DORUL CUVINTELOR, MIHAELA CD, AURELIA RÎNJEA
În sfârșit, am avut revelația de a lectura un volum de excepție, bine conturat, în jurul unui subiect meritoriu, un exemplu de rafinament editorial, cum de altfel ne-a obișnuit editura Globart Universum, din Montreal, Canada, condusă cu maximă exigență de Johnny Ciatloș Deak, neprecupețind tainele artei cuvântului scris, pentru a înnobila harul creator al condeielor exprimat în sfânta limbă română.
De fapt, chiar deschizând Dorul cuvintelor, el afirmă că minunata carte „este scrisă cu peniţa sufletului, de autoarele Aurelia Rînjea şi Mihaela CD care, deşi se află pe două continente diferite, fiind despărţite de mii de kilometri de ocean, sunt foarte apropiate sufleteşte, prin acelaşi har celest pe care l-au primit: poezia”. Și continuă că „punctul comun de la care a pornit colaborarea dintre cele două poete este intensitatea trăirii poetice şi capacitatea de exprimare exemplară a emoţiilor şi sentimentelor prin scriitură” (Johnny Ciatloș Deak, Cuvântul editorului).
Prezentarea de către nume celebre în critica literară, îmbrăcând deschiderea și închiderea discursului poetic, nu este nouă, dar reprezintă un îndrumar benefic chiar și pentru cititorul avizat, aproape înghețând ambițioasa mea dorință de a interpreta ambiția aproape patologică a celor două poetese de a ne dărui dorul lor de dor, de cel mai înalt sentiment uman, promulgat în mod sacru de inteligența ancestrală românească.
Dintru început, ca un jurământ de credință ele afirmă că Dorul cuvintelor este… „un dor pe care doar Românul îl poate înţelege, un dor care vine şi urcă la cer, pe care Poezia vrea să-l cuprindă, pentru că ea, Poezia, este cosmoză, este iubire cosmică, e stare celestă izvorâtă din prima Lumină Lină a fiinţării, este o rămăşiţă pământească întrupată în Cuvânt a acestei Lumini, care s-a născut odată cu Universul şi care va rămâne de-a pururi Lumină” (Aurelia Rînjea) și „fiecare cuvânt poartă în fapt, în esenţa sa, o încărcătură vibraţională cu adevărat magică, ce acţionează precum un elixir asupra sufletului, cu o putere vindecătoare divină; iar atunci când sunt aşezate în versuri, cuvintele îşi sporesc forţa în mod miraculos, cântându-şi dorurile toate într-o simfonie celestă” (Mihaela CD).
Am citit de-a lungul vremii îngrozitor de multă poezie. În acest volum, în care versurile se succed într-o oglindă, asemeni unui dialog, pe lângă poezie, remarcabil elaborată de suflet și subconștientul inundat de pronia cerească, cititorul, de astă dată eu, simte cu prisosință destăinuirile împătimitelor de dor. Cântecul lor e un fenomen obsesiv de doină străveche, emanată în spațiul literar contemporan care leagănă, care tulbură, rănește și vindecă totodată o lume de amintiri și cuprinsă azi de o bălmăjeală sociopsihologică, fără precedent. Dar chiar și în această lume, optimismul devine salutar: „Dac-aş putea să-mi redesenez destinul / Precum conturezi cu creta, un norişor / S-aleg doar mierea şi s-arunc pelinul / Aş pluti fericită precum un fulguşor…” (Dac-aș putea – Mihaela CD), „Românii încă mai scriu, / Încă mai au sufletul curat! / Îl rup ca pe-o pâine / Şi-l dau la păsări flămânde / Şi la duşmanii, / care ne fură Pământul şi Ţara” (Prea buni – Aurelia Rînjea).
Dorul, mereu prezent, având aceeași intensitate, apare însă diferit, poate și datorită meridianelor – „La Aurelia Rînjea dorul este mişcare solemnă, cu exprimarea interioară inexorabilă, pe când la Mihaela CD dorurile sunt mistuiri de melancolie, dar şi de focoase dorinţe” (Al. Florin Ţene, Prefață).Această remarcă se estompează când te lași absorbit de versuri, în tentă liberală la Aurelia Rînjea și în vers clasic cu ritm și rimă la Mihaela CD, zborul ideatic îmbinându-se fără tăgadă, armonizat. „Nici un tren nu vine, / Nici un tren nu pleacă. / Somnul are ochi de zăpadă. / O tastă îşi face curaj / Să încerce un nou soft, / Ştiut doar de bătrâni, / O conexiune a sufletului / Cu Dumnezeu” (Un soft – Aurelia Rînjea). „Curg negre lave de gânduri şi dureri / Şi-atâta risipire-n marş se adună / Trecute-s tristeţile, parc-a fost ieri / Noroc şi iubire se-adună-n furtună!” (Risipiri – Mihaela CD).
„Cu două stiluri de scris bine definite, unice şi foarte diferite, autoarele reuşesc să surprindă cititorul prin împletirea ideilor, care se reflectă ca nişte unduiri mătăsoase pe luciul oceanului literar ce le uneşte. Tematica dorului a fost bine aleasă de cele două autoare, fiind o temă vastă şi de adâncă sensibilitate” (Liliana Moldovan, Cuvânt înainte). Și nu pot să nu admir și să reproduc ceea ce citesc în minunatul eseu de început: „Răsfoind cartea, descoperim o armonie a construirii versurilor, identificăm o dialectică a dezbaterilor lirice, gândurile creatoarelor de poezie susţinându-se unele pe altele, completându-se, aflându-se într-un permanent urcuş pe cărarea piramidală, spre identificarea poemului nesfârşit şi etern” (Liliana Moldovan, Cuvânt înainte).
De aceea, inimile cititorului rezonează când vorbim de copilărie, de părinți, de plaiurile natale, de vechea ordine a unei lumi care nu are cum să se mai întoarcă, dar căreia îi datorăm împlinirile de azi: „Lăsa-vom astă lume dragi părinţi / Vom veni în veşnicie să ne regăsim / Dar până la-ntâlnire curg fierbinţi / Doruri, prin gânduri să vă găsim” (Gânduri de dor – Mihaela CD) și „Ieri, mi-am văzut copilăria. / Stătea în drum, / fluturând Batista parfumată, / Cu aromă de bomboane, / Cu genunchii juliţi. / Fluiera la o frunză de dud” (Am văzut-o – Aurelia Rînjea). Totodată, dorința de a depăși melancolia, regretul și depresia pe care le poate induce dorul, reprezintă o fină sensibilitate pe care cele două poetese o transmit prin măiestria lor: „În leagănul copilăriei / Am descoperit Cuvântul. / Un ţinut de Rai dăruit / De Dumnezeu întru iubire. / Un munte din cuvinte, / Din care ridic scară la cer / În suflet, / Unde legendele sunt vii. / Aici a prins viaţă Poezia” (O lume de dor – Aurelia Rînjea). „O Lumină Lină… încă / Ne mângâie întristarea. / Pe cărările cerului / Ochii plânşi peste Ţară… / În poarta răbdării / Lanţurile neputinţei” (Nădejde – Aurelia Rînjea).
Versurile lor aduc mângâiere, speranță și mereu credință: „Românu-i harnic şi e bun la toate / Dă-i Doamne bine şi mai dă-i ceva / Înţelepciune, dărnicie-n spate / Să poată dărui din bine şi-altcuiva” (Dă-i, Doamne, bine românului – Mihaela CD), precum remarcă și Victor Manole, în Cuvântul de încheiere: „Poemele ambelor poete atrag sufletele în profunzime, pentru că au un conţinut apetisant, prin înţelepciune, sensibilitate şi dăruire.”
„Românul cică-i născut poet / Dar eu nu m-am născut aşa / Primit-am al scrisului secret / La Tine încercând a mă ruga… // Şi acum scriu versuri mereu / Mi-ai dăruit harul ce m-arde / Să-l pomenesc pe tatăl meu / Cântând pe-a poeziei coarde!” (Cântând pe-a poeziei coarde – Mihaela CD). Poezia e o invitație la iubire, la cea propovăduită de evanghelii. Nimic nu poate fi mai frumos decât să împarți gândurile tale bune celorlalți. Acest lucru este realizat de această carte, de cei ce au realizat o capodoperă, mânați de dorul de dor al celor două poetese. „O oază, nu de verdeaţă şi ochiuri de apă, ci de sensibilitate şi iubire, unde, cu ajutorul poeziei, te refugiezi ca să poţi visa lumea, aşa cum ţi-ai închipuit-o mereu. Aceasta este cartea DORUL CUVINTELOR semnată de cele două prestigioase autoare, care se înrudesc spiritual, rezonează perfect, prin empatie, trăire, talent şi sensibilitate” afirmă Cezarina Adamescu, în Postfața volumului.
Iată un superb îndemn care demonstrează talentul remarcabil: „Ne rostogolim / În cădere liberă, / Într-o lume invadată / De instincte primare, / Cu plăceri neşlefuite / În care s-a uitat cine am fost, / Cine am putea fi… // O pendulare cosmică / Între a fi şi a avea… / Doar tu, Poezie, / Poţi restabili tăcerea / Peste hazardul lumii…” (Doar ea – Aurelia Rînjea) și răspunsul fără echivoc al oglinzii, ce înalță cuvântul de peste ocean: „Cuvântului scris / Curând visul cel treaz mi se destramă / Văd flacăra acum, nu-l văd pe tatăl meu / A dispărut precum dispare o reclamă / Doar stau, mă uit pierdut la şemineu...” (Dorul din șemineu – Mihaela CD).
Nu am respectat reflexia orânduită de editor. Sunt convins că dacă aș amesteca paginile, am fi martorii aceleași armonii ce cuprinde sufletele înfrățite ale unui unic dor. Închei nu cu ale mele cuvinte de admirație pentru lumina cuvântului, nu cu mulțumirile sufletului meu încântat de lectură, ci cu dorința de a fi urmat de cât mai mulți, lăsând poezia să încheie scurta mea incursiune în dorul de dor: „Inima mea / Bate precum un ram, / Într-un copac cosmic. / Acolo, lumea e altfel, / Se deplasează spre roşu. / Eu şi Poezia… însă, lunec / Spre violet, spre Sursă. / Tobele cerului bat / Începutul unei sintonii! / Într-o singură noapte / Se deschid Porţile Raiului. / Serafimii adorm / Lângă foaia albă, / Unde cumpăna fântânii / Ajunge până la / Marginea universului” (Ritm – Aurelia Rînjea).
„Clipele râd zburdând alene / Peste tărâmuri ce-s de vis / Trezind dormiri din altă vreme / Prin labirinturi spre abis // Dezgheaţă simţurile toate / În marşul lor trosnind domol / Versete se aud trunchiate / Pe partituri zâmbind bemol // De-atâta dor se-ngemănează / Cu timpul trist şi diafan / Se-nlănţuie şi-apoi vibrează / Căci văd c-a mai trecut un an” (Dansul timpului – Mihaela CD).
LIVIU PENDEFUNDA
Academician, Prof. Dr. neurologie,
Poet, Scriitor, Critic literar, Jurnalist,
fondatorul revistei CONTACT INTERNATIONAL