Motto:
E pământul tot mai greu
Despărțirea‑i tot mai grea.
Sărut mâna, tatăl meu!
Sărut mâna, mama mea!
Adrian Păunescu – Rugă pentru părinți
MÂINI MÂNGÂIETOARE
Văd cu ochii minții mâinile întinse ale Speranței, mamă la doar nouăsprezece ani, nerăbdătoare să-și aducă odorul la piept. Încă îi mai vibrează corpul destins, dar slăbit după eliberarea de neprețuita povară. Se liniștește numai atunci când moașa de ocazie îi spune că de-abia i-a tăiat buricul și că se cuvine să-l îmbăieze mai întâi pe băiat. Băiat?! Capul, cu fața transfigurată de fericire, se lasă toropit pe pernă. Nouă luni de zile a tot visat la acest moment, întrebându-se cum va arăta fructul dragostei curate, dacă va fi băiat sau fată, și făcându-și mii de planuri în legătură cu el, planuri care nu depășeau orizontul fetei de la țară din anul de grație 1940. Se gândește cât de bine îi va părea lui Iluță, care își dorea atât de mult un fecior și îi pare rău că nu mai trăiește mama ei, să-i împărtășească bucuria.
Era într-o după amiază geroasă de ianuarie. Vântul tăios spulbera zăpada puțină de pe valea Volovățului, împiedicând să lunece covata, transformată în săniuță de Costică, fratele mai mic al mamei și unchiul meu de mai târziu.
Vecinele îl trimiseseră să o aducă de la bunica și acuma îl așteptau cu uncropul pe plită și căldarea cu apă rece în tindă, pregătite pentru baia copilului. Văzând că întârzie, Maria lui Dubină a ieșit până în muchea dealului și i-a strigat să urce mai repede. Costică și-a pus covata în cap și a urcat în fugă cei câțiva zeci de metri care îl despărțeau de casă. A ocolit prin zăpadă mătușa certăreață, reușind să-i treacă înainte chiar în fața ușii. Mâna ei fermă l-a oprit însă la timp: și-a făcut treaba, să se ducă acasă; copiii și bărbații nu au ce căuta aici. Până și proaspătul tată, bădia Iluță cum îi zicea Costică, nu are voie să intre și își face de lucru prin grajd, țesălându-l la nesfârșit pe Roibu sau scărpinându-l între urechi pe Lulu, care nu înțeleg de ce atâta dragoste din partea stăpânului.
Perioada de lehuzie n-a durat mult pentru Speranța. Deși firavă, era o ființă rezistentă la muncă – doar îi îngrijise singură pe frații și surorile mai mici după ce, cu patru ani în urmă, rămăseseră fără mamă. Nu avea nici cine să o ajute la treabă. Noroc că acum era iarnă și nu începuseră încă munca la câmp. Se căsătoriseră de numai un an de zile, dar casa le era îndestulată. Om înstărit, Petrea Ababei îi dăduse zestre bună fetei. Lasă că și Iluță venea cu cai și căruță și cu pământ mănos, chiar lângă sat. Feciorii lui Gheorghe Maxim, băieți harnici și frumoși, erau râvniți de toate codanele din sat și nu începea nici un bal fără ei. Babele satului își dădeau cu presupusul: s-a însurat unul, nu-i nimic, mai sunt doi. Cel mare a fost băiat deștept când a luat-o pe Speranța: doar crescuse sub ochii lui, că îi despărțeau numai vreo câteva case. Era ea cruduță, dar era el copt la minte și, dacă mai aștepta, cum era tot timpul la câmp sau plecat cu căruța, i-o lua altul înainte,
că era harnică și frumoasă.
A venit primăvara, apoi vara. El era de dimineața până seara pe ogor. Ea avea grijă de copil, de tot ce mișca prin curte și făcea de mâncare pentru oamenii tocmiți cu ziua la sapă sau la coasă. Dar erau fericiți. A fost poate cea mai fericită perioadă din viața lor. Tihna le-a fost însă prea repede curmată de nemernicia mai-marilor lumii. Rușii s-au înțeles cu nemții și în toamna lui ’40 au ocupat Basarabia. Pe malurile Prutului au apărut grănicerii: pe al nostru patrulau feciorii de țărani din Vrancea și Teleorman, iar pe malul celălalt, niște arătări cu fețe măslinii și cu ochi migdalați. Când bătea vântul dinspre nord, răzbăteau și vorbe într-o limbă neînțeleasă.
Iluță a fost concentrat. Firava Speranța a rămas cu totul pe cap – cu un copil neînțărcat, cu ani malele din curte și cu pământul care trebuia muncit. S-a ajutat cu frații și surorile, a mai dat pământ în parte, și a scos-o la capăt trăind mereu cu speranța că în curând i se va întoarce bărbatul. Numai că bărbatul venea pentru câteva zile în permisie și pleca din nou. Și asta până a izbucnit războiul, când s-au suspendat permisiile. În locul lui mai venea din când în când câte o carte poștală, în care Iluță îi dădea de știre că e bine și cerea mereu vești despre ea și despre Mihăiță. Aceeași soartă o avea și Sanda, sora mijlocie, ce se măritase în Stroici, al cărei bărbat era și el pe front. Și o aveau și suratele lor din toate satele țării.
Mâinile fragile, cândva fine, ale mamei aveau acum pielea crăpată de ploaie, de vânt și de ger. Palmele erau acoperite de bătături. O mână ținea copilul în brațe iar cealaltă, găleata cu apă. Și fântâna era tocmai la Petrea Aruștei: făcuse Iluță casă frumoasă, ca nimeni altul în Satul nou, dar n-a mai avut timp și de fântână. Seara, când își legăna pruncul pe picioare, cu o mână îl mângâia pe obrăjori, iar cu cealaltă se freca la ochi să-și alunge somnul. De multe ori adormea înaintea lui în timp ce-i recita Iarna pe uliță sau îi spunea povești. Lăsa lampa mică. Se trezea și o stingea la gânguritul sau la prima lui mișcare. La început poveștile erau cu fete și feciori de împărat, apoi cu Iluță, cu frații lui, plecați pe front să se bată cu rușii și cu arătări asemănătoare celor de pe malul stâng al Prutului, pe care totdeauna îi înfrângeau. Cam toate poveștile se terminau cu venirea lui Iluță acasă, după care mama, tata și Mihăiță au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Ce păcat că toate poveștile ei s-au adeverit numai în parte!
(FRAGMENT DIN CARTE)
