IOAN ALEXANDRU LAPEDATU ŞI MIHAI EMINESCU, DOI BUNI PRIETENI -

Ecoul primelor publicații ale lui Ioan Al. Lapedatu în revista FAMILIA de la Budapesta îl face pe acesta să fie prețuit de către genialul Eminescu care pe atunci, publica şi el în paginile aceleiaşi reviste literare.

Încă în anul debutului său la revista FAMILIA, 1886, fiind încă elev de liceu la Sibiu, Lapedatu se întâlneşte cu Eminescu, colaborator şi el la revista lui Iosif Vulcan.

Ioan Lapadau — Ioan Alexandru Lapadatu
*Foto: Wikipedia*

Eminescu a fost la Blaj, unde a stat toată vara anului 1866, iar toamna a plecat spre București. Din însemnările lui Stefan Cacoveanu, contemporan şi prieten cu Eminescu şi Lapedatu, într-un articol intitulat EMINESCU LA BLAJ, publicat în revista LUCEAFĂRUL, din 1904, nr. 3, p. 74, aflăm că la 1866, când Eminescu ajunge în peregrinările sale şi pe la Sibiu, este primit şi găzduit de Nicolae Densuşianu care-l recomandă lui Ioan Alexandru Lapedatu.

Recomandarea a fost făcută la cererea lui Eminescu care singur îşi exprimase dorința de a-l cunoaşte pe elevul Liceului romano-catolic din Sibiu şi totodată pe semnatarul versurilor din FAMILIA.

Ştefan Cacoveanu, în articolul său, scrie următoarele: “Cam în acest timp (septembrie 1866) a trecut Eminescu de la Sibiu în România. Mergând eu în toamna acelui an la Sibiu să studiez dreptul, Ioan Alexandru Lapedatu, regretatul profesor şi poet de la Braşov, pe atunci student în Sibiu, şi Nicolae Densuşianu, istoricul, pe atunci student la academia de drept din Sibiu, mi-au spus că Eminescu trecuse pe acolo şi erau încântați de acest copil minune “.

Întâlnirea dintre cei doi tineri se transformă într-o duioasă prietenie, pe fondul căreia au avut loc aprinse discuții pe teme literare şi recitări entuziaste din poezia germană, care-i încântase pe amândoi, de-a lungul multor nopți plăcute de lectură.

În melancolia foşnitoare a frunzelor de toamnă, cei doi prieteni colindă, la fel de visători, colțurile cele mai întunecate ale vechii cetăți medievale, din care se desprind parcă acele şoapte ale vremurilor ce au apus cândva, precum şi noi îndemnuri ale năzuințelor româneşti, îndemnuri întrupate aici, în figura de mit popular a mitropolitului Şaguna.

Cei doi prieteni rătăcesc apoi fericiți prin bogata lume de basm a satelor româneşti de dincoace de Carpați, ca în cele din urmă să se oprească înfiorați ṣi să îngenuncheze sub crucea marelui dascăl din Avrigul divinelor binecuvântări, Gheorghe Lazăr, în timp ce soarele se ascundea într-un simbolic apus.

“Acolo, în tainica lumină a bolților albastre, cei doi prieteni vor fi simțit plutind peste ei tot misterul unui apostolat înălțător ce a deschis neamului nostru perspectivele senine ale naşterii sale naționale. Şi în această înnoitoare suflare a eternității, prietenii de totdeauna s-au despărțit înlăcrimați spre a-şi urma drumul lor de avânturi astrale ṣi risipiri sufleteşti cutezătoare”(Matei, I., FIGURI REPREZENTATIVE DE LA NOI: IOAN ALEXANDRU LAPEDATU, 1844-1878, Cluj, 1934).

Eminescu este acela care face să se umple de încântare, câțiva ani mai târziu, inima lui Lapedatu, prin cuvintele pe care le scrie pe marginea ecoului apariției revistei lui Lapedatu, ALBINA CARPAȚILOR. Purtând încă neştearsă amintirea clipelor din Sibiu, marele său prieten, Eminescu, spunea în CURIERUL DE IAŞI următoarele: “Alături de jurnalul FOIŞOARA TELEGRAFULUI ROMÂN care se ocupă mai mult cu ştiințele, apare de acum înainte la Sibiu o foaie beletristică ilustrată cu numele ALBINA CAROAȚILOR. Ortografia e mai puțin fonetică decât a FOIŞOAREI, dar limba e îngrijită şi înainte de toate, foaia conține mai multe articole originale. Noi ne bucurăm de propăşirea fonetismului în Transilvania. Acesta este un puternic mijloc pentru a păstra vechea noastră avere națională: unitatea în limbă şi o normă unică în pronunție”.

Atât Eminescu, cât şi Lapedatu au fost colaboratori de bază ai FAMILIEI din acea vreme şi amândoi au avut un destin tot atât de trist, stingându-se înainte de vreme. Ca şi Eminescu, Lapedatu avea să moară şi el destul de timpuriu, neajungând să treacă nici măcar peste vârsta de 34 de ani.

Cei doi scriitori s-au simțit legați toată viața, nu numai prin ideile şi părerile lor comune, nu numai prin dorința fierbinte de progres, de emancipare a poporului român şi a limbii naționale, de formare a unei limbi literare române unice şi a unei norme supradialectale, de eliberare socială ṣi națională a romanilor, ci poate şi printr-o simțire reciprocă a scurtului lor destin în viață, fapt care i-au făcut să se apropie şi mai mult.

Ziarul TIMPUL, numărul 73/1878, la care Eminescu era redactor şi colaborator, scrie în luna aprilie 1878 că “Mai multe ziare din capitală comunică ştirea despre încetarea din viață a neobositului scriitor şi redactor al foii literare ilustrate ALBINA CARPAȚILOR, Ioan Alexandru Lapedatu. Am dori ca această ştire să nu se adeverească”.

A doua zi însă, primind ziarele din Transilvania, redacţia TIMPULUI, reproduce în întregime necrologul din TELEGRAFUL ROMÂN de la Sibiu, fiind convinsă de tristul adevăr al morții lui Ioan Alexandru Lapedatu.

Autor, Prof. Valentin Lupea

poet, eseist, istoric şi critic literar