FRAGMENT DIN CARTEA ”PREȚUL ONOAREI”
UN DOMN ȘI UN COPIL
Iubirea precede orice lege umană…
Într-o zi călduroasă din vara anului 1974, un domn înalt și îmbrăcat elegant pășea încet pe calea lungă și șerpuitoare din Valea Sânzâienelor. Ținea de mână o fetiță îmbrăcată cu o rochiță de catifea de culoarea cireșelor, tivită pe margine cu dantelă. Se îndreptau spre casa familiei Șurianu.
Noi momente călătoare se jucau în aerul cald și dispăreau în privirile celestine ale zorilor. Fetița privi cerul și strigă:
– Uite, tată, cerul are aceeași culoare ca ochii mamei mele. Înseamnă că e și ea aici, cu noi.
– Da, ai dreptate, așa este. Mama ta e întotdeauna lângă tine. Dacă pui mâna pe inimioară, ai să o simți. Trăiește acolo.
Fetița îl privi tăcută, cu ochi mari și catifelați… Își puse mâna pe inimioară. Dar parcă încă o durea. Însă nu a spus nimănui. Căci nu înțelegea ce era acolo, înăuntrul ei. Era prea mică să înțeleagă. Știa doar, că noaptea se trezea în lacrimi, când inima îi striga „mama… mama!” Și o durea din nou. Erau primele cuvinte pe care le-a rostit inimioara ei. Dar mama ei era departe și nu o auzea.
Ana avea bucle mătăsoase de un ciocolatiu intens. Din ochișorii castanii îi sclipeau două luminițe, izvorâte din puritatea fragilului interior. Piciorușele îi erau acoperite de un praf fin. O pulbere cenușie dansa în mici vârtejuri, când pășea mai apăsat cu pantofiorii de lac pe calea pământie, bătucită de roțile căruțelor.
Privi o pisică tărcată ce trecea subtil calea, mergând ușor și legănat pe pământul cald. Fetița chicoti încântată și tatăl ei o privi blând, cu un zâmbet topit în franjuri de soare. O adora. Lângă Ana se simțea fericit. Și acest sentiment unic îi confirma faptul că două suflete, chiar străine, aveau uneori o legătură mai puternică decât cei ce purtau în vene același sânge.
Pe calea satului domnea o liniște profundă. Și parcă îngerii alunecaseră pe bucle de lumină, să le vină în întâmpinare, să-i binecuvânteze după un timp plin de încercări. Florile de leandru din curtea bisericii se legănau în poale de vânt duios, urându-le vizitatorilor șoapte duioase de bun venit. Din interiorul unei curți, un câine spintecă tăcerea cu un lătrat prelung. Își ridică labele pe poarta de lemn tuciuriu și își strecură curios botul printr-o mică deschizătură dintre poartă și gard. Fetița se sperie, dar tatăl ei o liniști cu un zâmbet cald, ocrotitor.
Lenuța și Anton a lui Șurianu îi așteptau, copleșiți de trăiri de bucurie, de amărăciune, de sfială. Li se vedea pe chip că erau chinuiți de remușcări. Nu o văzuseră pe Măriuca de trei ani. S-au obișnuit cu acea situație, ce le căzuse în inimă ca o piatră și îi apăsau zi de zi. Însă, în ultimul timp primeau din ce în ce mai des vești de la ea și ei erau împăcați că ea era bine. Începuse să studieze la facultate agronomia și le-a promis că odată vor fi din nou mândri de ea. Când au aflat că avea un copil din flori, au rămas înmărmuriți, șocați. Însă durerea dorului de ea era mai puternică decât orice. Au uitat de vorbele satului, de pătata onoare. Și au început să se bucure la gândul că fetița exista. Pentru ei, Ana era o nouă primăvară, un nou început. Iar de acum înainte, le rămânea speranța că vor face totul mai bine în viitor. Însă erau pătrunși de umilință și rușine, în fața acelui domn străin care, involuntar, le dăduse o lecție de viață. Le arătase că iubirea precede orice lege umană.
*****
Dacă învățătura e cealaltă parte a suferinței, poate că una dintre menirile oamenilor este chiar suferința însăși. Ea le aduce aminte să fie mai buni, să înțeleagă mai bine viața și că fiecare situație cere o judecată aparte. Și viața va aduce oamenilor durere, atâta timp cât ei nu sunt în stare să se lepede de acel blestem misterios, ce le țin ochii închiși în fața a ceea ce este prețios, înțelegându-i pe cei dragi prea târziu, doar după ce-i pierd.
În anii următori tatăl ei a adus-o pe Ana în fiecare vară să-și petreacă timpul în mirifica natură din Valea Sânzâienelor. Copila s-a atașat repede de acea viață simplă de la sat. Devenise bucuria lui Anton, care o lua cu el peste tot, pe câmpurile scăldate în auriul grâului, pe dealurile acoperite cu viță de vie, sau se scufundau în adâncimile pădurilor stufoase să culeagă ciuperci. Și copila începuse să iubească tot ce o înconjura, natura, animalele și căldura bunicilor. Mai târziu, se împrietenise și cu bătrânul nuc din grădina bunicilor, care îi șoptea taine și înțelepciuni, așa cum îi șoptise odată Măriucăi.
Lenuța și Anton nu vorbeau niciodată de ce se întâmplase în trecut. Tăceau, pentru a nu trezi din nou dureri ascunse. Dar durerile rămân. Rămân încremenite în străfundul ființei, asemenea vulcanilor ce adăpostesc în interiorul lor focuri nimicitoare.
Și sătenilor le era dragă Ana. Totuși, nu se puteau stăpâni să nu vorbească în taină pe la șezători, despre asemănarea ei cu învățătorul satului. Și vorbele lor ajunseseră până la urechile lui și-l puseseră pe gânduri. Până într-o zi, când învățătorul întâlni copila în curtea bisericii. Era acolo, ca un mic îngeraș, lângă un tufiș de trandafiri. O aștepta pe bunica ei, care se dusese în biserică să aprindă câteva lumânări. Ana ținea în palme un fluture ce-și zbătea ușor aripile pe pielea ei fină. Părea absorbită de frumusețea culorilor lui, care erau mai intense sub razele soarelui.
Învățătorul începu să tremure. Asemănarea cu el îl izbi. Își puse palma pe inimă, să-i oprească strigătul. Brațele și cuvintele voiau să o atingă, dar deveneau frânte, asemenea păsărilor cu aripi rupte, ce nu mai puteau să zboare. Nu putea să-i spună nimic. Nici măcar să o ia în brațe. Stătea doar acolo, privind-o năucit, crucificat între tăcere și căință. Printre gratiile unei iubiri ilicite, inima privea fetița plângând – murmura un cântec de jale.
Ionuț o privi lung. Fetița îi purta culoarea ochilor, și forma rotundă a feței. Parcă îi purta și zâmbetul pe chip. Acel zâmbet care el îi dăruise Măriucăi, odată, când o invitase prima dată la dans. Prin Ana respira un prezent care parcă-i striga: „Uite, am învins, în ciuda necredinței tale!” Dar prin ea respira și trecutul. Și știa că acel trecut va bântui o viață întreagă. Va sclipi întotdeauna, din umbră, din depărtare. Îi va reaminti de acel moment în care el părăsise două suflete nevinovate. Însă, era prea târziu pentru regrete, prea târziu și pentru a lăcrima. Era prea târziu să-și îndrepte nedreapta judecată, prea târziu pentru a se căi de slăbiciunea lui, de naiva încredere în vorbele altora. Își acoperi pentru câteva momente fața cu palmele, pentru a-și ascunde rușinea. Nu. Nu mai putea schimba nimic. Nici faptul că Ana creștea în iubirea și mila străinilor. Și inima îi va umbla bezmetică de acum înainte, pe cărări semănate cu dor și regrete. Se va zvârcoli în gânduri biciuitoare și neputincioase. Căci așa hotărâse atunci, în fața Măriucăi; hotărâse să nu sacrifice nimic. Iar acum își privea cu mâhnire urmările faptelor sale. Și tot ce putea avea, era imaginea fetiței cu chip de înger, care i se imprimase adânc pe oglinda sufletului și rămase pentru totdeauna acolo, amintindu-i de o poveste de iubire fără sfârșit.
În acele momente, cerul se învolbură și el, se scutură de tristețe, răsfirând din norii plăpânzi o burniță fină. Ochii învățătorului se umeziră cu lacrimi amare.
*****
În tot ceea ce fac oamenii, Dumnezeu merge alături de ei. Privește și tace. Îi lasă să-și trăiască viața, din faptele zămislite de ei însăși. Dincolo de legile umane, există un adevăr, care trăiește între conștiință și suferință, între realitate și iluzie, între binecuvântare și păcat. Adevărul poate fi uneori ambiguu, misterios, dar rămâne ca o mărturie în timp. Rămâne. Asemenea unei sculpturi cu mâinile zdrobite, îngropată undeva sub dărâmături. Supraviețuiește. Există. Așteaptă să fie descoperit.
Când legile umane distrug iubirea, totul devine o armă ce rănește suflete nevinovate. Le tulbură viața. Și ca să supraviețuiască durerilor, oamenii își lasă iubirea să piară, o ard în flăcări de orgoliu. Apoi merg mai de departe cu inima sărăcită. O inimă asemănătoare unei plante născute în vastul deșert. O plantă care nu cunoaște nici foșnetul frunzelor, nici cântecul păsărilor, nici răcoarea umbrei, nici stropii binefăcători de ploaie. Cunoaște doar arșița unui dor suprimat sub cerul singurătății. Și așa devenise inima Măriucăi și poate, în ascuns și inima lui Ionuț. Singuratice, lipsite de freamătul iubirii.
Suferința împinge oamenii pe drumul recunoașterilor. Un om nu poate uita ceea ce a trăit, dar poate accepta ceea ce nu i-a fost menit. Și Măriuca își acceptă destinul, traiul printre străini. Își petrecea adeseori nopțile la pervazul ferestrei, lăsându-și sufletul să se piardă pe cărările luminoase ale lunii. Se simțea unită cu ea prin aceeași singurătate. Iar luna o privea cu duioșie, descumpănită și neîncrezătoare în legile umane.
„Până unde merg oamenii, pentru a-și păstra onoarea?” se întrebă într-o noapte tainica lună, acoperită de lumina ce reflecta dintr-un îndepărtat soare.
Auzindu-i întrebarea, universul din jurul ei îi răspunse cu tristețe:
– Până acolo unde nu mai este cale de întoarcere! Dau tot ce au, pierd tot ce au mai drag și iubit. Dar mulți dintre ei nu-și dau seama, că onoarea, fără bunătate și justețe, nu are nici o valoare…
Luna oftă. Apoi își îndreptă chipul său luminos spre alte depărtări, iar acolo privi cu duioșie fetița ce dormea adânc, departe de părinți.
Fragment din cartea PREȚUL ONOAREI
PIATADECARTE.NET LIBRIS.RO AMAZON
Anișoara Laura Mustețiu este scriitoare și jurnalistă. Creațiile ei literare au fost publicate în numeroase reviste de cultură din România şi din străinătate. A publicat cărți de poezie și proză în limba română și engleză – Prețul Onoarei, Crâmpeie din viața unei femei, Yarran Stories from Australia, Un sărut pierdut pe mătasea timpului, este membră a Academiei Româno-Australiene de Cultură și membră în Liga Scriitorilor din România. Din anul 2022 este redactor la Radio ProDiaspora cu emisiunea proprie de poezie, proză și muzică. De asemenea, este redactor șef al revistei online de cultură Emoții și Lumină, cu sediul în Sydney.
