O călătorie pe urmele lui Ștefan Baciu și Andrei Codrescu, pe ruta România–Brazilia–SUA–Hawaii, via Kyoto, Japonia
Se întâmplă foarte rar ca un scriitor, cadru academic și cercetător pe tărâm literar (sau poate în orice alt domeniu) din Japonia să facă o pasiune și apoi o carieră impresionantă pe un subiect sau subiecte dintr-o țară relativ mică, aflată undeva la marginea de est a Europei, România. Între București și Kyoto sunt aproximativ 8700 km, și mă refer la această distanță gândindu-mă la zborul cu avionul. Distanța culturală poate părea și mai mare ținând cont că venind dinspre Japonia, întâlnim în drumul nostru nu doar cultura japoneză, în multe privințe atât de diferită de orice altă cultură, dar apoi, înaintând înspre vest, avem străvechea cultură chineză, cultura coreeană, apoi țările Asiei centrale adânc afectate de cuceririle imperiului mongol din Evul Mediu și apoi de imperiul sovietic, cultura persană a Iranului, apoi marile culturi ale Turciei și Rusiei, pentru ca, în fine, să poposim pe undeva pe țărmul de vest al Mării Negre, de unde România se deschide prin Dobrogea și Dunăre. (D. I.)
***
Daniel IONIȚĂ: Am prezentat în trecut, în pagini ale unor reviste literare din România (e.g. Leviathan) crâmpeie din poezia diferitelor zone ale Oceanului Pacific – de la Australia și Noua Zeelandă, la Samoa, Tonga, Fiji, Vanuatu, Papua Noua Guinee, ș.a. – locuri care, după cum ați menționat mai sus, au o cu totul altă dinamică și „flux” emoțional-ideatic din punct de vedere literar, față de cea a națiunilor continental. Prin opera dumneavoastră cu privire la Ștefan Baciu, abordați și interesul și influența lui Ștefan Baciu cu privire la poezia din bazinul Oceanului Pacific. Înțeleg că aveți un interes deosebit în acest domeniu, de înțeles la prima vedere prin faptul că Japonia este „o țară a Pacificului” care prezintă o contribuție unică la „cultura insulelor și a oceanului” – cultură pe care noi cei obișnuiți cu masele imense ale continentelor, nu ne-o putem imagina ușor. Ce ne puteți relata despre contribuția lui Ștefan Baciu la “poezia oceanelor”, ca și despre atracția dvs către aceasta?
Yoshiro SAKAMOTO: Un poet și gânditor pe care îl admir printre poeții și scriitorii din Insulele Pacificului este Epeli Hauʻofa. S-a născut în Tonga, a fost antropolog indigen și a predat multă vreme la o universitate din Fiji. În cartea sa principală „We are the Ocean”, există un capitol minunat intitulat „Our sea of islands”. Acolo, Hauʻofa a conturat termenul „Pacific Islanders”. De-a lungul istoriei colonialismului, societățile indigene au fost distruse în mod fundamental. După cel de-al Doilea Război Mondial, nenumărați locuitori ai insulelor au suferit îndelung și au fost nevoiți să își părăsească locuințele din cauza numărului mare de teste de bombardamente nucleare. Insulele din Pacific au fost asuprite ca și cum aceste mici insule separate unele de altele sunt neimportante și fără valoare. Da, este adevărat că fiecare insulă în parte poate fi foarte mică, dar locuitorii insulelor, mai presus de toate, trăiesc cu marea. Oceanul Pacific, care este mult mai mare decât orice imperiu continental, este patria insularilor. Deci, Insularii din Pacific nu sunt mici. Ei au legături cu lumea mai largi, mai mari ca marea lor, care respinge principiile continentale crude și parohiale ca și colonialismul și eurocentrismul. Insularii din Pacific cred că sunt uniți prin faptul că au supraviețuit împreună calamităților modernității, chiar dacă trăiesc pe insule diferite, fie din Micronezia fie din Polinezia sau Melanezia.
Asemănător lucru, Ștefan Baciu a scris: „Hawaii este răscrucea de drumuri în Oceanul Pacific. Hawaii este un creuzet de rase în care trăiesc împreună oameni din toate categoriile sociale. Prin durerile unor istorii diferite, oamenii amestecați din acest arhipelag vor căpăta o nouă identitate. Ar putea deveni o nouă rasă, s-ar putea numi Homo Pacificus”. Termenii “Pacific Islanders” și “Om Pacific” sunt apropiați în ceea ce privește împărtășirea durerilor modernității, dar și în speranța unei noi solidarități umane. Iar „MELE Internațional Poetry Letter” este însăși întruchiparea solidarității poetice a „Om Pacific” sau „Pacific Islanders”. Țesătura revistei „MELE” se întinde pe ocean cu această frumusețea etică.
Într-adevăr „MELE” le-a oferit poeților locali Hawaieni oportunități de a publica lucrările lor, chiar și într-o perioadă în care limba lor indigenă era pe cale de dispariție sau extincție. Unii poeți hawaieni din rețeaua „MELE” au devenit mai târziu forța principală a Mișcării de Revitalizare a Limbii Hawaiane (Hawaiian Language Revitalization Movement) de la începutul anilor ’70. De exemplu, Darryl Keola Cabacungan, care a scris poezii în limba hawaiană autentică. Rubellite Kawena Johnson, comoara națională de Hawaii care a fost prominent mitolog, analizand astronomică corespondenta dintre mituri si constelații cerestriale. Asemenea poeți au contribuit la „MELE”.
Și trebuie să mențin pe Larry Kauanoe Kimura care a fost un contribuitor frecvent pentru „MELE”. Kimura a contribuit în mod semnificativ la mișcarea de revitalizare a limbii hawaiene, în calitate de profesor de limbi străine, scriitor de cântece și personalitate radiofonică. Datorită dedicației sale, cultura hawaiiană și limba hawaiiană au fost revitalizate. El a răspândit mai departe semințele limbii sale native, așteptând renașterea ei înfloritoare, scriind poezii în limba hawaiiană de la mijlocul anilor ’60. Cu toate acestea, din cauza deciziei de a nu publica aceste lucrări, Kimura este aproape necunoscut ca poet. Puținele excepții sunt poemele sale publicate în „MELE International Poetry Letter”. A scris în stil traditional, dar împletind metode poetice moderne. Într-o perioadă în care nimeni nu știa să citească poezii în limba hawaiiană, Baciu l-a descoperit pe Kimura și l-a încurajat în această misiune, publicându-l în „MELE”. Iar acum, în calitate de președinte al „Kōmike Hua’ōlelo Hou / Hawaiian Lexicon Committee”, Kimura este responsabil de selectarea noului vocabular care urmează să fie adăugat la limba hawaiiană. În plus, el colaborează cu Observatorul „Mauna Kea” și cu alte echipe internaționale de astronomie pentru a denumi obiectele nou descoperite. De exemplu, în 2017, Kimura a numit primul obiect interstelar din afara sistemului solar din istoria observațiilor astronomice drept „Oumuamua” (Mesagerul din depărtare), iar în 2019, a numit prima gaură neagră gigantică fotografiată cu succes din galaxia M87 „Powehi” („Creația nesfârșită a abisului întunecat împodobit”), preluând un cuvânt din mitul creației hawaiian Kumulipo. Aceste cuvinte nu sunt doar în limba Hawaiană, ci și termeni științifici internaționali în astronomie. Kimura cunoaște limba hawaiiană mai bine decât oricine – până la marginea cosmogoniei limbii, fiind o figură de referință a limbii hawaiiene moderne. El este unul dintre reprezentanții de frunte ai limbii hawaiiene astăzi.
În plus, aș vrea să vorbesc puțin despre Jean Charlot, prietenul foarte apropiat al lui Baciu, și muralist de renume mondial care jucase un rol central pe lângă Diego Rivera în Renașterea murală mexicană. El a pictat nenumărate picturi murale semnificative în insulele Hawaii, și a adus contribuții dedicate la „MELE”, sub formă de ilustrații, poeme în franceză și hawaiană, precum și fragmente din scenariul lui de dramă hawaiană. Charlot a publicat și poeme traduse in limba hawaiană, colaborând cu Dorothy Kahananui, proeminent îndrumător al Mișcăriia de Revitalizare a Limbii Hawaiene.
La „MELE” a contribuit și fotograful Francis Haar, care s-a născut la Brașov, s-a mutat la Budapesta și Paris în ani ’30, în Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, apoi imigrând la Oahu în Hawaii. Acolo el a lăsat în urmă o impresionantă serie de lucrări în Hawaii-ul postbelic. John Charlot fiul lui Jean Charlot, profesor universitar de mitologie polinezieană care a făcut investigație în Samoa, a dedicat poeme scrise în limbă Samoană și Hawaiiană pentru „MELE”. Afară de Hawaii și Samoa, sunt poeme din Oceanul Pacific, scrise în limbă japoneză (sau japoneziană), indoneziană, tagalog (filipinează), vietnameză, tailandeză, sau cele trimise din Australia, Ecuador, Alaska…
În mod ironic, interacțiunile și solidaritățile care transcendeau etnia și rasa în „MELE” au fost uitate în Hawaii, când etnopolitica minorităților a ajuns în prim-plan în anii ’80. Fiecare etnie, transplantată sau indigeno-hawaieni ori imigranți asiatici, ori haole (oamenii albi) – au creat separat editura fiecăruia, și prezența literară revistei cosmopolite „MELE” a devenit obscură. Dar acum, este momentul ca experiențele popoarelor indigene și cele ale migranților trebuie să fie luate în considerare împreună. Din acest punct de vedere, revista „MELE” a lui Baciu este o lucrare de pionierat. Este, de asemenea, o mărturie a unei epoci de reconciliere de pe sfera poetică intimă, exprimând o generozitate fără granițe.
Daniel IONIȚĂ: În introducerea la minunatul volum omagial „Mele Archipelago – Homage to Ștefan Baciu – for the Poet’s Centennial Anniversary” îl descrieți pe Ștefan Baciu ca fiind un „constructor de poduri” (builder of bridges). Baciu a realizat aceasta prin activitatea lui publicistică, dar și prin numeroasele lui traduceri, survenite natural pentru un polyglot și polymath într-ale poeziei și publicisticii, precum era. Prin cercetarea dvs cu privire la Ștefan Baciu și Andrei Codrescu, și a altora asemănați cu ei, ați putea și dumneavoastră fi categorisit în acest fel. În ce măsură se vede Yoshiro Sakamoto drept constructor de punți literare? În ce măsură este aceasta o activitate deliberată, rezultat al interesului de cercetător al operelor a două figuri importante ale literaturii contemporane, care se întâmplă să provină din România?
Yoshiro SAKAMOTO: Vă mulțumesc frumos pentru cuvintele dumneavoastră pentru „MELE Archipelago — Homage to Ștefan Baciu for the poet’ centennial anniversary, 2018”. A fost aniversarea centenară, după nașterea poetului, în Japonia, România și Hawaii. Am adunat poeme și eseuri, ilustrații și fotografii din partea a 66 poeți/poete și artiști care au admirat viața și poezia lui Baciu, din multe țări precum, firește România, apoi Hawaii, Japonia, Etiopia, Brazilia, Ecuador, etc.
Eu nu m-am considerat niciodată că fiind un constructor de poduri literare. „MELE Archipelago”, volumul omagial Ștefan Baciu, a ieșit frumos datorită efortului imens al contribuițiilor vibrant inspirate de viața și poezia poetului Ștefan Baciu, efort oferit cu mare respect de scriitorii amintiți. Aceste prietenii m-au încurajat în călătoria mea urmărind traseul vieții și poeziei poetului. Nu pot decât să le mulțumesc din suflet acelor prieteni. Am cooptat doar fiecare operă a acestor generoși sciitori, legându-le, ca să țes volumul de omagiu pentru aniversarea centenară de Baciu.
Eu nu am fost foarte conștient de granițele dintre țări, dintre națiuni sau etnii, totuși mă interesează foarte mult orice diferență culturală sau cultura însăși. Cred că nici Baciu nu era foarte conștient de diferențele colective ci el se concentra pe fiecare om, pe fiecare ființă din fața lui.
Daniel IONIȚĂ: În afara lecturilor necesare studiilor și activității dumneavoastră academice, ce anume citiți „în timpul liber”?
Yoshiro SAKAMOTO: Îmi pare rău că, deocamdată, am foarte puțin timp liber. Pentru că eu, în principiu am grijă de fiul nostru Naghisa, jucându-mă cu el fotbal sau baschet sau ping-pong, sau mergând prin munți și de-a lungul râurilor… Asta e obligatoriu și inevitabil, dar sunt profund interesant să „citesc” cuvintele fiului meu, izvorâte din comuniunea lui cu lumea cu care vine în contact. Asementea orcărui copil, Naghisa are o senzație a misterului. Adesea căutăm împreună rechini sau delfini, albastrul căzut din azur într-o apă a râului Kamogawa în Kyoto.
Daniel IONIȚĂ: În privința scrisului, care au fost proiectele mai recente? Ce deziderate de publicare aveți pentru următorii ani?
Yoshiro SAKAMOTO:
1. în primul rând, o monografie despre poezia și viața lui Ștefan Baciu, care va fi publicată în jurul lunii ianuarie sau februarie 2025. Voi dezvălui „poetica nostalgiei” lui Baciu și „sfera intimă de poezie” care se întinde peste marea și pământul lui MELE. Ea este alcătuită din trei părți. Prima parte este o biografie cu procesul lui de a aminti, care descrie în mod concret întreaga viață a lui Baciu. Nu este doar o relatare cronologică. Relatările autobiografice ale lui Baciu despre o perioadă din România, Elveția, Brazilia, Seattle și Hawaii sunt urzeala cu tema unui șir de poeme despre legătura sa profundă cu oameni și locuri. Prin acestea, eu dau viață „poeticii nostalgiei”. Cea de-a doua parte scoate în evidență „Sfera intimă de poezie” manifestată în „MELE Internațional Poetry Letter”, prezentând în mod specific poeți din diferite regiuni care au trimis opere la „MELE” și prezentând propriile istorii de rezistență, așa cum sunt mărturisite de poemele lor. A treia parte se bazează pe ultima sa carte: „Peste o mie de catrene sub Tâmpa din Honolulu”, ca fiind cristalizarea vieții poetului. Mă străduiesc acum să termin manuscrisul.
2. Plănuiesc să public textul integral colecției de poezie „California” (pe Someș) a profesoarei Ruxandra Cesereanu, în traducere în limba japoneză. O traducere parțială a fost deja publicată. Intenționez să o public într-o carte, împreună cu un grup de fotografii pe care le-am făcut în timpul unei plimbări de-a lungul râului Someș împreună cu autoarea.
3. Scriu „Scrisoare către Ovidiu”. Este o scrisoare către Ovidiu (Publius Ovidius Naso), în care îi cer cuvinte de dorință și rugăciune din partea celor care trăim în această perioadă de criză. În volumul I cu trei cântece, scrisoarea este trimisă într-o sticlă din apele arhipelagului Hawaiian către poetul roman antic de pe Insula Leuke (Insula Șerpilor) din Marea Neagră. În scrisoare am scris despre viața și cuvintele lui Vintilă Horia, la care se adaugă muralistul itinerant Jean Charlot și fiul acestuia, mitologul polinezian John Charlot. Acest primul volum a fost publicat într-o revistă literară din Kobe. Plănuiesc să continuu scrisorile în alte câteva volume, cuprinzând cuvintele unor poeți și artiști din Japonia, Hawaii, România și Insulele Pacificului, precum Ștefan Baciu, Bruce Chatwin, Yoshie Hotta, Vazlav Havel și alții. Am scris și o scurtă povestire în Sulina: „O scrisoare pe mare într-o sticlă și părul alb”, care a fost publicată în Revista „Steaua” în 2015 (http://revisteaua.ro/old/ core/numere/2015/Steaua_10_2015.pdf) și care va fi tradusă în limba japoneză și inclusă în această serie de scrisoari către Ovidiu. Aș vrea să scot la lumină una dintre constelațiile spiritului poetic al rezistenței, care se leagă peste timp și pământ. Aș vrea să public asta într-o carte.
Printr-o coincidență extraordinară, în timp ce pregăteam manuscrisul pentru acest prim volum, am fost invitat de poetul haiga și haikai Ion Codrescu din Constanța/Tomis să particip la un proiect de publicare a unei „scrisori imaginare lui Ovidiu”. Am tradus în limba română o parte din manuscrisul japonez pe care îl pregătisem, cu mare ajutor din partea poetului și eseistului Florin Balotescu. Atunci am fost inclus într-o antologie intitulată „Scrisori imaginare către Ovidius”, care va apărea la Editura Limes în decembrie 2023 în România. Aici aș dori să le transmit sincere mulțumiri lui Ion și lui Florin. Spre deosebire de originalul japonez, în această antologie a fost inclusă doar o parte din cel de-al doilea cântec. Mi-ar face mare plăcere dacă ați putea citi și versiunea japoneză integrală pentru a înțelege corect nuanțele.
4. Și aș vrea să scriu și o monografie despre Francis Haar, un fotograf și artist vizual de origine maghiară născut la Brașov, care s-a mutat la Paris, în Japonia și apoi în Hawaii.
5. Am în vedere să realizez o mică revistă literară, „熾火”(Tăciune), tentativă care ar fi un omagiu adus revistei „MELE-International Poetry Letter”.
Daniel IONIȚĂ: Vă ofer ocazia de a recomanda cititorilor trei volume de poezie, și trei volume de proză – din literature contemporană japoneză, publicate, să zicem, în ultimii 20 de ani, din Japonia. Nu cotează dacă sunt volume de autor, sau poate antologii. Ce anume ați recomanda pentru lectură cititorilor acestui interviu – care să reprezinte cel mai bine arta literară niponă contemporană? Care ar fi motivele acestor recomadări?
Yoshiro SAKAMOTO: Aș îndrăzni să vă prezint operele următoare:
- Poezie:
① 石牟礼道子Michiko Ishimure『はにかみの国』Țara Timidității (Hanikami no Kuni)(2002)
② 川瀬慈 Ițushi Kawase『叡智の鳥』Păsărea Înțelepțiunii(Eici no Tori) (2020)
③管啓次郎 Keijiro Suga『数と夕方』Numerele și Amurgurile (Kazu to Yugata). (2017)
④山崎佳代子 Kayoko Yamasaki『黙然をりて』 Stând împietrită în tăcere (Mokuzen Worite) (2022)
- Proză
①イリナ・グリゴレIrina Grigore 『優しい地獄』Un iad blând (Yasashii Jigoku) (2022)
②津島佑子Yuko Țushima 『ジャッカ・ドフニ 海の記憶の物語』Jakka Dofuni: O poveste a memoriei mării (Jakka Dofuni: Umi no Kioku no Monogatari) (2016)
③山崎佳代子 Kayoko Yamasaki そこから青い闇がささやき』 De acolo întunericul albastru șoptește (Sokokara Aoi Yami ga Sasayaki ) (2003)
***
石牟礼道子 Michiko Ishimure, se spune că, este o scriitoare care va fi citită sute de ani de acum încolo pentru romanul său epic „『苦海浄土 — わが水俣病”(Paradisul Mării de Tristețe – Boala Minamata a mea Kugai Joudo – Waga Minamata Byo）(1968), care descrie pacienții bolii „Minamata” și oamenii care i-au susținut în lupta socială împotriva Concernului Cisso și guvernului, și toate creaturile care trăiesc în Marea Shiranui. Este o apocalipsă modernă din viața reală, și un mit al zilei de mâine. 『はにかみの国』HANIKAMI NO Kuni este o colecție a tuturor poemelor sale, cristalizarea literaturii de rugăciune a lui Michiko Ishimure. La baza ei se află Marea Shiranui și Ființele pământului/ale mării, descrisă nu în japoneză, ci în limba acelei mări Shiranui, care are putere în adâncul sufletului poetului.
川瀬慈 Ițushi Kawase este vizual-antropolog și poet, muzician. A fost asociat de mult timp cu Azumari, un grup de muzicieni discriminați de pe platoul Gondar din Etiopia. El a intrat în viața lor, legând prietenie adâncă cu ei și a realizat multe filme despre vieții și muzica lor. Kawase însuși le-a moștenit muzica și folclorul, cântând și interpretând sunetele vieții cotidiene sau rugăciunilor lor. Iată „『叡智の鳥』” (Pasarea înțelepciunii), sunt poemele în limbă Japoneză cu sufletul moștenit de la Azmarii, rugăciunile lor exprimate în limba Amharică și într-o limbă secretă folosită doar de ei. „『ストリートの精霊たち』”(Spirite de pe străzi) – eseu travelog etnografic despre zilele lui în Etiopia, dedicat unor prieteni (spirite) ai lui, S-a tradus în Engleză și a fost publicat la Statele Unite și la Etiopia ca „Mischief of the Gods: Tales from the Ethiopian Streets” (2023: Awai Books).
管啓次郎 Keijiro Suga este un om care se plimbă peste tot. Merge între țară și țară, între limbă și limbă, între culturi și natură, între oameni și animale, între pietre și plante, între cărți și cărți și călătorește fără încetare. Este un călător între spații și timpuri deci e un traducător care conectează rezonanțe din diferite locuri și timpuri, deci este un poet. Antoine Saint-Exupéry, Maryse Condé, Edouard Glissant, JMG Le Clézio, Antonin Artaud, Isabelle Allende, Patti Smith, ș.a. Toate traduceri ale lui din engleză, franceză și spaniolă în japoneză, sunt îmbogățite de o splendidă estetică. Cuvintele lui sunt pline de vânturi care au suflat prin întinderile lumii. Iar cititorul poate simți mica dar neînlocuita bucurie de a fi pe această planetă.„『数と夕方”(Numerele și Amurgurile) este cartea perfectă pentru a băga o poezie în buzunar și a porni într-o călătorie pe jos fără destinație.
山崎佳代子 Kayoko Yamasaki este o poetă proeminentă care a studiat la Ljubljana, Sarajevo, Belgrad în Iugoslavia, și a predat literatură la universitatea din Belgrad. Ea locuiește în acest oraș-capitală a Serbiei. A rămas în Iugoslavia în timpul războiului civil, trăind și vorbind cu localnicii și refugiații. S-a întâlnit cu mulți oamenii, ascultând nenumărate povești din partea celor care au trăit sub violența crudă a războiului. „『そこから青い闇がささやき』” (De acolo întunericul albastru șoptește) este eseul lui Kayoko Yamasaki bazat pe experiența ei în războiul Iugoslaviei. Cartea „『黙然をりて』”(Stând împietrită în tăcere) conține poeme izvorâte din nenumărate narațiuni despre conflictul crud din Iugoslavia, bombardamentul NATO asupra Belgradului și dezastrul din 11 martie din Japonia. Nu se poate să nu simți prețioasele activități zilnice ale oamenilor care trăiesc în calamitățile Istoriei prin cuvintele poetei. Yamasaki este invitată frecvent la Festivalul de Poezie din Reșița, România.
イリナ・グリゴレ Irina Grigore este o dansatoare a dansului tradițional japonez numit „獅子舞” (Shishimai – dansul leului), care face obiectul cercetărilor sale antropologice. Expresia corporală, cum ar fi dansul butoh, este, de asemenea, subiectul vizual-antropologiei sale. În prezent, ea experimentează – de asemenea cu auto-etnografie în care ea se descrie pe ea însăși trăind în Japonia. „『優しい地獄』” (Un Iad blând) este în principal autobiografia despre viața ei din România și Japonia. Este propriu-zis literatură. Motivul pentru care o menționez aici nu are nimic legătură cu originile ei românești. Și nici nu are nimic de-a face cu faptul că japoneza pe care o scrie este atât de frumoasă și unică, ci cu faptul că descrie o experiență tulburătoare. Scrierea ei cu înalta spiritualitate care arăta propria delicatețe de a atinge lumea cu durere, tristețe, teamă, demnitate și bucurie de viață… Irina Dragomir a dat într-adevăr un impact adânc literaturii japoneze contemporane.
津島佑子 Yuko Țushima este una dintre cele mai importante romanciere din Japonia postbelică. „『ジャッカドフニ』” (Jakka Dofuni) este una din ultimele sale lucrări, publicată în momentul morții sale, în urmă cu zece ani. Titlul înseamnă „Casa memoriei” în limba indigenă a poporului Orok din nordul Japoniei. Populația indigenă Orok și Ainu din nordul țării a trăit o istorie de discriminare și abuzuri din cauza colonizării japoneze încă dinainte de timpurile moderne. Scena se petrece în perioada Edo, o perioadă de persecuții brutale împotriva creștinilor, când Cikap, o fiică orfană a poporului Ainu, este luată de misionari și, este exilată împreună cu Julien, un băiat creștin ascuns din Matsudo la Nagasaki, apoi în Macao și, în cele din urmă, în Indonezia. Cikap înseamnă „pasăre” în limba Ainu. O pasăre spulberată, peste arhipelag, de vânturile istoriei. Un cântec Ainu cântat de mama sa, de care Cikap nu își mai amintește, ghidează călătoria ei până la capat. Sunt profund emoționat de demnitatea ființelor umane care își trăiesc viața sub vânturile marii Istorii.
Daniel IONIȚĂ: Un mesaj final, pe care l-ați avea pentru iubitorii de literatură din România?
YS: Vă mulțumesc din suflet, dragi cititori, că ați citit acest lung interviu. Mulțumesc cu mare admirație și domnului Daniel Ioniță pentru faptul că mi-au oferit această ocazie minunată, dar și tuturor locuitorilor României care iubesc literatura.
——————
Daniel IONIȚĂ
Sursa: Revista „Leviathan”
Iunie-iulie 2024
București
