“Citesc poemele Iosefinei Schirger din volumul Războaiele mele, care începe cu capitolul Exerciţii de singurătate. Deși compuse din nouă, nu versuri, ci cuvinte, care cu greu pot fi considerate la prima vedere a fi poeme, ele își îndreptățesc totuși titulatura. Atât de mult abundă de substanțializare, esențializare și estetizare a trăirilor! Pline de emoții, revarsă un soi de poezie originală fizic în auster, cât și originară în metafizic. Surprinzător cum a reușit să îmbine formularea austeră cu complexitatea la fel de austeră, să concentreze multe semnificații în cuvinte simple, însă cu greutate, să structureze formulări novatoare concise, clare, concrete și precise. Toate acestea conferă plinătatea unor poeme adevărate, de o factură neașteptată creativ.” – Petru Ababii, Bolohani, Orhei, Republica Moldova
Semne nimănui
E-o floare gata să se scuture,
fragilă ca o aripă de fluture.
Lasă-ţi mâinile, privirile
să se bucure!
E un nor ce mă îmbie
într-un fel de feerie…
Vino, apă, vino mie!
Ce mai ochi! O nebunie!
Stau ascunşi în poezie.
Ochii care îmi plac mie!
Vara mea, de ce-ai venit
aşa tânăr şi pornit?
Du-te, vară, fericit!
Să nu crezi că te aştept
de atâtea nopţi deştept!
Eu am iarna mea în piept.
Ce mări şi munţi între noi!
Ştiam că vei veni-napoi!
Până mâine-n zori să-mi laşi
roua ta pe flori şi sentimentul
de care te ştiam în stare:
acea arsură mistuitoare…
Ţi-am dat întâlnire într-un poem:
să ne vedem, să ne cuprindem,
să ne aprindem, să ne pierdem, mă tem.
Arsură de-o vară, eu ţi-am mai spus:
Eşti o poveste a celor ce nu-s!
Un delir ca o pâine
Mai ştii în ce vreme suntem?
Mai ştii în care poem?
Mai ştii în esenţă ce vrem?
Vară a verilor care te duci,
Ţi-ai pus în minte să mă usuci?
Am un chef năpraznic să te citesc!
La început doar te răsfoiesc.
Aici îmi cercetez eu în linişte prada:
în cartea asta albă, albă ca zăpada.
Cât o să ţină? Ce ai tu cu ea,
De păpădie inima mea?
Despre necesitatea de a iubi
am putea vorbi, despre fluturi,
păsări, copii. Ce vară ai fi!
Un delir! Ca o pâine!
Mă văd dimineaţa alergând cu tine.
Simţi ceva dogoritor,
Un fier înroşit, ceva ca un dor?
Îţi auzi inima bătând risipit,
Bătând într-o poartă neauzit?
Închide ochii! Sunt aici,
În visele tale, sub pleoapele mici.
Ninge şi-n inima ta, dinspre cer?
E iarnă şi la tine în stele, ger?
Umbre îţi aleargă într-o parte
şi în alta prin gând? Sunt
păsările mele trimise pe rând,
Iar frunzele acestea colorate frumos
Sunt tinereţea noastră trântită pe jos…
În ochi ai ceva strălucind
Cine te vede te crede plutind
Ai venit, ca nefiind…
E totul scris
Ispitele cutreieră pe rând, prin faţă,
prin gând şi pleacă lăsându-te plângând.
Nu-mi mai ajunge vara care este!
Aduc între stele apele unui râu de poveste.
E un abis, un vers banal ce nu putea
fi spus cu voce tare, deschis, natural.
Şi totuşi există iubire! E ca o plutire,
o amăgire, o arsură demnă de păstrat,
de luat dincolo, de pus în rimă, de arhivat.
De o să-mi pierd într-o apă privirea,
de n-o să-mi ajungă, pe hârtie, iubirea,
el sigur îşi va ţine firea!
El nu trăieşte în poveste. Am jăratic,
mere de aur… dar zmeul nu este!
Şi povestea asta vine din trecut.
Pare să nu aibă nici legătură cu noi prea mult!
O să rămân fără cuvinte.
E totul scris în sertare, în stele, în minte…
Din volumul de poezii “Războaiele mele,” editura ePublishers, Bucureşti, 2022.
