pentru toți, din aceeași empatie, ceilalți își făceau timp mai mult pentru ei, căutând-o, uneori, și pe ea. Alesia străbătea Dealul străvechi al pietrelor care creșteau, bătea marele oraș de la un capăt la altul, ba la serviciu, ba la întâlnirea cu o prietenă, ba la o discuție sinceră și totuși cumva aceeași, pe la terasele verii care, de acum, era pe sfârșite. Ceilalți, mai ales, nu o visau. Sau măcar nu o făceau precum Grig. Dar dacă o visau mai frumos decât el? Dacă o doreau mai mult? Dacă ea le răspundea unora și, din când în când, prin dragoste cu adevărat reciprocă? Și asta fără voci, fără pietre milenare, fără poezii ale inimii și, mai ales, fără scrupule? Că poți să fii tu cel mai frumos îndrăgostit al planetei, dacă nu îi place cum arăți, la ce bun atâta zbucium și atâtea trăiri mărturisite chiar ei, Fata din spatele cortinei, transformată în Alesia reală, din viața de zi cu zi? Când o să învingă aspectul fizic și vârsta profunzimea și adevărul unor sentimente neașteptat de unice? Fata din spatele cortinei era perfectă, dar Alesia din ea, nu. Era femeia care se bucura de două trăiri diferite, la un moment dat dinspre doi bărbați: iubirea și dragostea. Instinctul și înțelegerea. Empatia și respingerea. O concurență deloc loială a unor termeni, care ar fi trebuit să existe doar dinspre un singur bărbat. E cam dificil de înțeles, cum să îți împarți prioritățile, astfel: unuia corpul cu dragoste și celuilalt timpul cu iubire?
– La naiba! Mai exclama, necăjit, Grig, câteodată, când se mai privea în oglindă. Apoi, murmura îngândurat:
– Oare așa de urât oi fi? După care, râdea de unul singur, totuși deloc resemnat.
Un lucru era sigur: nu va fi niciodată pentru ea călărețul pe cal alb, deci atracția lumească egal zero. Însă alt lucru devenise și mai sigur: că nefiind, totuși, un bărbat urât, nici nu putea să renunțe. Nu poți lăsa o femeie să se împartă, dacă o iubești cu adevărat. Mai ales când iubirea nu îți este refuzată dar, chiar și așa, luptă! Adu empatia ei în empatia ta, dorința ei în dorința ta, chemarea ei spre chemarea ta, dorul ei spre dorul tău, nu renunța! Mai ales că nu e un capriciu să vrei totul când dai totul. Și totuși, unde ar mai fi farmecul și pasiunea luptei, dacă ți se răspunde și cu dragoste și cu iubire, așa, că vrei tu, pe nepusă masă? Femeile puternice și mai ales tinere, oferă totul când li se pare că au simțit totul, în fracțiunea-fulger de secundă. Dar au fost și cazuri când au mocnit cumva, iar apoi au erupt după îndelungi încercări. Nu reacția dezamăgitoare pentru Grig era pericolul, ci să aibă grijă la ceea ce simte, pentru ca, de fapt, vulcanul din el să nu se stingă. Când nu va mai avea ce să iasă din străfundurile ființei lui pentru Fata din spatele cortinei, exista riscul ca nici ea să nu mai aibă, măcar ipotetic, pentru cine să erupă. Degeaba spui că nu și nu, dacă nu ești vreo metafizică entitate cu puterea de a vedea în viitor. Și, degeaba forțezi viitorul, dacă nu ești puțin mai atent, cazul lui Grig, de exemplu. El iubea și pace. Cu dragoste cu tot. Primea răspunsuri clare din partea ei, deloc complet mulțumitoare, dar din partea timpului nu. Trebuia să și-l facă prieten, așa cum Alesia își făcuse boala prietenă.
– Mai dă-mi o șansă, timpule! Strigă deodată Grig, în vreme ce Fata din spatele cortinei își vedea de viața ei mai departe, în alt colț de lume.
Mai dă-mi o șansă, timpule! Rămâi în loc și pentru mine! Unde fugi înainte? Nu mă vreau încă acolo, în viitor. Vreau prezentul întâi! Și-n viitor, să mi-o aduci frumoasă și, da, sănătoasă! Cât mai sănătoasă, cu visele ei visate cu tot… Să plângă de ciudă răul durerilor și ceasul sorții că este mândră, încrezătoare și la fel de femeie-mister ca acum. Mai stai și tu timpule, fă o pauză și poate visezi odată cu mine, odată cu noi, măi timpule. Arde calendarele, oprește rotirea universului și cheamă fiecare sfârșit să fie un început, cu ea, pentru ea și niciodată tristă, fără chef ori cu surâsul pierdut! Lasă-i ei strălucire și mie împlinire, poartă-i zâmbetul mereu înainte, până când o prind eu din urmă, nu invers. Renunț la îmbrățișările ei, renunț la instinctele mele, renunț la ce nu am putut avea niciodată dar fă ceva, timpule! Lasă-i visele în pace, să rămână acolo, speranță-patimă, în sărutul de care nu am avut parte din dragoste ci doar din reflexul femeii-empatie! Spune-le pietrelor care cresc să o supravegheze mai mult ca până acum, spune Dealului că mai este mult de cutreierat cu ea desculță, șoptește-i că cel care o iubește ar vrea să fie și el ca tine, timp-putere, timp fără grabă, timpul ei! Desenează-mă chip neclintit în inima ei, ca să bată a piatră-rouă, niciodată pentru altcineva. Ai înțeles, timpule?
