EMOȚII ÎN VERSURI – JENICA ȘERBĂNESCU

Am cunoscut-o pe doamna Jenica Șerbănescu undeva, într-un colț de rai, în Ponorel, pe un vârf de munte din Ardeal. Și acolo, mi-a rămas o mică frântură din inimă, lângă ea. În acea după-amiază binecuvântată de un soare blând de vară, am povestit, am recitat poezii, și ne-am lăsat amintirile să ne sclipească în ochi, printre șiroaie de lacrimi. În grădina înmiresmată cu pace, armonie, și bunătate umană, i-am ascultat versurile, născute din cele mai profunde emoții. De pe o băncuță, am privit dealurile îmbrăcate în cel mai catifelat verzui și pădurile cu freamăt tainic. Și, în acele clipe, mi-aș fi dorit ca timpul să rămână pe loc… – Anișoara Laura Mustețiu

Poezii

I
Să ții în tine tristețea, bucuria,
E povară prea mare pentru suflet,
Lasă-le să zboare, omule, lasă-le…
Sau pune-le pe aripi de cântec!

Eu…, când nu mai pot răzbi cu ele…
Chem vântul din zarea albastră…,
I le spun, mă descarc, el ascultă
Și din spuse-tăcând, face cântare-aleasă!

Când vântul doarme, chem zorii de zi
Și le aștern pe roua curată…,
Tăcând, le primește în boabele-i senine
Și-n liniște adâncă le îmbracă!

Când zorii de zi întârzie să vină,
Chem Luna, stăpână peste noapte,
În lumina ei le descarc fără teamă,
Le-mbrățișează și le tace pe toate!

De-i Luna ocupată și n-aude…,
În suflet prind o stea căzătoare,
În strălucirea ei pun tristețea, bucuria,
Să le mângâie, să le ducă spre Soare!

Soarele să le pătrundă amarul…, dulceața…,
Să le preschimbe în raze senine…
În miez de zi, zâmbind și tăcând
Să le ascundă în suflet…la mine!

Vàntului, Lunii, stelelor, Soarelui
Spune-ți omule, tristețea, bucuria…,
Ele știu să mângâie…, să tacă…,
Să te înalțe…, a lor e măreția!

Iarăși mi-e dor

Mi-e dor de lumea de-altădată,
Mi-e dor…, un dor plin de frumos
Și când tristețea mă apasă,
Din amintiri…, covor îmi cos!

Și-n sufletu-mi plin de iubire
Revăd copilăria-n prag,
Când viața-nsemna nemurire
Și eu știam numai de drag.

Satul copilăriei mele
Era un Rai…, fără cuvinte
Și eu…eram stea…între stele
Și oamenii…Soare fierbinte!

Mă încălzeau cu vorba lor,
Cu felul lor de-a fi, duios,
Azi, pășind în satul cu dor
Nu-i mai găsesc, parcă n-au fost!

Și dealurile s-au lăsat…
Și iarba nu-i așa de verde,
Unde s-au dus, unde-au plecat?
Ochiul privește și nu crede!

Las ochii care nu mai văd
Nicicum, tot ce a fost odată,
Pe cei din suflet îi dezmierd,
Nu-și pierd vederea niciodată!

Și chiar dacă lacrima lor
Doare…de-mi strânge sufletul,
Cu ea alin, alin din dor
Și-mi amintesc iar cântecul
Copilăriei…din pridvor!

II

E frumos afară de “pică”,
Mai ține Doamne, vara pe brazdă
Și dorul mi-l fă o floare
Mângâiată de-a Soarelui rază!

Și Fă-mi Doamne, lacrima toată,
Adiere caldă de vânt
Să nu-mi mai brăzdeze obrazul,
S-o usuce, s-o facă mir sfânt!

Alungă-mi gândul tristeții
Acolo unde știi Tu, Doamne
Și dragostea ce-n suflet o am,
Mi-o hrănește, să-mi țină de “foame!”

Cu ea să trec anii, câți mai sunt,
Fără ea nu simt că trăiesc,
Nu vreau, Doamne, nu vreau averi,
Nici peste lume să domnesc!

Doar atât, dragostea să mi-o lași,
S-o sfințești, nimic să nu strice,
E minunea ce mângâie-n veci,
Fără ea, suntem lan fără spice!