GEORGE ROCA – DIALOG CU UN PRIETEN DE LA ANTIPOZI – DANIEL IONIȚĂ, PREȘEDINTELE ACADEMIEI ROMÂNO-AUSTRALIENE

Daniel Ioniță – scurtă biografie –  CV Literar

Născut la București în 1960, Daniel Ioniță a imigrat la Antipozi în 1980, inițial în Noua Zeelandă, și apoi în Australia unde este stabilit și în prezent. Lector universitar la University of Technology Sydney, unde predă cursul de „Organisational Improvement! Studii: Licență în Psihologie (Honours) – Griffith University, Brisbane, Australia. Activități pe plan cultural – Președinte al Academiei Româno-Australiene. Scriitor, eseist, poet, traducător.

A publicat:

2012-2105 – „Testament – Antologie de poezie română modernă” – (ediție bilingvă română-engleză, asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews, Editura Minerva – două ediții)

2013 – „Agățat între stele/Hanging Between the Stars” (volum bilingv română/engleză de poezie proprie – Editura Minerva)

2016 – „ContraDicție/ ContraDiction” (volum bilingv de poezie proprie – Editura PIM)

2017 – „Insula cuvintelor de acasă!” (volum de poezie în limba română – Editura Limes)

2017 – „Testament – Anthology of Romanian Verse – American Edition” (volum în limba engleză – Australian-Romanian Academy Publishing, Sydney)

2018 – „Basarabia sufletului meu/The Bessarabia of My Soul” – Colecție de Poezie din Republica Moldova – (volum bilingv – realizat împreună cu Maria Tonu, Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews)

2019 – „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry” – panoramă a poeziei românești dela baladele anonime la poezia contemporană – (Daniel Ioniță, Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster – Editura Minerva, București)

2020 – „Romanian Poetry from its Origins to the Present” – ediție critică publicată în Australia – a colecției de poezie românească – prefațată de Martin Langford și Alex Ștefănescu – (Daniel Ioniță, Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster – Australian-Romanian Academy Publishing)

2020 – „Instrucțiuni” (colecție de poezie – Editura Ro-Cart București)

2021 – „Return Ticket from Sydney to Bistrița/Bilet dus-întors de la Sydney la Bistrița” (dialog poetic între antipozi – Daniel Ioniță (editor și traducător principal), Adriana Paul, Dorel Cosma, Zorin Diaconescu, Menuț Maximinian – Australian-Romanian Academy for Culture Publishing, Sydney)

2021 – „Pentimento” (volum de poezie în limba engleză – Interactive Poetry, Australia – 2021)

Premii – Distincții

2018 – Premiul pentru Poezie pe anul 2018 al revistei Literatura și Arta din Chișinău, pentru volumul „Basarabia sufletului meu”.

2019 – Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducere decernant de Târgul de Carte Gaudeamus.

2017 – Distincția pentru promovarea culturii românești în străinătate – decernat de Minsterul pentru Românii de Pretudindeni.

***

George ROCA: Domnule Daniel Ioniță, sunteți unul dintre românii care s-au  afirmat prin scrieri pe alte meleaguri. Dar ca fiecare dintre cei ce au pornit pe această cale aveți o poveste, o istorie „de dinainte de plecarea din România”. Pe scurt, cum s-a dezvoltatat Daniel Ioniță în țara natală, mai înainte de ajunge la antipozi? Care au fost începuturile?

Daniel IONIȚĂ: Dragă George, pentru că suntem concitadini aici la Syndey de câteva decenii, și am realizat multe împreună – propun să renunțăm la o adresare oficială. Doar dacă… „sunteți” de acord!

George ROCA: Desigur Daniel! Vorba românului de pe la noi, din Aussieland: „No problem mate!”. Deci care au fost începuturile tale…? Ia deapănă cât mai multe te rog, să te cunoaștem mai bine!

Daniel IONIȚĂ: M-am născut în București în 1960. Primii ani, fericiții ani zburdalnici ai copilăriei, i-am petrecut într-o mahala bucureșteană, pe strada Butimanu, lângă strada Toporași, undeva după ce treci de Piața Progresul spre Șoseaua Giurgiului. Nu aveam nici opt ani, îmi aduc aminte, și-mi petreceam timpul cu prietenii din cartier, uneori până la zece seara, fără ca părinții să se îngrijoreze și să telefoneze la miliție… Atunci, pentru noi copiii din cartier era liniște și pace! Veneam acasă pentru masa de prânz și pentru cină, dar dispăream din nou imediat ce atenția adulților era distrasă de alte lucruri mai importante decât copilul lor! Ceva mai târziu ne-am mutat în „augustul” cartier de pe lângă Piața „1 Mai”, fostă Filantropiei, iar acum numită „Ion Mihalache”. Părinții mei, ambii fotografi profesioniști, cu studiou în Calea Victoriei – o duceau destul de bine financiar. Printre clienții părinților mei se numărau tenismenul Ilie Năstase, actorul Florin Piersic, baritonul Dan Iordăchescu, prea-cunoscutul Radu Beligan și alte vedete din lumea artelor și sporturilor. De unde și unele din problemele tatălui meu cu Serviciile de Securitate – și motivația/decizia părinților de a părăsi România spre sfârșitul anilor ’70… Dar despre asta mai târziu.

Școala generală, pe atunci Școala nr.110, începută pe strada Toporași, am încheiat-o la fosta Școala nr.3 de pe bulevardul Nicolae Titulescu. Liceul, început la „C.A. Rosseti” din Floreasca-București l-am finalizat, cu examenele de Bacalaureat, la „Dinicu Golescu” din Câmpulung-Argeș.

Plecat din România de la vârsta de 20 de ani (1980) – decizie a familiei mele – cu istorie de persecuție din partea regimului comunist – am ajuns in Noua Zeelandă și apoi în Australia. În 1978 părinții mei au decis să părăsească paradisul socialist! Familia mea are o istorie religios-politică nefastă din punctul de vedere al autorităților de pe atunci. Am avut un bunic, doi unchi și un văr primar care au petrecut ani de zile în închisorile acelor vremi de tristă amintire – pentru motive de conștiință religioasă. Am menționat problemele tatălui meu cu Securitatea – probleme datorate în mare parte clienților pe care-i servea. Fiind un portretist cunoscut și căutat de vedete, serviciile secrete veneau adesa să-l interogheze pe tata, doar-doar or afla ceva, vreo scăpare, vreun comentariu nelalocul lui – pe care vedetele l-ar fi putut scăpa față de părinții mei în studiou. S-a ajuns până acolo încât tata le-a vorbit de mai multe ori foarte apăsat celor doi ofițeri – tata nu era tipul de om care să-și piardă cumpătul – spunând, public că el este angajatul Cooperativei „Fotografia” și nu al Serviciilor de Securitate. În final, în decembrie 1978 familia mea, tata, mama, sora mea, au plecat din România la Viena și nu s-au reîntors.
În aprilie 1980 am părăsit și eu România, pentru a-mi urma familia. Dar nu înainte de a a fi fost momit de autorități, de a rămâne în țară, cu garanția că voi fi admis la Facultatea de Medicină – autoritățile știau deja că eram un elev bun la învățătură – în schimbul denunțării părinților mei ca fiind trădători. Am refuzat politicos, răspunzând cu argmentul că nu pot rămâne de unul singur, devreme ce familia mea a luat altă decizie. Nu am fost persecutat, nu mi s-au făcut greutăți! Afară de această „momeală”, autoritățile s-au purtat cilvilizat cu mine, și am primit pașaport la 18 luni dela înaintarea cererii. Probabil vila părinților mei, aflată lângă Piața 1 Mai, și confiscată de autorități, a jucat un rol imprtant în a mi se da aprobarea de plecare din țară! Poate le-am fost simpatic, sau poate m-a păzit Dumnezeu, sau poate toate acestea la un loc – nu știu…

Din România am plecat cu următoarele lucruri: (1) Un geamantan cu haine și alte efecte proprii, inclusiv câteva discuri de muzică clasică și folk și câteva cărți. (2) O educație de mâna întâi – atât specific pe subiectele „reale” – matematică, fizică, chimie, cât și pe cele umane – limba și literatura română, limbile franceză și germană (mama vorbea frecvent limba germană cu sora mea și cu mine!). (3) Cunoștințe generale mult peste media tinerilor de vârsta mea din străinătate, pe care i-am întâlnit, și care mi-au fost colegi de servici sau de facultate.

Repet, școala pe care am făcut-o în anii ’70 în România mi-a folosit în mod practic. Sigur, citeam foarte mult și „îmi plăcea școala”! Dar am și avut parte de învățători și profesori de mâna întâi! Îmi amintesc de doamna Lăzărescu, prima învățătoare, de doamna Dora Dengel – profesoara de limba germană, de doamna Seceleanu, profesoara de limba franceză, de domnul Popa – profesor de muzică și diriginte în școala medie – un dascăl care a avut o influență pozitivă aspura multor elevi, pur și simplu pentru că-i păsa de noi și ne vroia binele. Iar noi simțeam și respectam acest lucru. Îmi aduc aminte de doamna Suciu, profesoară de sport și de asemenea diriginte, mai târziu. M-a desemnat căpitan al echipei de volei, și apoi de oină, a școlii. Nu eram cel mai bun nici la oină, și nici la volei! Sigur, eram destul de bun ca să fiu selecționat în echipă, dar aveam colegi mai buni decât mine… M-am întrebat de ce oare, doamna Suciu, femeie deosebit de inteligentă, nu i-a ales pe Briceag Mihai, sau pe Cepoi Corneliu, drept căpitani? Atunci mi-am dat seama că pentru a fi lider, nu e musai să fii cel mai bun. E însă musai ca să poți înmănunchia cu succes energiile și inteligența celor mai buni decât tine. Aceasta, cred eu, că văzut în mine doamna Suciu. Desigur, de obicei învățăm mai multe din eșecuri decât din succese. Dar țin să cred că am priceput bine lecția doamnei Suciu, care mi-a dat încredere în capacitatea mea, fără (cred eu!) să mi se urce la cap. Fiindcă ea, antrenor bun fiind, îmi spunea pe șleau și când făceam bine, dar și când greșeam!

Dar înapoi la lucrurile cu care am plecat din România! Am plecat cu bunii mei prieteni în inimă, cu care am rămas apropiat până azi. M-a durut mult că i-am părăsit – fiindcă pe acea vreme, vorbim de 1980, anul în care am părăsit România – biletul unuia ce pleca din țară cu pașaport albastru, era doar pentru dus. Am fost traumatizat ani de zile de acest lucru, dar la acea vreme nu se dignostica depresia psihică – și nu eram singurul emigrant care cădea uneori în depresie. Pot spune cu mare bucurie că după 1989 am reluat legătura cu mai toți, de la Adrian Mîț (Iancu) – moț din moții adevărați cu care am crescut pe Toporași/Șoseaua Giurgiului; la Adrian Stoica, fost arbitru internațional de fotbal, care mi-a fost coleg de bancă; la amintitul Cornel Cepoi și regretatul lui frate Dan Cepoi; la Sorin Stanciu, la Victor Kirițescu; la Auraș Wlasits, Mihai Cărăușu; apoi la talentații violoniști Daniel și Lidia Costea (frate și soră); Magdiela Stănică și mulți alții. Ne vedem adesea, iar când nu ne putem vedea ținem legătura virtual…

Am fost foarte apropiat de verii mei, toți din partea familiei tatălui meu, fiindcă mama a crescut singură la părinți. Din nou, după 1989 am reluat legătura cu ei – Cornel, Beni, Adi, Marian, Răducu, amintiți în ordinea vârstei – toți niște oameni deosebiți, cu familii și realizări, dar mai ales oameni de caracter. Pun acest rezultat pe seama bunicilor și pe cei din partea tatălui, ca și a celor din partea mamei mele, oameni dela țară, muncitori, dar cu caractere puternice, oameni „cu frica de Dumnezeu” – care au lăsat în urma lor o moștenire de cuvinte și fapte care durează, iată, peste generații.

În final… am lăsat acest lucru la sfărșitul listei, fiindcă este cel mai important : am plecat din România cu dragostea logodnicei mele, Luminița, în inimă! Ea m-a urmat mai târziu, după șase luni – atâta a durat până a primit pașaportul ca să mă urmeze! Multă lume nu va crede, dar deși ne căsătoriserăm la oficiul stării civile pentru ca ea să poată primi pașaportul și să mă urmeze ca soție – noi ne-am considerat doar logodnici, până la cununia religioasă ce a avut loc la Viena, după șase luni. Abia atunci am început viața de familie! Sigur, era o altă lume, cu alte valori. Privind înapoi la acele timpuri, mi se pare că parcă eram eroii unui film foarte frumos, dar neverosimil. Și totuși a fost și rămâne adevărat. Suntem încă împreună după peste patruzeci de ani… Luminița a crescut în Câmpulung Muscel, din tată muscelean – fost Metodist al Clubului Sportiv Muscelul – și mamă, profesoară de sport provenită din inima Doljului (satul Boureni, nu departe de Băileștiul lui Nea Mărin – Amza Pellea). Glumesc adesea spunând că atunci când e suavă cu mine e musceleancă, iar când se supără pe mine scapără scântei oltenești! În final, Hai Rapidulețu’! Am devenit rapidist fiindcă atunci când aveam 6 ani, Ovidiu, un bun prieten de pe strada mea, a fost primit la grupa de pitici a formației din Giulești – iar eu fiind prieten cu el, Rapidul a devenit și echipa mea de suflet. De atunci m-am bucurat și am suferit alături de această echipă a glasului roților de tren – suferința fiind mult mai prevalentă decât bucuria, după cum toată lumea știe…

George ROCA: Wow! Mulțumesc pentru amănunte și pentru sinceritate! Daniel, te întreb acum ceva ce doar noi, emigranții dela „capătul lumii” avem în comun! Mulți români emigranți s-au oprit în Europa de Vest, iar unii au făcut un salt  ceva mai departe, spre Statele Unite sau Canada… De ce ai ales totuși Australia? Ce te-a atras spre Țara Cangurului!?

Daniel IONIȚĂ: George, ca multe din deciziile mele bune, aceasta a fost în urma unei serii de hotărâri intuitive, nu neapărat foarte bine gândite sau bine plănuite: așa a ieșit! (Ca notă, nu toate, dar multe din deciziile mele „bine-gândite” au dat chix…)
Am ajuns în Australia după doi ani petrecuți în Viena, și apoi după nouă ani în Auckland, Noua Zeelandă. Interesant este faptul că eu am fost inițiatorul plecării din Europa înspre zona Pacificului de Sud. Deși vorbeam germana bine – bunicul din partea mamei fiind originar din Ardeal, iar mama făcuse școala germană vorbind nemțește cu mine și sora mea – cu toate astea Austria, și Europa de Vest în general, mi s-au părut sterile. M-a atras Noua Zeelandă – ca un teritoriu magic, necunoscut dar bănuit – acest lucru confirmând meu spiritul de aventură. Nu cunoșteam la acea vreme (1981) despre Noua Zeelandă decât că avea trei milioane de locuitori umani și șaptezeci de milioane de oi; că Edmund Hillary, un stupar neozeelandez era cel ce cucerise Everestul pentru prima data și că echipa de rugby a Noii Zeelande, faimoșii „All Blacks”, era cea mai bună din lume a acestui sport cu balonul turtit!

În Australia am decis să ne mutăm în 1989, din nou o decizie luată în ultimul moment, în urma unei vizite în Europa, fiindcă aveam niște buni prieteni în Brisbane, Gabriel și Marcela Dumitru (el violoncelist la Brisbane Philharmonic Orchestra), care ne-au invitat să ne oprim pe la ei… Iar acea „oprire” se continuă până azi. Nu am regretat niciodată timpul petrecut în Austria, sau cei nouă ani din Noua Zeelandă. Ambele au avut o contribuție importantă în dezvoltarea mea – am petrecut în aceste două țări decada vârstei între 20 și 30 de ani – perioadă în care ni s-au născut cei trei copii, fiecare într-o altă țară… Și Austria și Noua Zeelandă mi-au rămas aproape din punct de vedere afectiv. După Australia și România, acestea sunt țările mele favorite – spre exemplu la Jocurile Olimpice.

George ROCA: Da, te înțeleg, pentru că și eu am petrecut ceva timp în Statele Unite, înainte de alege țara cangurilor. Apropos de canguri, koala, șerpi și crocodili… înainte de a ajunge la evenimentele din ultima decadă – acelea în legătură cu scrisul, unde vreau să ajung de fapt – cum te-ai acomodat în Australia? Cum s-a adaptat familia?

Daniel IONIȚĂ: După nouă ani petrecuți în Kiwiland, Aussieland mi s-a părut foarte asemănătoare cu Noua Zeelandă, doar că e mult mai mare și cu climă oarecum diferită. Cultura, limba, felul în care funcționează societatea în general, oamenii, chiar și casele, etc – mi-au apărut foarte similare. Desigur, australienii și neozeelandezii cred unii despre ceilalți că sunt foarte diferiți, și diferențe există… Dar din punctul de vedere al unui imigrant din Europa, ele mi-au apărut foarte similare. În privința adaptării profesionale, venind în Australia cu o bună cunoștință a limbii engleze – după nouă ani de Noua Zeelandă – și eu și soția mea am găsit locuri bune de muncă în calificările ce le obținusem în Noua Zeelandă. Eu aveam diploma de inginer în Asigurarea Calității obținută la Auckland Technical Institute, iar ea era specializată în „Customer Service”, adică în „Relații cu publicul”. Asta i-a mirat mult pe prietenii noștri români din Brisbane, cărora le luaseră ani de zile pentru a se adapta! A trebuit să le reamintim că noi nu veneam direct din România (încă „comunistă” pe atunci), ci eram deja emigranți „veterani”.

În anii ’90, Luminița și cu mine am hotărât să merge înapoi la facultate, la Griffith University, aceasta fiindu-ne Alma Mater. Eu am studiat Psihologia (Clinică, și Organizațională – licență dublă), iar Luminița a studiat Educația. Între timp copiii au crescut, iar după ce ne-am terminat studiile, ne-am mutat de la Brisbane la Sydey. Am vizitat toate orașele mari australiene. Îmi place mult și Brisbane, unde am petrecut 9 ani,  Melbourne și Canberra unde am lucrat și locuit, Adelaide și Hobart-ul Tasmaniei – ultimul în mod deosebit, dar Sydney-ul este locul unde mă simt acasă! I call Sydney home! Mi se pare cel mai frumos oraș din lume!

George ROCA: Trăiești, ca mine, pe continentul cangurilor, unde Moș Crăciun vine vara, nu iarna. Cum ai contura identitatea australienilor din acest punct de vedere? Cât de intensă îți apare relația dintre natură și cultură?

Daniel IONIȚĂ: Australia se află în plin postcolonialism, cum de alfel sunt cele mai multe țări foste colonii britanice, înclusiv Canada, State Unite, Noua Zeelandă. Doar că situația Australiei e puțin deosebită, și mai asemănătoare cu a Canadei, decât a Statelor Unite sau a Noii Zeelande. Spre exemplu, în comparație cu neozeelendezii, care știu mult mai bine cine sunt și care este identitatea lor, pentru că țara lor e mai mică, și singura religie adevărată este rugby-ul, australienii prezintă la prima vedere o oarecare doză de nesiguranță, pentru că îi auzi adesea adresându-se vizitatorilor la modul: „Ei, și cum îți place Australia?”. Desigur și românii îi mai întreabă pe străini cum le place România, dar parcă nu atât de des precum australienii. În contrast, francezul nu te întreabă niciodată cum îți place Franța, pentru că e convins că Franța e cea mai frumoasă, sofisticată țară, cu cea mai bună mâncare, cele mai bune vinuri din lume. Nesiguranța aceasta se transmite și la alte domenii.

În Australia, deși încă protectorat sub coroana britanică, ne considerăm independenți de Marea Britanie, ceea ce este în mare parte adevărat. Amintești în întrebare că Moș Crăciun vine vara aici, nu iarna! De fapt multe lucruri sunt … pe dos. Unele nu în sens rău, ci în sensul că sunt alfel decât pe bătrânul continent european. Când au venit englezii, în secolul al XVIII-lea, în Australia și au dat cu toporul în lemnul de eucalipt, li s-a rupt toporul pentru că lemnul este altfel. Solul este altfel, animalele sunt ca nicăieri altundeva în lume – și aceasta a creat o identitate diferită, de care Australienii sunt mândri. Totuși nu pot spune că identitatea australiană este foarte bine cristalizată. Australia este formată nu doar din emigranți din Marea Britanie, ci din toate colțurile lumii – de la Europa de Sud (Italia, Grecia), la Europa de Est – imigranți veniți aici înainte de/și după 89, dar vom găsi și foarte mulți asiatici – chinezi, vietnamezi ș.a. Pe lângă aceasta, există diferențe mari între urban și rural, mult mai mari decât există în Europa. În Melbourne întâlnești oameni cu preocupări similare celor din București, Paris ori Londra.  Dar față de România, unde și orașele de provincie sunt centre culturale – mă gândesc la Iași, Cluj, Brașov, Timișoara, Craiova, Ploieși, Râmnicu Vâlcea, Bistrița, Baia Mare, Constanța, dar chiar și la… Buhuși, Slatina sau Carei… – pe de altă parte aici în Australia, în afară de orașele capitale de stat/teritoriu – în localitățile mai mici, activitățile culturale sunt mai rare. Un spun că ar fi de o calitate mai slabă. Fiindcă există și în Australia elite artistice-literare-culturale care produc evenimente, expoziții, teatru, operă, literatură, poezie, de calitate. Numai că, acestea mi se par concentrate în câteva centre. Prin comparație, în Europa, în România în speță – cercurile de cultură, literar-poetice, de arte plastice etc – mi se par mult mai „democratizate” – prezente mai peste tot, chiar și în orășelele mici. Din punct de vedere al naturii, puține țări sunt mai binecuvântate decât Australia. Înconjurată de două mari oceane, cel Pacific și cel Indian – și având o regiune deșertică interioara fascinantă, și deosebită de orice altceva în lume! Australia este „an outdoor country” – o țară care te invita să trăiești afară, să-ți petreci timpul liber în aer liber, fie pe una din nenumăratele plaje, una mai spectaculoasă ca alta, fie în mașina 4×4 explorând „the outback” – ținutul din interior, îndepărtat de cele două coaste oceanice. De menționat că pe cele două coaste (est și vest) trăiesc mai mult de 80% din populația de 25 de milioane de locuitori ai Australiei. În afară de asta, Australia este poate țara cu cele mai multe resurse minerale (și cele mai diverse) pe cap de locuitor, și pe kilometru pătrat, din lume. Asta i-a permis să se dezvolte, și să fie o țară bogată, „bună de locuit”. Per total, ca o concluzie – nu fac decât să citez pe unul din cei mai proeminenți prim-miniștrii ai Australia, laburistul Bob Hawke – care a exprimat pentru prima dată, prin anii ’80 ai secolului trecut, că „Australia is a lucky country!”.

George ROCA: Ai amintit despre cultură, și în mod natural, discuția noastră va gravita spre aceasta. Ne vom apleca asupra ultimilor 12-15 ani, când activitatea ta s-a concentrat asupra literaturii… Care au fost izvoarele acestui interes, acestei înclinări  spre literatură și în special spre poezie?

Daniel IONIȚĂ: Am amintit deja că bunicii mei erau oameni simpli. Părinții mei au deveniti profesioniști recunoscuți în domeniul lor, în București – dar eu nu m-am născut cu un pedigree de „sânge-albastru”, sau într-o familie de intelectuali de rasă. Și cu toate acestea, atât bunicii cât și părinții mei erau „oameni citiți”. Aveau pasiunea pentru cărți. Bunicul meu, cel din partea mamei era un elev foarte bun, și doar situația precară financiară a familiei a făcut să nu poată urma cursurile liceului din Blaj (unul din cele mai importante centre culturale din Ardealul dinaintea primului război mondial). A avut însă o viață ușoară în timpul serviciului militar, fiindcă scria mai bine decât șefii lui care aveau grad de ofițeri – și ca atare și-a petrecut armata la birou, compunând scrisori oficiale și având grijă de administrația unității militare din Oradea, unde fusese repartizat. Cum am spus, fiind ardelean, vorbea destul de bine limbile germană și maghiară. El a fost cel care a încurajat-o pe mama și sora mea să studieze la Școala  Germană din București.

Părinții mei, având contact cu multe personalități bucureștene, cu cei care doreau să aibă fotografii artistice de calitate, precum actori, scriitori, cântăreți de operă ș.a. – aveau prin aceștia acces la tot ce se publica, inclusiv ceea ce era „adus” din străinătate, mă refer la reviste de modă, literatură și noutăți din domeniul științei și tehnicii. Așa că, de mic, am avut acces la mijloace de informații moderne, la o bibliotecă somptuasă ca număr și varietate de subiecte. De la proza lui Marin Preda, Sadoveanu, Hugo, Dickens, Mark Twain, Harriet Beecher Stowe, etc. la poezia lui Eminescu, și ceilalți mari poeți clasici români, Schiller, Goethe, Heine – ultimii trei în limba germană –  Lermotov, Pușkin ș.a. la istorie. Îmi amintesc că am citit de două ori, ca adolescent „Nord contra Sud, istoria războiului civil din Statele Unite” și bineînțeles Biblia, datorită aplecării religioase protestante a familiei, carte pe care am citit-o de la început și până la sfârșit cel puțin de 4-5 ori între vărsta de 10 și 20 de ani.

Prima carte de care-mi amintesc vivid, văzându-mă cum ședeam pe covor în sufragerie și citind-o, era o carte pentru copii despre Ion Vodă cel Cumplit! De abia împlinisem cinci ani, și știu că era pentru copii, fiindcă literele era neobișnuit de mari, comparat cu celelalte cărți răsfoite și că avea ilustrații în care Ion Vodă arăta… foarte „cumplit”! Apoi, la școală eram relativ un elev bun la totate materiile. Dar dacă la matematică, fizică, chimie trebuia să fac un efort să învăț, la limba și literatura română nu am pus niciodată mâna pe carte, decât să citesc textele care trebuiau analziate, dar nu și analizele sau comentariile pe care le scriseseră autorii manualului. Și totuși nu am luat nicidată mai puțin de nota 8, și asta arareori. De cele mai multe ori luam 9 sau 10. Îmi aduc aminte ca azi despre nota 8, care m-a șocat – dar a venit în urma unei teze la limba română în care profesoara ne-a dat textul unui poem din manual, dar pe care eu în citeam atunci pentru prima oară. Nu catadicsisem să îl citesc nici măcar odată – probabil din Jebeleanu sau Beniuc, nu mai țin minte. Trebuia să facem analiza literară – iar eu nu citisem nici manualul, și nu scrisesem nimic din ce predase doamna Pușpurică, în clasă. Pe scurt – e clar că, deși inconștient de asta – am avut un mediu care mi-a încurajat înclinația naturală spre a citi foarte mult, a mă simiți comfortabil în mediul literar, să pricep intuitiv convențiile literare, și „ce vrea să zică autorul”… Mama ne recita poeme de Haine, Goethe („Haine și Ghete!”, glumeam cu sora mea!), și Schiller. Înțegeam limba germană, și așa am început să pricep muzicalitatea unei alte limbi, după ce pricepusem, în principal prin Eminescu, muzicalitatea limbii române. Mama recita câteodată din clasicii ruși, Lermotov și Pușkin. Nu înțelegeam nimic din limba rusă, dar din felul în care recita mama, mi se părea că sună foarte frumos! În plus, cercul de prieteni și mentori: în afară de părinți, sora mea și cu mine, ne-am bucurat deseori de prietenia unor persoane intelectuale, mai în vârstă decât noi, care ne-au ghidat interesul pentru literatură, știință sau arte…

George ROCA: Vorbind despre literatură iată că ajungem la punctul fierbinte! În afară de volumele de poezie proprie ce ți-au fost publicate în România și Australia, lucrarea  pentru care ești cel mai cunoscut este una de peste 1100 de pagini, o ediție cu note critice – publicată bilingv (română/engleză) de Editura Minerva din București sub titlul „Testament – 400 de ani de poezie românească/ 400 Years of Romanian Poetry”, volum pentru care ai primit premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducere, decernat de Târgul de Carte Gaudeaus 2019, din juriu făcât parte Denisa Comănescu, redactor șef la editura Humanitas și profesorul universitar Dr. Ion Bogdan Lefter. Aceeași lucrare a fost publicată și în Australia un an mai târziu (în 2020), sub titlul „Romanian Poetry from its Origins to the Present/Poezia românească dela origini și până în prezent”, de către Editura Academiei Româno-Australiene. Dar acest volum nu a apărut subit, ci a crescut organic – cu lansări de carte în România, Australia și Statele Unite – având mai multe „încarnări și reîncarnări” în decursul anilor. Cum a început povestea aceastui grandios volum și cum a evoluat ca să se transforme mai apoi într-un volum de referință?

Daniel IONIȚĂ: Am reflectat la asta în ultimii ani și sper să redau șirul lucrurilor în mod relativ coerent. În primul rând de unde a pornit idea… În perioada în care copiii mei – am două fiice și un băiat – erau în decadele de creștere (între 1 și 20 de ani) – mai întâi în Noua Zeelandă și apoi în Australia – fie acasă, de obicei de weekend, sau în autovehicul mergând în vacanță pe lungile șosele australiene – cei mici erau expuși la muzică folk românească, și chiar folk-rock (e.g. Phoenix). Sigur ascultam tot felul de muzică, de la clasică, la rock clasic, la pop contemporan, dar în vacanțe, în mașină, prevala muzica folk românească. Pentru cei ce sunt încă la curent cu acest gen – cantautorii de muzică folk și folk-rock din România anilor 1960-1980 foloseau adesea texte poetice excepționale din poezia românească, și le puneau pe ritmuri și armonii extraordinare. În esență, copiii mei cântau – acompaniind CD-ul, cântece precum „Andri Popa” (Phoenix), „Poștalionul” (Alifantis/Radu Stanca), „De va veni la tine vântul”  (Mondial/Octavian Goga), „Arsura” (Adrian Ivanițchi/Adrian Popescu) și alte piese de Mircea Baniciu, Mădălina Amon, Ștefan Hrușcă, ș.a. – pe versurile unor poeți fenomenali – dar nivelul lor de înțelegere a cuvintelor era minimă. Le plăcea muzica, armonia, ritmul, dar nu pricepeau nici 20% din mesajul liric, poetic. Și asta nu pentru că nu vorbeam românește cu ei… Copiii noștri cunosc și vorbesc limba română bine, dar au vocabularul limitat al unui emigrant. Necrescând în România, nefiind educați în România, vocabularul lor nu va depăși mai mult de trei mii de cuvinte, în cel mai fericit caz, pe când vocabularul limbii române este undeva pe la o sută de mii de cuvinte! Locuitorii României, chiar și cei fără o educație superioară, sau expunere literar academică, folosesc între 10.000 și 20.000 de cuvinte în mod curent. De aceea subtilitățile poetice rămân peste posibilitățile de înțelegere ale copiilor români crescuți în afara țării. Îmi aduc aminte ca azi, că fiica mea cea mare, devenită profesoară de literatură engleză la unul din colegiile din Sydney – nu înțelegea bine despre ce e vorba în „cântecul nr.4” de pe CD „De va veni la tine vântul” al lui Octavian Goga. Mi-a venit idea să traduc acel poem – l-am atașat acestui interviu ca „mostră”. Nu sună rău în engleză… iar  fiica mea a înțeles, în fine, ce vroia să spună formația Mondial.
M-am apucat de tradus și de alte poezii… Nu după multă vreme – m-am trezit cu vreo 25 de poeme traduse, cele mai multe ale „monștrilor sacri”, ale poeților consacrați – Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Bacovia, Arghezi, Magda Isanos, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Nina Cassian.

Mi-a venit idea să public o mică colecție bilingvă, și am luat legătura cu o prietenă din România care lucra la o revistă… care din păcate era o revistă de modă (am aflat mai târziu…) nu literară! Totuși, demersul nu a fost în zadar, fiindcă prietena aceasta o cunoștea bine pe Ana Munteanu – fiica eruditului și regretatului Romul Munteanu care a fost profesorul multor scriitori și critici literari consacrați cum ar fi Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu și alții. Am transmis Anei Munteanu idea mea – aceea a unei mici colecții de 20-25 de poeme redate bilingv, trimițându-i câteva mostre. Cu toată sinceritatea, nu mă așteptam la un răspuns pozitiv. Mă gândeam că or mai fi făcut și alții acest lucru – nu sunt eu primul, și cu siguranță nu singurul. Spre surprinderea mea, răspunsul a fost pozitiv. Dar… doamna Munteanu a propus o antologie mai reprezentativă, nu doar o mică colecție de versuri bilingve. Am abordat-o telefonic, întrebând mirat dacă așa ceva, o reprezentare a poeziei românești în limba engleză nu s-a mai făcut? „Ba da!, mi-a răspuns doamna Munteanu, dar nu în mod cu adevărat reprezentativ!”. Mulți traducători s-au ferit de „clasici” datorită dificultăților de traducere în mod poetic a poeziilor „clasice”, cele cu rimă și ritm. Iar puținele încercări făcute pe tărâmul clasic, nu au avut calitatea dorită. Domnia sa mi-a mai spus că și-a permis să trimită eșantioanele mele (vreo șase-șapte poeme) unei scriitoare cunoscute din Statele Unite, vorbitoare nativă de limbă engleză, care i-a confirmat calitatea adecvată a traducerilor mele: „Sună a poezie bună!” i-a spus doamna respectivă, „Nu cunosc originalul, fiindcă nu știu românește, dar sună foarte bine în limba engleză…”.
În virtutea acestor lucruri, Ana Munteanu a sugerat să prezentăm cincizeci de poeți – reprezentând bilingv, „în oglindă” – originalul pe pagina stângă iar traducerea fiindu-i opozabilă pe pagina din dreapta – iar volumul să cuprindă cam 250 de pagini. De menționat că la sugestia Anei Munteanu, am inclus aici și cinci poeți din Republica Moldova. Acest lucru a fost continuat pe parcursul timpului, numărul poeților de peste Prut crescând proporțional cu numărul poeților din România. Acest lucru s-a dovedit a fi benefic din punct de vedere strategic, pentru că a dus la realizarea unei antologii a poeților din Republica Moldova, sau născuți acolo, precum și în Bucovina de Nord. La acest volum an lucrat în tandem cu neobosita Maria Tonu din Toronto. Cartea a avut lansare triplă – la Chișinău (Biblioteca Onisifor Ghibu), la București (Muzeul Literaturii) și la Sydney (Redfern Town Hall). Dar despre lansări mai târziu.

Volumul inițial, întitulat „Testament – Antologie de Poezie Română/Anthology of Romanian Verse”, a fost prefațat de regretatul critic și istoric literar Alex Ștefănescu – care a fost entuziasmat de idea promovării unei colecții reprezentative de poezie românească în lumea cititoare de limbă engleză. A fost de asemenea încântat de alegerile făcute  cu privire la poeți și poeme, deși meritul principal cu privire la poeții contemporani (cel puțin la acea primă ediție) a aparținut redactorului șef al Editurii Minerva, Ana Munteanu. Cumva indirect, m-a atenționat că nu toată lumea va fi fericită, fiindcă antologiile în general mulțumesc pe foarte puțini și sunt criticate de foarte mulți. Mi-a explicat foarte hâtru, precum îi era stilul, că în primul rând, cei ce vor critica vehement lucrarea vor fi poeții contemporani ce nu sunt reprezentați în antologie. Dar și mai feroci decât ei vor fi cei reprezentați cu un singur poem – cei care vor avea un moment de inițială bucurie, urmată de dezamăgire și critică, atunci când își vor da seama că unii din colegii lor de generație sunt reprezentați cu două poeme! Dar voi reveni la acest subiect, spre finalul acestei secțiuni, fiindcă este de-a dreptul amuzant.

A doua ediție „Testament – Antologie de Poezie Română” – revăzută și completată a survenit în 2016/2017, produsă tot de Editura Minerva – și a cuprins de data aceasta 100 de poeți, și peste 170 de poezii, deci o lucrare dublă ca volum și acoperire. Am inclus aici, pentru prima dată, adunați laolaltă cu poeții din țară, poeți stabiliți și afirmați în străinătate. Numesc doar câțiva: Părintele Dumitru Ichim din Canada; apoi din Statele Unite ale Americii: Carmen Firan, Adrian Sângeorzan și Anca Mizumschi; din Australia: George Roca; din Franța: Matei Vișniec, Dinu Flămând și Angela Mamier-Nache; din Italia: Daniela Crăsnaru; din Germania: Gabriela Schuster și alții. Mi s-a părut important ca, emigrant fiind, să includ oameni de litere, în speță poeți români din afara țării, care de cele mai multe ori fac mai mult pentru promovarea culturii românești în străinătate decât face Guvernul României, Institutul Cultural Român sau alte foruri oficiale. Aceștia sunt adesea ignorați, cumva ținuți într-un con de umbră de către autoritățile culturale din România, fie ele guvernamentale sau neguvernamentale.

Această a doua ediție a avut de fapt două „încarnări”. Una bilingvă obișnuită, și una monolingvă, cerută de editorii americani, și subtitrată „Special American Edition”, că deh, americanii sunt mai speciali! În ciuda iritării ce mi-a produs-o inițial această cerere, acest volum monolingv a avut un deosebit succes în SUA, fiind lansat la Atlanta – cu sprijinul doamnei Smaranda Livescu și a comunităților românești de acolo -, la Chicago – organizat de poeta Alina Celia Cumpan și de generozitatea proprietarilor de la Stan Mansion – și la New York – cu sprijinul doamnei Carmen Firan și al ICR New York. Țin să precizez că, cu excepția ultimei ediții comprehensive „Romanian Poetry from its Origins to the Present” (2020), această ediție monolingvă americană se vinde încă bine  online chiar și la șapte ani dela lansare. Mi-ar plăcea să cunosc cine cumpără –  dar nu am cum să știu dacă cumpărătorii sunt doar români nostalgici, sau cei care doresc ca copiii lor să aibă idee de poezia românească, sau sunt americani get-beget, cadre academice, poeți etc.

Ultima încarnare – există chiar niște jurăminte cu martori că va fi ultima… – este altceva, este total diferită! Am dorit, împreună cu echipa de traducere și redactare (Prof. Dr. Daniel Reynaud, Dr. Adriana Paul, Eva Foster, Martin Langford, Alex Ștefănescu, Ana Munteanu) să reprezentăm pe cât e posibil întreaga paletă a poezie românești. S-a dorit deasemenea ca aceasta să fie o ediție critică – sub câteva aspecte importante: fiecare poet reprezentat să se bucure de o notă critică (un paragraf sau două) în care să-i fie descrisă pe scurt opera. Am apelat aici la tomurile critice semnate de cei trei monștri sacrii al criticii literare românești – George Călinescu, Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, dar și la alți critici contemporani de poezie – pentru a acoperi generația de poeți ce s-au afirmat în noul mileniu – cum ar fi profesorul Dr. Petre Anghel, Ștefan Ion Ghilimescu, Gheorghe Grigurcu, Constantin Cubleșan, Daniel Cristea-Enache, Alexandru Cistelecan, Acad. Mihai Cimpoi, Octavian Soviany, Șerban Foarță, Constanța Reveca Buleu, Mircea A. Diaconu, Radu Vancu, Radu Țeposu, Laurențiu Ulici și alții.

M-am consultat în mod direct cu Alex Ștefănescu, și prin email cu Nicolae Manolescu – care, ambii, au binevoit să îmi trimită notele și observațiile lor. Unele din sugestiile lor le-am adoptat. Altele nu! Mi-am dat seama că în ceeea ce privește poeții afirmați în nou mileniu – acești auguști critici și istorici literari nu mai sunt la curent cu dezvoltarea valorilor în poezia românească – ci merg pe recomandații, pe ce „li se raportează”. De unde și reticența mea da a urma sfaturile lor cu privire la teritoriul pe care aceștia nu l-a parcurs… Dar, asta nu înseamnă că acești domni, Ștefănescu și Manolescu, nu mi-au fost de mare ajutor! Am fost chiar frumos surprins când ambii au răspuns punctual și direct, cu erudiția ce le este  caracteristică – din nefericire, în prima parte lui 2024 ambii au părăsit pământul celor vii!

Implicarea directă a lui Martin Langford, la vremea aceea director al Australian Poetry Inc. – un fel de Uniunea Scriitorilor, organizație vocalizată pe poeți și poezie – a fost benefică. Langford, el însuși poet, antologator și critic literar, a binevoit să scrie prefața pentru cititorul de limbă engleză al acestei ediții după ce fusese implicat cu Postfața la volumul similar „Testament – 400 Years of Romanian Poetry” produs cu un an mai devreme, 2019, de Editura Minerva, la București – pentru care am primit Premiului pentru traducere „Antoaneta Ralian” amintit mai sus. Desigur, îl menționez din nou pe Alex Ștefănescu, cel care a pus pana pentru prefața dedicată cititorilor români, și nu numai, la ambele ediții menționate.

George ROCA: Da, îmi aduc aminte bine despre cel puțin două lansări, prima pentru ediția a doua (cea cu 100 de poeți) pe care am prezentat-o împreună la New South Wales State Library din Sydney, și cea de a doua, acum vreo trei ani, când ai lansat volumul cel mare „Poezia românească de la origini și până în prezent/Romanian Poetry from its Origins to the Prezent” – volum de peste 1000 de pagini – reprezentând poezia românească de la baladele anonime și Dosoftei până la vreo 2-3 poeți născuți după anul 2000. Lansarea s-a petrecut  la Redfern Town Hall. Am avut bucuria să-i avem în preajmă pe domnul Martin Langford, apoi echipa ta: Adriana Paul, Daniel Reynaud, Eva Foster… Sala a fost (arhi)plină! Îmi aduc aminte ce frumos au interpretat în limba engleză soții Rynaud, Emanuela și Daniel, romanța „Dece nu-mi vii”, pe versurile lui Eminescu și pe muzica lui Carol Decker!

Dar, mai spune-mi ceva te rog! Cum s-a desfășurat selecția și reprezentarea poeților in volum? Prin 2010-2012 când lucrai la prima ediție mai trăiau încă Andrei Voiculescu (Dumnezeu să-l țină, trăiește încă în Germania!) fiul lui Vasile Voiculescu, apoi Dorli Blaga, fiica lui Lucian Blaga, Mitzura Arghezi și familia lui Adrian Păunescu. A reușit Editura Minerva să obțină aprobările acestora (și ale altora ca ei – știi vorba… „morții și nepoții te manâncă” când vine vorba de drepturi de autor. A trebuit să recompensezi financiar pe cineva? Hai, fii sicer! Poate crezi că vreau să bag bețe-n roate, dar după opinia mea, ținând cont de efortul imens făcut de tine și de echipa ta de lingviști și specialiști în poetică, nu ar fi trebuit să ai probleme… Totuși!?

Daniel IONIȚĂ: George, fiindcă ai deschis un subiect fierbinte – bineînțeles că voi răspunde „la obiect”. După cum spui, a trecut ceva vreme, n-ar mai trebui nimeni „să se șifoneze”. Istoria asta trebuie consemnată! Nu am avut probleme cu cei mai mulți poeți în viață. Numele Editurii Minerva, și a Anei Munteanu – fiica, după cum am mai spus, a eruditului specialist în Literatura Comparată, Romul Munteanu – și redactor-șef al editurii Minerva, a fost de ajuns pentru ca răspunsul să fie „da” din partea celor mai mulți poeți sau moștenitori în viață. Unii au fost chiar foarte etuziasmați și binevoitori! Mi-au trimis poeme mai recente la care țineau (Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana) și m-am consultat cu ei pe email – oameni foarte de treabă! Două poete nu le-am găsit cu niciun chip, în ciuda lumii interconectate de azi. Le-am inclus „pe risc propriu”. Nu le voi da însă numele. Una, a fost extrem de încântată când a aflat! A doua, când a aflat – la cinci ani după publicarea volumului – m-a abordat cu un email scris pe un ton foarte supărat… dar civilizat. Mi-am dat seama că am de a face cu o persoană cu integritate și care merită efortul de a-i explica contextul. Am reușit în final să discutăm calm – și când a priceput esența lucrării, calitatea ei, etc., mi-a declarat că dacă se mai face o ediție, dorește neapărat să continue, să fie reprezentată!

Câteva personaje sunt însă de menționat! Doi s-au opus inițial, iar despre ceilalți ne era frică, mie și Anei Munteanu, că vor cere o groază de bani, datorită fenomenului numit „gura lumii”! Cu toți aceștia aveau în moștenire, în mod oficial, drepturile pentru operele părinților lor. Voi numi mai întâi pe Dorli Blaga! Doamna Blaga nu a avut de obiectat cu privire la prezența lui Lucian Blaga în volum, ci cu privire la unul din cele două poeme traduse de mine, și anume „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/I do not crush the crown of this word’s wonders”. Ana Munteanu, nedescurcându-se în nici un fel cu d-na Dorli Blaga, mi-a pasat-o pe email: „Ce tot alegeți poezia asta? Doar pe asta o știți? De 80 de ani e publicată peste tot, în manuale școlare, în manuale universitare etc. Mai alegeți și altceva!”. I-am explicat cu răbdare, că volumul meu se adresează în principal cititorului de limbă engleză nefamiliarizat cu poezia românească, și nesaturat de prevalența acestei capodopere. Am argumentat că, chiar dacă noi românii suntem saturați la un moment dat de marile poeme – fie ele de Eminescu, Bacovia sau Blaga – nu avem voie să-i privăm pe străini în a gusta din aceste capodopere. Se pare că argumentele mele au avut succes, fiindcă dânsa a răspuns : „Bine, Bine. Ce alte poeme de-ale tatălui meu mai traduceți?”. „Gorunul, Risipei se dădea florarul, și Eva” – i-am răspuns. Mi-a scris că este de acord, și că nu pretinde vreo recompensă financiară, ci doar să i se dea un volum când va fi publicat – ceea ce Editura Minerva avea oricum în plan să facă pentru toți poeții reprezentați în volum – fie în viață, fie cu moștenitori acestora! Mi s-a spus apoi de către Ana, că Andrei Voiculescu și Mițura Arghezi sunt foarte buni prieteni, și că ce va hotărî unul, va face și celălalt! Aveam o problemă aici, fiindcă titlul acestor antologii, era „Testament – Antologie de Poezie Română/Testament Anthology of Romanian Verse” (ajuns mai târziu „Testament – 400 Years of Romanian Poetry/Testament – 400 de ani de poezie românească”). Deci titlul poeziei lui Arghezi, „Testament”, era încorporat în titlul volumului. Și asta „dădea foarte bine” în opinia mea și a Editurii Minerva – fiindcă volumul se voia un „testament” al poezie românești – o contribuție – pentru universalitate. Dacă doamna Mitzura Arghezi ar fi refuzat, sau ar fi cerut sume exorbitante… am fi avut o mare problemă. Întâlnirea programată cu doamna  Arghezi a eșuat, fiindcă nu s-a simțit bine în ziua respectivă (avea deja spre 90 de ani!). Dar fericirea a făcut ca Domnul Voiculescu (Jr) să fie prezent la Târgul de carte „Gaudeamus”, la care prezentam și eu un volum – iar Editura Minerva ne-a facilitat o întâlnire. Domnul Voiculescu este un om rafinat, stabilit în Germania de multă vreme și bun cunoscător al limbii engleze. „Ce poeme ai ales?” (M-a luat la per-tu din prima, privindu-mă pătrunzător… Am menționat oare că era rafinat!?). I-am enumerat titlurile poemelor, între care și un sonet. „Nu se poate traduce în engleză niciunul din sonetele tatălui meu” – mi-a spus foarte hotărât. Se referea la unul din „Sonetele Închipuite”… și anume la „CLXXXII”. Ana Munteanu părea un antrenor stresat, stând pe margine și urmărind „meciul” dintre mine și Herr Voiculescu. I-am cerut distinsului domn permisiunea să-i recit originalul și apoi traducerea sonetului respectiv. Condiția: dacă nu-i place cum sună în engleză, nu îl includ. A ascultat atent, a rămas tăcut o vreme, apoi a spus, prividu-mă în ochi. „E bun!”. Am concluzionat că domnul Voiculescu este un om fair play, chiar dacă e un om dur, care păzește ca un vultur opera tatălui său!  Doamna Mitzura Arghezi stabilise deja suma de 200 lei de poem, deci 800 de lei în total pentru cele patru poeme – două de Vasile Voiculescu, și două de Tudor Arghezi! Asta mi s-a părut foarte decent, în special când am aflat că ei cer aceleași sume și diferitelor reviste literare din România atunci când acestea publică din „Arghezi” sau „Voiculescu”. Deși știau că eu locuiesc în Australia, nu au schimbat prețul! Spun asta pentru că în alte contexte mi s-a mai întâmplat „să fiu jupuit” pe dolari!

Dar cea mai problematică aprobare – era prezisă a fi aceea a familiei Păunescu, Carmen (văduva lui Adrian Păunescu), Ana Maria și Andrei (cei doi copii). Diferite persoane o speriaseră pe Ana Munteanu, spunându-i că familia Păunescu va fi în cale afară de avară, și că vor cere mii de Euro pentru fiecare poem. Nu lei, ci euro!
Trepidând cumva – alesesem pentru acea primă ediție trei poezii de Adrian Păunescu – „Antirăzboinică”, „Partaj” și „Iluzia unei insule”), Ana a stabilit o întâlnire acasă la familia Păunescu, pe strada Vasile Lupu din București. Ținând cont de gravitatea situației, Ana a dorit să abordeze aceste probleme direct, față-n-față, și nu prin email sau la telefon, cum o făcuse cu majoritatea celorlalți poeți. Dar asta este și tipic pentru Ana Munteanu – un om direct, care nu se ferește să ia taurul de coarne. Afară de erudiție, aceasta este probabil a doua calitate pentru care și-a creat respectul de care se bucură printre scriitori și artiști… Dar să revenim la familia Păunescu. Toți cei trei urmași ai marelui poet erau acasă, ne așteptau! Sigur, Ana Munteanu avea o reputație, și pe undeva era normal că toți catadicsiseră să fie prezenți, totuși a fost impresionată, dar și puțin alarmată de asta: „Sunt cu toții aici ca să mă… jupoaie mai bine?”. Ana le-a prezentat proiectul. Le-a vorbit despre munca imensă depusă de mine și de colegii de echipă. Despre eforturile de a duce poezia românească dincolo de hotarele țării. Apoi, cu voce aproape șoptită, i-a întrebat care le sunt pretențiile financiare pentru cele trei poeme. Descrie Ana Munteanu reacția celor trei: s-au uitat unul la celălalt, puțin mirați. Apoi Andrei i s-a adresat cu „Am dori să primim și noi, fiecare, câte un volum, când va fi publicat. Și eventual să fim invitați la lansare!”. Ana Munteanu a este unul din cei mai experimentați redactori șefi, femeie trecută prin multe și care a văzut multe, și totuși a rămas uimită. Zice ea: „Am reînvățat atunci o lecție pe care o uitasem. Să nu te iei niciodată după gura lumii.”

Ca experiență personală, nu l-am cunoscut în mod direct pe Adrian Păunescu, deși îi cunosc în amănunțime opera poetică. Am colaborat de mai multe ori în decursul ultimilor 15 ani cu Ana Maria și cu Andrei. Mă așteptam să „aibă atitudine”, ca multe din odraslele marilor personalități. Am descoperit doi oameni bine educați, fără aere, extrem de rezonabili, și pe care te poți baza. Mulți îl denigrează pe Adrian Păunescu din diferite motive! Cum am spus, nu l-am cunoscut personal, dar ceea ce a făcut el pentru cultura românească în vremuri foarte dificile a rodit rezultate extrem de pozitive pentru România și asta este  imposibil de contestat – indiferent de motivația pe care Păunescu ar fi avut-o, și care e doar între el și Dumnezeu.  Dar ca părinte de copii eu însumi, am un deosebit respect pentru Adrian Păunescu în rol de tată: a crescut doi copii excepționali atât ca oameni (cel mai important) cât și din punct de vedere profesional! Iar ca poet, pentru mine, Adrian Păunescu este unul din „top five” poeți ai literaturii române. Sigur, poezia nu e fotbal, cu clasamente, puncte, golaveraj, etc. Iar apoi, dacă aș spune mai mult, mi-aș face dușmani în plus. Am deja destui!

George ROCA: Corect ceea ce spui! Eu îl consider pe Adrian Păunescu al doilea poet ca valoare, după Mihai Eminescu! Punctum! Mergem mai departe! Cum au fost aceste volume primite de critică, în Australia, în România, în Statele Unite ale Americii…?

Daniel IONIȚĂ: Încep cu România! Impresia inițială a fost foarte bună. Pavel Perfil – un stilist de mare clasă, Dumnezeu să-l odihnească(!) – a scris o recenzie foarte pozitivă în diferite reviste literare. Apoi Florin Ionescu de la „Tribuna Învățământului”, Lucian Vasilescu în „Adevărul” și în „România Literară”, Alex Ștefănescu în „România Literară” și în revista „Ramuri” din Craiova. Dar s-au ridicat și voci vehement-negative! Culmea, problema lor nu era calitatea traducerii – ceea ce pe mine m-ar fi interesat în primul rând… Nu! Aceștia s-au legat de poeții reprezentați (sau ne reprezentați – fiecare cu alte opinii… De ce e X în volum? Nu merită! De ce nu Y? Acela merită, și tot așa…).  Primul a fost „Tribunul” Corneliu Vadim Tudor, care a scris extrem de negativ în revista sa proprie. Apoi a urmat Răzvan Voncu, în „România Literară” unde a exprimat același tip de afirmații negative, pe aceeași temă: „De ce A și B și nu C & Z?). Niciun comentariu de la cei doi despre calitatea traducerii. De ce? Fiindcă nicunul din cei doi nu cunoșteau limba engleză. Dar, cel puțin, articolul CVT era extrem de amuzant în exprimare! De fapt, credeam eu, „Tribunul” avea ce avea cu Mr. Alex Ștefănescu, care scrisese vorbe de bine despre antologia noastră în reviste respectabile. Lovind în mine, lovea de fapt în Alex Ștefănescu. Când i-am arătat acestuia articolul lui Vadim, după ce am râs amândoi (era chiar amuzant, precum am spus!), domnul Ștefănescu mi-a zis: „Nu-i adevărat, mai există un motiv pentru care a scris CV Tudor așa de negativ. Nu l-ai inclus și pe el! Ha, ha! Cred că a suferit mult din cauza asta!”. Am păstrat articolul  „Tribunului” fiindcă pur și simplu, din când în când mă mai amuz cu el – cel puțin comparația făcută, cum că Alex Ștefănescu seamănă cu un șifonier, iar mutra mea… cere palme – sunt excelente! Prin comparație, Răzvan Voncu se ocupă de aceași temă, dar într-un mod total deshidratat – ca sa folosesc o expresie mai acceptabilă.
Se pare că în loc să aprecieze ceea ce antologia reprezintă, cei doi cri-cri-critici, „Tribunul & Babunul”, caută ce și cine lipsește – fiecare după cum îl duce tigva mai bine. În sumar, unii critici din țara noastră mumă au reacționat pozitiv, alții negativ, cu privire la alegerea poeților. Cei care au notat cu minus – fiecare a venit cu alte obiecții decât celălalt – nereferindu-se la calitatea traducerii, ci doar ce poeți ar fi vrut supra-înălțimile  lor să vada în volum! Cu privire la calitatea traducerilor însă, s-au pronunțat trei personalități din România, toate având credibilitate în privința cunoștințelor de limbă engleză, și experimentați în traducere, și anume: Denisa Comănescu – director la Editura Humanitas, Profesor Dr. Ion Bogdan Lefter și experimentatul traducător (din Shakespeare în special) scriitorul Horia Gârbea. Cum am amintit, Prof. Dr. Lefter și doamna Denisa Comănescu au decisă să mă selecționeze drept laureat al Premiului pentru Traducere „Antoaneta Ralian” – reprezentând opere românești într-o limbă străină – sub egida Târgului Internațional de Carte Gaudeamus în luna noiembrie 2019. Horia Gârbea comentează extrem de pozitiv cu privire la calitatea traducerii, subliniind în special traducerile poemelor în stil clasic, cele cu ritm și rimă, de care majoritatea traducătorilor de poezie se feresc precum de diavol – fiindcă prozodia unei limbi e foarte dificil de transpus într-o altă limbă – ceea ce noi, în opinia d-lui Gârbea, am realizat-o cu succes! Din Statele Unite, au scris foarte frumos: Părintele Theodor Damian, doamna Carmen Firan, și alții, iar din Australia îi menționez pe Dr. Carolyn Rickett, Profesor Emerit Daniel Reynaud și Martin Langford.

George ROCA: Pe scurt, doar pentru a da cititorilor noștri o idee, care sunt provocările majore cărora trebuie să le răspundă traducătorul de poezie din limba română în limba engleză?

Daniel IONIȚĂ: Traducerea de poeziei  este destul de problematică. Pentru a traversa această punte lungă, îngustă și alunecoasă, dintre două culturi, dintre două limbi – e neapărat nevoie să faci compromisuri (traduttore, tradittore…!). Altfel – dacă vrei să rămâi extrem de precis în reprezentarea semantică, traducerea va iarăși prozaică, nu poetică. Nu va suna ca poem în limba țintă (engleza, în cazul nostru). Specificitatea provocărilor traducerii poeziei din limba română înspre limba engleză nu este numai una de traducere a metaforelor, idiomurilor, jocurilor de cuvinte, etc. – acestea sunt provocări generale, comune oricărei traduceri. În mod specific, în limba engleză cuvintele „poetice” sunt de obicei monosilabice, iar în limbile de origine latină, cum e limba română, sunt bi sau multisilabice. Dau câteva exemple: moon = lună, sun = soare, heart = inimă, tree = copac, leaf = frunză, love = iubire, hate = ură, breast = piept, ș.a. Deci în mod natural, în special în poezia cu ritm/metru, versul din engleză va fi mai scurt decât cel din original. Arta constă în a „complementa” versul englez (pentru a putea transporta muzicalitatea, prozodia în limba engleză) într-un mod sensibil, care să nu schimbe caracterul original, dar să ajute poemul să creeze același răspuns emoțional în limba engleză. Apoi, multe din metaforele din original trebuie înlocuite – fiindcă cele din originalul românesc nu fac sens în limba engleză. Spre exemplu: a filei două fețe („Viitorul și trecutul sunt a filei două fețe…” – Eminescu) nu merge tradus exact așa în limba engleză fiindcă: a) nu face sens, și b) nu sună poetic de loc – „the two sides of a sheet of paper…”. A trebuit să înlocuiesc cu „…the two faces of a coin” (cele două fețe ale monedei – „Past  and future go together, the two faces of a coin / You can know tomorrow’s weather if you learn the two to join”). Asemenea compromisuri sunt provocări cărora trebuie să le răspunzi cu atenție, și să posezi simțul poetic al ambelor limbi.

George ROCA: Daniel, spuneai că inspirația pentru începerea muncii de traducere a poeziilor românești în engleză a fost trezită cumva de audierea în automobil – în lungile călătorii pe șoselele australiene – a unor poeme puse pe muzică de cunoscuți cantautori. Câteva exemple te rog…

Daniel IONIȚĂ: Într-adevăr muzica face să iasă în evidență nu doar sensul, dar și ritmul și muzicalitatea unui poem. Este ca și cum ai trece din două dimensiuni în trei. Mi-a fost relativ ușor să încep cu poeme pe care le audiasem la radio de zeci de ori, și care-mi deveniseră foarte dragi. Deși am început să traduc nefiind în mod direct conștient că le aleg poemele în acest fel – lucrul acesta m-a ajutat enorm. Fiindcă nu e ușor să transpui prozodia (muzicalitatea) unei limbi în prozodia alteia. Inițial fără intenție, dar mai apoi conștient – ținta mea a fost ca un poem transpus în engleză  să sune și să „curgă”, să poată fi cântat, la fel de natural în acea limbă, precum în original. Un exemplu? Fredonează te rog „De va veni la tine vântul” de Octavial Goga pe melodia formației „Mondial”!

Câteva nume ale căror transpuneri muzicale m-au înspirat au fost: Nicu Alifantis, Adrian Ivanițchi, Tatiana Stepa, Mădălina Amon, Valeriu Sterian, Mircea Baniciu, Ștefan Hrușcă, Cătălin Condurache… Spre deosebire de formația „Mondial”, spre exemplu, care în clasicele lor cântece: „Atât de fregedă”, sau „De va veni la tine vântul”, s-au inspirat din clasicii poezie românești – Eminescu și respectiv Goga -, noul val, adus la rampă inițial de Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra, a pus în valoare poeți contemporani, unii mai puțin cunoscuți, sau chiar necunoscuți. Spre exemplu, printre cei cunoscuți se numărau Ana Blandiana, Zaharia Stancu, Adrian Păunescu, Nicolae Labiș,  Nichita Stănescu, Nina Cassian. Dar nume precum Radu Stanca, George Țărnea, Cezar Ivănescu, Adrian Popescu, Horia Bădescu, Leonid Dimov, Mala Bărbulescu, nu erau cunoscute publicului larg. Nu era cunoscut, și n-ar fi fost cunoscut niciodată, spre exemplu, singurul poem dovedit a fi fost scris de marele critic literar Laurențiu Ulici, „Portret” – dacă el n-ar fi fost minunat transpus pe muzică de Nicu Alifantis.

Aș mai menționa aici câteva alte transpuneri geniale, din punctul meu de vedere – cuprinse în traducerile mele – și anume „Amintirea Paradisului” de Cezar Ivănescu, „Balada lui Mil” de Horia Bădescu, „Arsura” de Adrian Popescu – toate minunat transpuse prin compozițiile și interpretările lui Adrian Ivanițchi; apoi „Antirăzboinica” și „Iluzia unei insule” de Adrian Păunescu, puse pe muzică de Valeriu Sterian; „Trei sferturi de cer” – tot de Păunescu – muzica fiind compusă de Mădălina Amon; „Scrisoare de bun rămas” a lui George Țărnea, pe muzica lui Mircea Baniciu; „Partaj (Păunescu/Tatiana Stepa); „Coletul”, poem de Cornel Udrea, muzica de regretatul Cătălin Condurache; și multe altele… N vreau să vă plictisesc, ci doar să le punctez.

Cu câțiva dintre acești muzicieni m-am împrietenit, deoarece Editura Minerva i-a invitat să participe activ la lansările de carte ce le-am avut în România. Țin strânsă legătura cu Nicu Alifantis, un om de o calitate și verticalitate excepțională, întru-un mediu ce nu încurajează deloc aceste atribute. La Nicu „da”-ul este DA(!) iar „nu”-ul este NU(!). Fără ambiguități! E un om care-și drămuiește timpul foarte atent – fiindcă are o sumedenie de proiecte pe masă. De aceea am apreciat enorm faptul că îmi răspunde pozitiv, fie când apelez la el, fie pentru o lansare de carte, fie doar ca să bem o cafea împreună și să stăm puțin de vorbă.

Adrian (Puiu) Ivanițchi – alături de Nicu Alifantis, mi se pare unul din cei mai talentați compozitori contemporani. Nu este atât de „popular” precum Alifantis, Baniciu, Hrușcă – fiindcă spre deosebire de aceștia, Puiu Ivanțchi, fost profesor de limba și literatura română, s-a reîntors în Sighișoara lui natală și și-a reluat viața „normală” după încheiera activității sale la Cenaclul Flacăra. Cu dânsul vorbesc adesea la telefon, iar când trec prin Sighișoara ne întâlnim la cârciuma lui favorită din Cetate, „să mai povestim!”!

Mai puțin cunoscut publicului larg a fost Cătălin Condurache. Spun „a fost” fiindcă s-a stins înainte de vreme răpus de o boală gravă și fulminantă. Fost membru al Cenaclului Flacăra spre sfârșitul activității acestuia, Cătălin s-a remarcat în primul rând prin anii ’90 cu albumul „Generația Ta”. Îl recomand, se mai găsește încă – e fenomenal din punctul meu de vedere. E „alceva”-ul de care folkul românesc avea nevoie. După audierea acestui album mi-a venit inspirația de traduce „Elegie pentru trenurile reci” – un poem în inimitabilul stil sarcastic-ironic al lui Mircea Dinescu, pe care Cătă i-a găsit melodia și ritmul ideal. Există și un video pe youtube, regizat și produs de muzician, care mi se pare chiar și azi (pentru că e produs acum 25 de ani) unul dintre cele mai de efect video-clipuri muzicale din videoteca românească.

Adrian Ivanițchi, Cătălin Condurace, și excepțional de talentatul rocker Sandy Deac – m-au acompaniat adesea la lansările de carte din Ardeal, fie la Cluj, Baia Mare, sau Brașov.

George ROCA: Ai amintit în treacăt de Cenaclul Flacăra din decada anilor ’70, ca și de nume de muzicieni și poeți ce au deveni faimoși în acel context. Dar trebuie să-l numim la acest punct și pe „elefantul din încăpere” Ți-au dezvăluit aceștia ceva din dinamica, din culisele, a ceea ce se petrecea în Cenaclu? Cine anume era Adrian Păunescu – fie el poetul, promotorul cultural, artistul, recitatorul excelent, organizatorul, „Bossu”- așa cum era numit de artiștii participanți?

Daniel IONIȚĂ: Ca să respect contextul descris de tine, pentru a lega cumva coerent, detaliile pe care le voi dezvălui – trebuie să spun următoarele, strict din punct de vedere al unui traducător/antologator de poezie românească:

• La capitolul poezie clasică – cei 13-15 poeți pe care-i știe tot românul/românca fiindcă-i învață la școala generala și apoi în liceu – lucrurile erau destul de clare pentru mine ca antologator. Sigur, am ales nu doar poeme foste cunoscute (tipărite în manuale) ci și unele inedite dar reprezentative – din marii clasici.
• La capitolul poezie contemporană, aceasta joacă un rol extrem de important, oarecum în mod indirect, prin faptul că a oferit șansa unor cantautori extrem de talentați (unii din ei deja numiți mai sus!). Adrian Păunescu a deschis ușa publicului spre comori extraordinare din poezia contemporană, din poeții noilor valuri – fie cei din Generația ’60, sau Generația ’80 – deși nu sunt de acord cu aceste categorisiri artificiale – critica literară românească pare hotărâtă să le mențină… Am menționat mai sus și numele unora dintre  acești minunați poeți – poezie pe care publicul larg nu o cunoștea.

În acest fel, Adrian Păunescu a reușit să realizeze două lucruri extrem de benefice pentru cultura și identitatea culturală românească: să ne aducă în față talente muzicale excepționale. Am numit mai sus câțiva din cei mai semnificativi cantautori, care m-au inspirat prin poemele culese de ei, dar ia gândiți-vă și la alții, cum sunt Nica Zaharia, Victor Socaciu, Vanghele Gogu, Tudor Gheorge, Evandro Rosetti, Vasile Șeicaru, Marcela Saftiuc, Zoia Alecu, Erika Józsa-Demian, Dan Andrei Aldea, Doru Stănculescu, Alexandru Zărnescu, Magda Puskas, Emeric Imre, faimosul grup „Song” al lui Ion Luchian Mihalea, Dinu Olărașu, Arpad Domokoș, Adriana Auch, Radu Gheorghe, Ducu Bertzi – apoi recitatorii Florian Pitiș, George Stanca și atâția alții.

Desigur, vine imediat obiecțiunea: „…dar Păunescu a făcut toate astea doar cu ajutorul și aprobarea unui guvern comunist, și pentru a-l ridica în slăvi pe dictatorul Ceaușescu!”. O confesiune personală aici: l-am admirat și îl admir enorm pe Adrian Păunescu poetul, organizatorul cultural, descoperitorul de talente excepționale. În acest context – ceea ce a realizat Adrian Păunescu prin mișcarea Cenaclului Flacăra, în cei câțiva ani de activitate a acestuia – a fost un absolut miracol. Faptul că a reușit să susțină acel miracol timp de câțiva ani, este al doilea mare miracol. Din punctul meu de vedere, dacă e să judecăm ceea ce Păunescu a realizat, reînviind practic cultura românească (muribundă pe atunci) prin revenirea la rădăcinile ei – oferind posibilitatea unor artiști excepționali să dea forme noi aceleiași seve nemuritoare, alegând ce e mai nobil și mai înălțător din filonul enorm al culturii noastre, și dându-i un veștmânt eminamente cuceritor, electric – prin toate acestea, Adrian Păunescu a salvat de la moarte culturală și de la pustietate sufletească zeci de mii, sute de mii, poate chiar milioane de tineri, și nu numai tineri… Desigur, prin firea lui uneori abrazivă, să zicem, dar și prin succesul lui, și-a făcut dușmani cu carul, unii din ei enorm de influenți și de puternici. Ceea ce-i irită cel mai mult pe aceștia este că dacă oprești un om de pe stradă – cel puțin cei din generația mea, plus sau minus 10 ani, deci născuți între 1950-1970 – și-l întrebi să  fredoneze un cântec reprezentativ de la Cenaclul Flacăra, sau o strofă dintr-un poem de Păunescu – 90% dinte cei abordați vor fi în stare s-o facă… E periculos să scrii asta, prietene George, dar așa văd eu lucrurile. Și… asta-i roade enorm pe dușmanii lui Păunescu!

Ce mi-au dezvăluit Nicu Alifantis, Puiu Ivanițchi, Cătălin Concurache despre Adrian Păunescu și despre cenaclu? Unele din dezvăluirile de mai sus le știu dela ei! Era un șef exigent, pretindea calitate, cerea adesea mai mult decât puteai să dai, pretindea punctualitate. Toți îi spuneau „Bossu”, subliniind astfel autoritatea lui de nezdruncinat. Cătălin Condurache mi-a spus că s-a retras din Cenaclu – după ce debutase cu mare succes cu piesa „Jurământ de dragoste și gelozie” pe versurile lui Păunescu – fiindcă nu a rezistat regimului acesta cazon impus de „Bossu”. Deși Paunescu s-a supărat pe el că a plecat din Cenaclu netam-nesam, zece ani mai târziu, când Condurache a lansat albumul „Generația Ta”, Adrian Păunescu l-a declarat cel mai semnificativ album lansat după închiderea Cenaclului Flacăra în 1986. „Mi-a dovedit astfel, îmi spunea Cătălin Condurache, că nu e un om care să țină ranchiună, ci e un spirit generos, care ține cont doar de valoare”.

George ROCA: Reîntorcându-ne pe tărâm literar, ai amintit de Mitzura Arghezi, Dorli Blaga, Andrei Voiculescu, de copiii lui Adrian Păunescu – urmași… demni… ai unor scriitori mari. Dar dintre scriitorii români contemporani, cu care te-ai întâlnit în mod direct, care te-au impresionat… pozitiv sau negativ?

Daniel IONIȚĂ: Mai multe episoade îmi sunt întipărite în minte, și vor rămâne cu mine cât voi trăi. Fără o ordine oarecare, spre exemplu îmi aduc aminte de întâlnirea și discuția avută cu Ileana Mălăncioiu, o poetă care ar trebui să fie la fel de cunoscută și apreciată precum Ana Blandiana – și este de fapt, dar numai în rândurile literaților. O combinație de luciditate și bunăvoință, cu ochi mari, pătrunzători, așa cum cititorii o pot vedea în portretele ei găsite pe internet.

Apoi, pot sa-l menționez pe Mircea Dinescu, cu care m-am interacționat de mai multe ori – în urma prezentărilor făcute de Alex Ștefănescu – un bonom, care, la restaurantul lui din București, undeva pe lângă Nerva-Traian, a pregătit el însuși – fiind un bucătar de excepție – un minunat prânz pentru trei persoane: un cuplu, buni prieteni de-ai lui, germani de origine, și cu mine. E greu de descris umorul, energia, dezinvoltura pe care Dinescu le poate emana. Trei ore au trecut precum 5 minute!

Poetul Daniel Bănulescu, prezent la prima mea lansare de carte la București în Decembrie 2012, împreună cu un alt mare poet și jurnalist, Lucian Vasilescu – cel care un an mai târziu în 2013 va scrie o foarte frumoasă prezentare în „România Literară” a primului meu volum de poezie proprie: „Agățat între stele”/„Hanging between the Stars” (ediție bilingvă, Editura Minerva).

Lansările de carte de la Târgurile de carte „Gaudeamus” sau la Librăriile „Cărturești” mi-au dat prilejul să colaborez cu Florin Iaru și Ioan Es Pop – prin intermediul neobositei Ana  Munteanu – care când deschidea gura, toată lumea se alinia! Cu regretatul Ioan Es Pop, plecat mult prea devreme dintre noi, am colaborat la mai multe lansări. Tot prin distinsa doamnă Ana Munteanu am avut marele privilegiu s-o cunosc și să colaborez cu Nora Iuga, care mi-a făcut o prezentare a primei ediții „Testament – Antologie de Poezie Română” la Târgul de Carte „Gaudeamus” din 2012.

 
Am avut marele privilegiu ca, spre exemplu, la Brașov să îmi fie organizate lansări de carte de marele sonetist și recitator dramatic Adrian Munteanu – prezentat mie chiar de tine George, dacă mai ții minte -, de Laurențiu Ciprian Tudor, Mihaela Malea Stroe și de marele poet și romancier care a fost mentorul multor talente de azi, regretatul Daniel Drăgan. La Cluj, cu ocazia lansărilor de acolo – am avut ocazia să cunosc și să colaborez cu nucleul faimoase Mișcări literare „Echinox”. Figuri excepționale, precum Profesorul Dr. Ion Pop, Cornel Udrea, Horia Bădescu, Adrian Popescu sau Aurel Rău. La Chișinău, în August 2018, am lansat volumul „Basarabia Sufletului Meu – O colecție de poezie din Republica Moldova” – fiind co-autor împreună cu Maria Tonu „acea zână bună a promovării poeților din Republica Moldova”, cum a descris-o Alex Ștefănescu. Aici am avut ocazia să cunosc și să colaborez cu „fenomenul” Renata Verejanu – cu care tot tu mi-ai făcut cunoștință… (Mai există cineva dintre personalitățile literare românești din România și de aiurea, pe care să nu le cunoască Mr. George Roca din Australia!?), cu Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Vitalie Răileanu, Lilia Manole, Traian Vasilcău, Zina Izbaș, Tatiana Dabija, Valerian Ciobanu – și mulți alți scriitori de peste Prut, unde poezie este încă regina artelor.

Doi scriitori, și poeți de excepție, pe care nu i-am întâlnit personal, dar cu care am corespondat extensiv pe email sunt Ana Blandiana și regretatul Nicolae Dabija. Cu prima țin legătura pentru că doresc să-i traduc o colecție de poezii aici în Australia. Regretatul Nicolae Dabija, pe vremea când era redactor șef al revistei „Literatura și Arta” din Chișinău – m-a adăugat la lista revistei a celor mai influenți scriitori din Republica Moldova pe anul 2018, pentru volumul amintit mai sus „Basarabia Sufletului Meu”.

Cel căruia-i datorez însă cel mai mult, și care-mi lipsește acum enorm, este Alex Ștefănescu, autorul monumentalelor volume „Istoria Critică a Literaturii Române Contemporane (1941-2000)„ și „Eminescu – Poem cu Poem”. Ștefănescu a „prins” de la început idea reprezentării coerente, nu doar pe bucățele ca până atunci – a poeziei românești (pe care a adorat-o cu o iubire curată, cunoscătoare, erudită) în limba engleză – lingua franca a lumii de azi! Și a susținut atât moral, prin sfaturi și îndemnuri, dar și prin scris (articole critice) proiectul nostru. În decursul anilor, am petrecut multe după-amieze pline de farmec, discuții despre literatură/poezie, am râs pe săturate – în livada de vis a lui Alex și a minunatei sale soții, scriitoarea și redactorul de carte Domnița Ștefănescu – fost redactor șef la editurile „Albatros” și „Eminescu”. Își creaseră ei acolo, în comuna Berceni, un paradis, cunoscut probabil multor oameni de litere, scriitori, actori, ce au avut privilegiul să fie invitați acolo. Printre aceștia ne-am numărat și noi, Luminița și cu mine, de cinci sau șase ori. Am fost acolo ultima dată în februarie 2024, cu două zile înainte ca Alex să se stingă… Am fost singurul străin pe care a acceptat să-l vadă în săptămânile dinaintea morții. S-a stins astfel, în mijlocul livezii inimii lui, poate cel mai important critic literar român, care a cultivat cu mare dragoste și erudiție, pentru noi cititorii, livada minunată a literaturii române. Dumnezeu să-l odihnească și s-o mângâie pe Domnița sa!

Trebuie să spun că, în mijlocul scriitorilor, al oamenilor de litere, al artiștilor – mă simt mereu „acasă”. Am o satisfacție sufletească greu de descris. Acești oameni vorbesc o limbă pe care o înțeleg, care-mi merge la suflet. Se vorbește că scriitorii sunt oameni singuratici, egoiști… Eu nu am întâlnit decât opusul acestei descrieri – oameni generoși, de ajutor, de încredere, de suflet!

George ROCA: Vorbind despre personalități, ne-am întâlnit prin vara lui 2017, undeva, într-o grădină din spatele Hotelului „Intercontinental” din București, cu minunata actriță Manuela Hărăbor, care tocmai recitase la una din lansările tale. Am făcut atunci și fotografii împreună. Cu care alți actori ai mai colaborat, fie în România, Australia, sau SUA – la diferitele evenimente-lansări de carte?

Daniel IONIȚĂ: Da, au fost mai mulți actori mari care au participat la evenimente organizate sub egida Academiei Australiano -Române pentru Cultură… Vine vremea să relatez și despre dânșii!

George ROCA: Vom vorbi despre Academie la următoarea întrebare, rămâi te rog pe subiect, cu actorii. „Lumea e o mare scenă”, zicea Shakespare, „și noi toți niște actori…”

Daniel IONIȚĂ: Oh, ok. E, bine așa!  Actorul care a recitat la prima mea lansare din România în noiembrie 2012 a fost nimeni altul decât marele om de teatru și director al Teatrului Național din București, regretatul Ion Caramitru. Nu îl cunoșteam personal, dar a venit să recite la invitația Anei Munteanu! Cum am spus, când Ana ruga ceva pe cineva, nu prea existau refuzuri! Un profesionist până dincolo de vârful unghiilor, a observat imediat o mică greșeală din volum (minoră, vina editurii!). Nu-i scăpa nimic. A dispărut tragic și subit, om în plenitudinea forței creative.

Actori cu care am colaborat de mai multe ori au fost Clara Vodă și Bogdan Vodă – la două lansări din România și una din Australia. Apoi Sorin Misirianțu, cu care am colaborat la Cluj și Baia Mare. Sunt de menționat și două actrițe de excepție cu care am colaborat de cele mai multe ori și care simt că apreciază și înțeleg munca pe care am depus-o. Simt că de fiecare dată când colaborăm ele depun suflet cu adevărat în ceea ce fac. Nu pentru că ceilalți menționați mai sus n-ar fi făcut-o, dar am avut ocazia să colaborez cu acestea două de cel puțin 6-7 ori fiecare. Una ai amintit-o deja, Manuela Hărăbor, cealaltă este Daniela Nane. Am un respect enorm pentru ambele! Suflete sensibile, în care ADN-ul artistic este palpabil la fiecare cuvânt pe care-l enunță, și curge din fiecare privire. Femei frumoase nu doar fizic – acesta este trecător după cum bine știm – ci mai ales cu suflet frumos, care nu va pieri. Aceste două actrițe, fiecare în felul ei, au trecut și continuă să treacă, prin mari probleme de viață. În loc ca asta să le facă să fie pline de amărăciune și de resentimente, se pare că le-a făcut mai puternice, mai senine, mai pline de bunătate, mai pline de credință… Le admir și le respect enorm pe ambele!

In Australia am colaborat cu Tug Dumbly, talentat actor și poet, precum și cu conaționalul nostru Cătălin Anastase, absolvent al IATC-ului cu trei decenii în urmă la  clasa profesorului de actorie Florin Zamfirescu, care de curând i-a și regizat o piesă reprezentată cu succes la Sydney și Brisbane în Australia… Ma refer la „Însemnările unui Nebun” de Gogol.

Sentimentul exprimat mai sus, cu privire la scriitori, se extinde și la actori: mă încurajează și apreciez pasiunea pentru arta lor. Vorbim aceeași limbă emoțională. Nu numai actori, dar și cunoscuți oameni de litere menționații deja și muzicieni – sunt dintre cei ce au participat activ la lansările de carte din România. Cititorii își pot ușor imagina că atunci când pe afiș apăreau nume precum Aurel Rău, Adrian Popescu, Ion Pop, Adrian Ivanițchi, Cătălin Condurache și Sandy Deac – sau Daniela Nane, Manuela Hărăbor, Nicu Alifantis, Florin Iaru, Alex Ștefănescu, Ioan Es Pop – publicul era mereu prezent – deoarece calitatea prezentării era asigurată, iar volumele lansate primeau atenția necesară. Majoritatea numelor menționate au devenit pe parcursul anilor membrii ai Academiei Româno-Australiene.

George ROCA: Văd că nu se poate altfel… trebuie să ajungem acum la subiectul „Academia Româno-Australiene pentru Cultură”. Doar ești președintele executiv al acestui forum. Hai nu fii modest, te rog să descrii contextul, unii din membrii colaboratori poate, unele din activitățile și realizările mai importante. Sigur, eu cunosc bine anumite detalii – dar te rog să le descrii pentru cititorii acestui interviu!

Daniel IONIȚĂ: Desigur, pentru cititorii noștri… Prin 2013-14 au avut loc la Sydney două evenimente culturale semnificative, care au condus la înființarea Academiei Româno-Australiene de Cultură (ARAC), precum și editurii – a casei de publicații aferente – și anume Australian-Romanian Academy Publishing.

Mai întâi a avut loc la cunoscuta „Glebe Bookstore” (Librăria Glebe din Sydney) – librărie specializată în a găzdui lansări de carte literară – lansarea primei versiuni a „Testament – An Anthology of Romanian Verse/Antologie de Poezie Română”, eveniment ce s-a bucurat de o lansare fascinantă, spumoasă – în prezența actorului Tug Dumbly, cunoscuta cântăreață Ani Kiko, cantautorul Daniel Reynaud – cu acoperire mediatică atât în Australia cât și în România, cu actori și câtăreți de valoare, cu prezențe diplomatice, etc. Nu mult după aceea, la inițiativa lui George Roca, și cu sprijinul bibliotecii Statului New South Wales (NSW State Library) din Sydney – s-a petrecut un alt eveniment deosebit – a fost prezentat spectacolul literar-muzical „Patru Scriitori Români la Sydney” – eveniment la care au fost lansate volume semnate de numitul George Roca, apoi de Mihaela Cristescu, Loredana Tudor Tomescu, și Daniel Ioniță. Patru scriitori cărora tocmai le apăruseră volume publicate și care s-au unit in această memorabilă prezentare. Facilitarea evenimentului la Biblioteca de Stat, a aparținut inițial Consulului General al României la Sydney, Dr. Floricel Mocanu. Din nou, a venit multă  „lume bună” – etichetarea lui George Roca: „Dacă cineva este scriitor, sau artist de vreun fel: este din lumea bună” – ceea ce personal mi se pare foarte adecvat. Nu bogătașii și politicienii sunt „lumea bună” – ci aceia care ne descoperă comori sufletești prin arta lor.

În urma acestor două evenimente s-a simțit o energie ce a început să curgă prin venele artistice, ale românilor din Sydney. George Roca a propus formarea unei academii, după modelul Academiei Româno-Americane (al cărui Membru Emeritus este!) în cazul în care ar exista interes din partea mai multora. Așa se face că în într-o duminică de octombrie 2014, la „Vienna Caffe” din cadrul somptuoasei Queen Victoria Building din centrul Sydney-ului, s-au pus bazele Academiei Româno-Australiene! Prezint mai jos lista tuturor membrilor:

Membrii fondatori (2014):

  1. ROCA George – (Scriitor. Membru Emeritus al Academiei Româno-Americane) Sydney

  2. IONIŢĂ Daniel – (Lector universitar. Scriitor, poet, traducător) Sydney

  3. REYNAUD Daniel – (Profesor universitar, istoric. Cantautor) Avondale, NSW

  4. ANGBORN Sebastian – (Director New York Film Academy) Sydney

  5. POPESCU Răzvan – (Softist pofesionist) Sydney

  6. ȘTEFANIUC Iulia (Antropolog. Secretar ARAC) Sydney

  7. FOSTER Eva – (Profesor, filolog) Sydney

  8. HANES Melissa – (Actriţă de film australiană. Prezentatoare de modă) Sydney

  9. VODĂ Bogdan – (Actor. Profesor la New York Film Academy) Sydney

10. VODĂ Clara – (Actriţă. Profesor la National Institute of Dramatic Art) Sydney

11. PAVLIUCA Adriana – (Muzician. Solist vocal) Sydney

12. HANES Viviana – (Pictor. Profesor) Sydney

Membrii de onoare:

13. ȘTEFĂNESCU Alex – Membru de Onoare – 2015 (Critic literar) București

14. ALIFANTIS Nicu – Membru de Onoare – 2015 (cantautor) București

15. IVANIȚCHI Adrian – Membru de Onoare – 2015 (cantautor) Sighișoara

16. HĂRĂBOR Manuela – Membru de Onoare – 2016 (actriță) București

30. DIȚU Ioan – Membru de onoare – 2018 (Fotograf) Sydney

Membrii:

17. DUMBLY Tug – 2015 (actor australian, poet) Sydney

18. IONESCU „Rocker” Doru – 2015 (muzician și producator televiziune) București

19. POPESCU-GHERGHE Oana – 2015 (SNSPA – București) Sydney

20. ANASTASE Cătălin – 2015 (actor, poet și fotograf artistic) Sydney

21. OANĂ Neluș – 2016 (Pictor australian) Melbourne

22. DĂRVĂȘAN Cornel – 2017 (Teolog, Jurnalist. Dr. în Științe Filologice) București

23. BĂLAN Petru Cristian – 2017 (Sculptor american. Poet, scriitor) Glen Ellyn City, USA

24. BUD Florica – 2017 (Scriitoare, redactor literar) Baia Mare

25. TOMA Elena – 2017 (Personalitate televiziune) Pitești

26. CUZUIOC Ion – 2018 (Medic. Scriitor, publicist) Chișinău, Republica Moldova

27. RICKETT Carolyn – 2018 (Profesor, Dr. Prodecan) Avondale, NSW

28. SMARANDACHE George-2018 (Promotor cultural. Scriitor, poet, dramaturg)Slatina

29. BEWS Rochelle – 2018 (Editor. Production Manager) Avondale, NSW

31. STROIA A Gheorghe – 2018 (Promotor cultural, editor, scriitor, poet, pictor) Slobozia

32. MUSTEȚIU Amisoara Laura – 2018 (poetă) Sydney

33. VASILE Razvan – 2018 (filantrop, benefactor) Sydney & București

34. TEODOSIU (VASILE) Olivia – 2018 (antrenor arte marțiale) Sydney

35. RADUCAN Puiu Gheorghe – 2018 (poet și scriitor) Băile Olănești

36. COSMA Dorel – 2018 (poet, scriitor, filolog) Bistrița-Năsăud

37. GODJA Ioan – 2018 (scriitor, jurnalist) Sighetu Marmației

38. CONDURACHE Catalin – 2018 (cantautor, profesor de limba română) Sighișoara

39. PETEAN Mircea – 2018 (scriitor, editor) Cluj-Napoca

40. SMARANDACHE Florentin – 2019 (profesor universitar, Dr. Scriitor) Gallup, USA

41. PÂNDARU Mariana – 2019 (scriitor, poet) Deva-Hunedoara

42. TĂRÂȚEANU Vasile – 2019 (scriitor bucovinean) Cernăuți, Ucraina

43. SÎRGHIE Anca Doina – 2019 (Profesor universitar. Scriitoare) Sibiu

44. MORARU Carmen-Claudia – 2019 (scriitor, jurnalist) Cluj-Napoca

45. UDREA Cornel – 2019 (Umorist, dramaturg) Cluj-Napoca

46. DROOGENBROODT Germain – 2020 (Promotor cultural international. Poet) Spania

47. CĂLUȚIU-SONNENBERG Gabriela – 2020 (Scriitoare, poet) Benissa, Spania

48. ICHIM Dumitru – 2020 (Preot. Poet, Scriitor) Kitchener, Ontario, Canada 

49. MUNTEANU Adrian – 2020 (Poet. Actor. Promotor cultural) Brașov

50. CIOIU Segiu – 2020 (cantareț. Poet) Montreal, Canada

51. BARBULESCU Nineta – 2021(Ambasador român in Australia) Galați

52. POPA Mircea – 2021 (Prof.Unv. Dr. Literatura) Cluj Napoca

53. FILIPOIU Maria – 2021 (scriitor) – București

54. BUICĂ Elena – 2021 (Scriitor) – Pickering, Toronto, Canada

Deoarece evenimentele aminte mai sus fuseseră prezentate bilingv – s-a dorit de la început ca Academia să nu fie doar românească, ci româno-australiană, reprezentând un pod care să ofere oportunități de colaborare și schimburi culturale, de proiecte bilingve, etc., între două țări și culturi aflate la mare distanță una față de cealaltă. Zece ani mai târziu putem spune că Academia și-a îndeplinit și continuă să-și îndeplinească această misiune dublă, oferind evenimente marcante desfășurate în special în Australia și România, dar uneori și prin alte părți ale lumii precum în Republica Moldova, Spania,  Canada și Statele Unite ale Americii, unde a efectuat peste 30 de lansari de carte ale membrilor de origine română stabiliți la Antipozi și editarea a peste 20 de volume de carte apărutet sub egida Australian-Romanian Academy Publishing. 

George ROCA: Daniel dragă, poți să punctezi, te rog, două-trei exemple de activitate?

Daniel IONIȚĂ: În primul rând lansările de carte desfășurate în Australia, cele mai multe în cooperare cu Biblioteca Statului New South Wales – care a devenit un partener al Academiei. În afară de Antologii bilingve – au avut loc trei lansări pe tema asta, ultima în 2020 – volume de autor cu nume, poeți din Australia și România precum: Anișoara Laura Mustețiu, Adriana Meșter, George Roca, James Gering, Paul Scully, Daniel Ioniță…

Apoi, un eveniment ce va rămâne multă vreme în memorie este sărbătorirea literal-muzical-coregrafică „România 100” din 2018 în sala cea mare a Bibliotecii de Stat, cu participarea și susținerea bibliotecii însăși și a Ambasadei Românei din Canberra, reprezentată prin Excelența Sa, doamna ambasador Nineta Bărbulescu, cu sprijinul unor artiști precum violonista Aliona Cigulea, soprana Adriana Paul, cantautorul Daniel Reynaud, pianistul Gabriel Onțanu, recitatorii George Roca, Cătălin Anastase, Tug Dumbly, Ansamblul de Dansuri Românești „Sydney Dance Company” (condus de  Cristina Iordache-Yeo) și mulți alții. Sala plină, cu un public mixt (evenimentul fiind bilingv) a aplaudat cu entuziasm diferitele reprezentații.

Un alt eveniment ce merită menționat aici, este unul inițiat pe „vremea covidului” – 2021-2022. Sunt membru al unui grup pe poezie din Sydney la care participă mai mulți poeți foarte cunoscuți prezenți în antologia cincinală națională de aici din Australia – „The Judith Beveridge Poetry Group” – după numele conducătoarei colocviilor, una din cele mai importante poete australiene, laureata Premiului Național de Poezie decernat de Primul Ministru al Australiei. Am cooperat de câteva ori, la inițiativa scriitorului Puiu Răducan din Olănești – un promotor cultural de marcă – cu grupul de poeți extrem de activ și creativ, de pe lângă Palatul Culturii din Bistrița, denumit „Conexiuni Literare” -sub conducerea abilă a domnului Dr. Dorel Cosma, și a maestrului traducător Zorin Diaconescu. A apărut idea – cumva organic – a unui dialog poetic între antipozi. Astfel poeții din grupul poetic „Judith Beveridge” și grupul „Conexiuni Literare” au dăruit materialul poetic (câte două poeme pentru fiecare scriitor!). Deoarece proiectul a fost inițiat de academia noastră, acestora li s-a adăugat și un grup de poeți de origine română stabiliți la Sydney, membrii ai Academiei Româno-Australiene, și anume: Adriana Paul, Laura Mustețiu, Maia Kodrin, George Roca, și Cătălin Anastase. Traducerile au fost realizate de Zorin Diaconescu, Adriana Paul, și Daniel Ioniță, prefața fiind semnată de Judith Beveridge. Volumul, intitulat „Return Ticket from Sydney to Bistrița/Bilet dus-întors dela Sydney la Bistrița” – un carusel poetic între antipozi – a fost publicat sub egida Australian-Romanian Academy Publishing, și lansat la State Library of New South Wales – Sydney, dar simultan prin legătura internet și la Bistrița.

Fiindcă vorbesc de publicații, aripa de editură a Academiei, deja menționată puțin mai sus, a devenit în ultimii ani prolifică în producere de carte atât în Australia cât și România, publicând colecții de interviuri și eseuri: „De vorbă cu stelele” (vol. III și IV), „Taina scrisului” (vol III-IV) – autor George Roca, „2009-2024 Radio ProDiaspora 15 ani de pasiune” (Antologie aniversară) –  ediție îngrijită de George Roca (redactor șef al Revistei „Prolitera”) și Ecaterina Cîmpean (director general al Radio ProDiaspora); poezie: „Swimming in the Storm” de Christopher (Kit) Kelen, important poet și profesor universitar australian, „Songs of Songs/Cântarea cântărilor” de poetul slătinean George Smarandache, „Di+Agnostica”, de sibianca Cristina Horotan, apoi Anișoara Laura Mustețiu – versuri „Un sărut pierdut pe mătasea timpului” și proză „Crâmpeie din viața unei femei”); nuvele: Dumitru Ionescu Vrăneșteanu – „Capsomanu”, „Prăpastia drepților” și „Olimpia”; antologii poetice bilingve precum: „Romanian Poetry from its Origins to the Present, Return Ticket from Sydney to Bistrița”…

Vor fi obiecțiuni poate, aici și în România, că volumele tipărite nu mai au căutare, că totul se publică virtual… Însă dacă în ultimii douăzeci de ani de când internetul a devenit „stăpânul lumii” s-a dovedit că documentele – fie ele scrieri, imagini, video, etc. – vehiculate în lumea virtuală sunt doar tranzitorii și dispar după un timp, se pierd în multitudinea informațiilor, devenind confuze, greu de accesat, sau se deteriorează – cauzele fiind multiple – de la continua evoluție a tehnologiei, la faptul că „computerul bunicului nu mai merge ca lumea…”. Desigur că Editura ARAC publică și sub forma e-book, dar niciodată în exclusivitate. „Scripta Manent”… rămâne în viziunea noastră, fiindcă este palpabilă, este literă tipărită pe hârtie… în carte, iar la culcare, ca să citești câteva pagini, nu trebuie să te culci cu computerul sub pernă!

George ROCA: În final, Daniel, ce anume te preocupă în momentul de față? Care sunt proiectele de viitor „din capul listei” – deci cele imediat următoare?

Daniel IONIȚĂ: Ca majoritatea scriitorilor, am mereu pe masă sau pe monitorul computerului ceva în lucru. Specific, am în lucru un volum de poezie precum și unul de proză scurtă. Important – de vreo doi ani alcătuiesc o reprezentare critică, în limba engleză, a „Top 21” din poezia românească – adică a celor mai reprezentativi poeți români. Aceștia vor fi analizați prin selectarea și traducerea a celor mai importante texte critice scrise despre opera lor. Afară de asta, fiecare din ei vor fi reprezentați prin 4-5 poeme traduse în limba engleză. Doresc o reprezentarea coerentă și dacă nu completă, cel puțin reprezentativă. Am la dispoziție critica literară românească, cea mai de calitate  de la: George Călinescu, Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu, Eugen Lovinescu la Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici – precum și critici din generația curentă – Daniel Cristea Enache, Constantina Reveca Buleu, Marian A. Diaconu și alții.
Îmi revine mie sarcina de a alege poeții, și asta este o muncă periculoasă, care ar trebui remunerată cu un spor-de-risc!!! Fiindcă sunt sigur că după voi fi selectat primii 14-15 nume de poeți care se auto-recomandă, cu care toată lumea va fi de acord – vor urma ultimii 6-7 care vor cauza scandal, fiindcă cunoaștem deja că fiecare român literat sau nu… va avea o altă opinie, singura validă din punctul lui de vedere! Dar fiind deja obișnuit cu disensiunile, pot spune că nu mă derajează! Cu cât mai mare scandal, cu atât mai bine se știe că suntem „vii”! La sfârșitul capitolului dedicat fiecărui poet, voi prezenta opinia mea ca traducător – cu privire la provocările pe care traducerea operei poetului respectiv mi le-a ridicat, precum și explicația opțiunilor pentru soluțiile alese de mine. Acesta este singurul loc (traducerea) în care-mi voi exprima opinia proprie, fiind specialist în domeniu. În privința criticii literare, voi traduce doar din criticii recunoscuți. Afară de asta, continui reprezentarea în România, în coloana rezervată mie de Revista Literară „Leviathan” (redactori Costin Tuchila și Pușa Roth) și intitulată „Dialog la Antipozi”, a literaturii din zona Pacificului. Ultimul articol a fost despre romancierul australian Thomas Kennelly, autorul romanului „Arca lui Schindler”, după care regizorul american Steven Spielberg a realizat faimosul film „Lista lui Schindler”. Am reprezentat până acum, printre alții, două excepționale scriitoare din Noua Zeelandă: Janet Frame și Katherine Mansfield, pe singurul câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură din zona Pacificului, scriitorul australian Patrick White, mai mulți poeți din insulele oceanului Pacific precum Tonga, Samoa, Fiji, Vanuatu, Papua Noua Guinee și maori din Noua Zeelandă. De asemenea am pornit selecția și editarea unui volum antologic care să reprezinte poeți australieni în România. Deci lucrez și „în cealaltă direcție” dinspre zona Pacificului spre România.

De curând am început să cooperez cu un profesor universitar de excepție de la „Kyoto University”, Japonia,  Prof. Dr. Yoshiro Sakamoto – care și-a făcut lucrarea de doctorat studiind opera și personalitatea scriitorului și promotorului de poezie de origine română din America de Sud (inițial) și Hawaii, Ștefan Baciu – cel care a promovat poezia din zona Pacificului prin revista sa „Mele” (Sunetul oceanului). Ștefan Baciu a fost recent recunoscut ca personalitate în orașului lui de baștină, Brașov, unde o mică piațetă a fost numită în cinstea lui. Este totuși aproape necunoscut în România, în afară de capitolul scris despre el de Alex Ștefănescu în „Istoria Critică a Literaturii Române”. În final lucrez la un poem-in-folio la care am fost inspirat de timpurile cel mai-puțin bizare în care trăim. Este o reprezentare poetică discursiv-liberă pe tema „celor șapte peceți” (sigilii) din Cartea Apocalipsei.

George ROCA: Un cuvânt pentru cititorii capitolului de față?

Daniel IONIȚĂ: I se atribuia lui Lenin dictonul „Învățați, învățați, învățați!”, deși se pare că acesta exista și era folosit ca temă de către mai multe școli filosofice din vechea Grecie… Eu voi zice – fără a mă considera original – „Citiți, citiți, citiți!”. Trăim într-o lume in care „social media” și internetul în general, creează senzația superficială că „le știm deja pe toate”, fiindcă avem la dispoziție, cu un simplu „search”, tot felul de informații pe orice temă. Aceastea ne dau falsa asigurare că, spre exemplu, nu e nevoie să citim „Baltagul” lui Sadoveanu, sau „Frații Karamazov” de Dostoievski, fiindcă în cinci minute, pe internet, ne facem idee despre „ce-a vrut să spună autorul”. Subliniez, acest fel de cunoaștere este extrem de superficial, ceea ce înseamnă că este fals în cea mai mare măsură. Ori chiar asta-l face periculos! Puțină cunoștință (a little knowledge) e mai periculoasă (is more dangerous) decât nicio cunoștință (than no knowledge at all), spune un proverb englezesc. Apoi adâncirea în citit (deci nu superficial, ci complet) cuprinzând o întreagă lucrare, este dovedită a crește scorul  testelor de inteligență, dar și (important!) a celor de concentrare.

George ROCA: În final, pentru că ai vorbit de cărți, de citit – te rog să recomanzi cititorilor noștri o singură carte, nu mai multe… Una singură! Care ar fi aceea?

Daniel IONIȚĂ: Nu voi surprinde pe nimeni aici… „Biblia”! Cea mai cititiă carte din lume! Au recomandat-o alții mult mai cunoscuți decât mine. Spre exemplu, mai recent, Mircea Cărtărescu – întrebat fiind, dacă ar rămâne izolat pe o insulă pentru un an de zile, fără mijloace de comunicare, ce carte și-ar dori să aibă cu el – a răspuns: „Biblia!”. Biblia nu e doar un balsam spiritual, în privința cunoașterii voinței divine cu privire la oameni (dacă ar fi doar atât, și ar fi de ajuns). Dar marii scriitori (Tolstoi, Dostoievki, Hugo, Dickens, Sadoveanu) în general apreciază Biblia ca literatură, fiindcă reprezintă un pisc greu de atins, un Everest al creației literare umane, și un continuu izvor de inspirație. Nu există un text existențial mai profund decât „Cartea lui Iov”. Nu există o colecție de poeme mai frumoasă decât „Psalmii” – ca să dau doar două exemple…

Dumnezeu cu voi!

——————

A consemnat,

George ROCA și Daniel IONIȚĂ

Sydney, Australia

30 iulie 2024