de Daniel Ioniță
O călătorie pe urmele lui Ștefan Baciu și Andrei Codrescu, pe ruta România–Brazilia–SUA–Hawaii, via Kyoto, Japonia
Daniel Ioniță în interviu cu scriitorul, cercetătorul literar, exeget și biograf literar al lui Ștefan Baciu – Profesorul Doctor Yoshiro Sakamoto de la Universitatea din Kyoto, Japonia – despre, între altele, suprinzătoarea (pentru noi!) călătorie a domniei sale pe teritoriul poeziei românești contemporane. Și nu numai…
***
Daniel IONIȚĂ: Se întâmplă foarte rar ca un scriitor, cadru academic și cercetător pe tărâm literar (sau poate pe orice alt tărâm) din Japonia să dezvolte o pasiune, și apoi o carieră impresionantă într-un subiect, sau subiecte, privind o țară relativ mică, aflată undeva la margine de est a Europei, în speță România. Între București și Kyoto sunt, în zbor de avion, aproximativ 8700 km. Distanța culturală poate apărea și mai vastă, ținând cont că venind dinspre Japonia, întâlnim în drumul nostru nu doar cultura japoneză, în multe privințe atât de diferită de orice altă cultură, dar apoi, înaintând înspre vest, avem străvechea cultură chineză, cultura koreană, apoi țările Asiei centrale adânc afectate de cuceririle imperiului mongol din evul mediu și apoi de imperiul sovietic, cultura persană a Iranului, apoi marile culturi ale Turciei și Rusiei, pentru ca, in fine, să poposim pe undeva pe țărmul de vest al Mării Negre, de unde România se deschide prin Dobrogea și Dunăre. Dar înainte de a intra în subiectele de cercetare în domeniul literar, ce anume ar trebui să cunoască cititorii noștri despre Yoshiro Sakamoto, dincolo de cariera academică, pasiunea pentru literatura Pacificului, și cea legată de România? Pentru fiecare din noi, familia, părinții, locurile unde ne-am petrecut copilăria, prietenii – sunt importante, aproape sacre. Să începem cu începutul: Ce ne puteți destăinui despre începuturi și copilărie?
Yoshiro SAKAMOTO: În primul rând mulțumesc cititorilor, cât și dumneavoastră domnule Daniel Ioniță – pentru această ocazie specială. Despre mine, nu cred că înțeleg încă dacă am realizat cu adevărat ceva important, personal vorbind. Mă simt deosebit de onorat să pot prezenta într-un asemenea cadru adecvat, despre călătoria mea în poezia și viața lui Ștefan Baciu – care merită să fie prezentate cititorilor.
Despre copilărie… în linii mari… m-am născut și am crescut într-un mediu natural minunat, în arhipelagul japonez, înconjurat de munți, nu departe de orașul Kyoto, unde familia mea și cu mine locuim și activăm și astăzi. În apropierea locurilor copilăriei se află un munte sacru unde fondatorul Shugendo (Calea Încercărilor) a practicat ascetismul și meditația prin care a ajuns la iluminare spirituală. Este un munte unde s-a descoperit minereul unui meteorit, și în credința locală muntele este legat de puterea cosmică a Carului Mare. Am urcat adesea, cu familia, pe acest vârf. Frumusețea soarelui răsărind și apunând peste orizontul ondulat al munților este, probabil, peisajul care îmi simbolizează copilăria. Obișnuiam să mă joc după lăsarea întunericului în acel crepuscul al orașului cuibărit între munți, în prezența intimă a insectelor care șopteau în copaci și tufișuri. Așa că, atunci când am călătorit printre dealurile Transilvaniei și am pătruns în munți, am retrăit cumva acea euforie, pentru că deși călcam pe un tărâm nou, nostalgia – reamintită – era similară. Aveam cu mine o carte de poezii de Lucian Blaga, chiar dacă nu stăpânesc atât de bine limba română: „Alunec în amintire, e-așa de mult de atunci./ Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ/ Privirile tale erau albastre și-nalte de tot./ Zvon legendar se ridică din brazi.//”. Cu încântare, reciteam adesea acest poem. Aveam de asemenea „Poemele poetului tânăr” a lui Ștefan Baciu, volum cu care a obținut „Premiul Regele Carol” pentru literatură în 1935, iar poemul de deschidere „Poemul Poetului Tânăr”, îl citeam cu același sentiment de nostalgie: „Să mergi pe drumul neted lângă pomii uzi/ Și să visezi cu palma rătăcită ‘n basme și în păr./…/ În seară să te-afunzi cu părul netezit/ De palma calmă a curentelor de munte/ Să dormi cu capul pe nadir, cu tălpile ‘n zenit/ Și apoi să-ți scrii poemele țâșnind din frunte.//”.
Privind în urmă, cred că întâlnirea mea cu România mi-a adus din nou în trup și în suflet aerul cu munți și râuri pe care l-am respirat în copilărie, un fenomen catartic greu de descris.
Daniel IONIȚĂ: Anii adolescenței sunt unici pentru fiecare din noi. Învățăm despre viață în cadrul familie și al școlii, citim, unii din noi încep să scrie, să se viseze scriitori. Ce amintiri ale acelor vremuri ne poate împărtăși adultul Yoshiro Sakamoto?
Yoshiro SAKAMOTO: Nu am avut o copilărie și o adolecență fericită. Nu mi-a plăcut să merg la școală. Școlile japoneze sunt precum niște fabrici care produc roboți pentru industrie, pe calapodul sistemului. Societatea însăși este ca o mișcare mecanică de pioni care lucrează pentru beneficiul general – cu avantajele și dezavantajele de rigoare. Este foarte greu să învățăm să ne folosim propriul cap și să gândim critic despre societate, care este foarte omogenă, iar presiunea de a face lucrurile la fel este foarte puternică. Am rămas inert față de învățământul primar japonez. Nu am fost un rebel, doar complet apatic. Lipseam adesea de la școală, și nu aveam viață socială. Îmi petreceam timpul închis în casă, aranjând piesele jocului Shogi (un fel de versiune japoneză a șahului).
Dar una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele din acea perioadă a adolescenței este cea a unei întâlniri cu un profesor. În primul an de gimnaziu (când am avut 13 de ani), nu mergeam deloc la școală și îmi petreceam tot timpul pe acasă, deprimat. Nu aveam nicio distracție, nicio speranță și niciun prieten. Într-o zi, un profesor a venit să mă viziteze. Maeda-sensei, un tânăr profesor de limba engleză de la acea vreme. Participam totuși în echipa de baseball a școlii, iar Maeda-sensei era, de asemenea, consilierul asistent al echipei. Era îngrijorat de faptul că nu mă prezentam deloc, așa că a venit până la mine acasă. Apoi m-a urcat în mașina lui și m-a dus într-un loc îndepărtat. M-a dus într-un parc din altă provincie, unde nu ne cunoștea nimeni, pentru că era îngrijorat că aș fi fost deranjat de privirile adulților și ale prietenilor din parcul din apropiere. Acolo am jucat baseball-catch și am vorbit despre tot felul de lucruri. Am aflat atunci că el era un turist avid care călătorise în diferite părți ale lumii, era percuționist, apoi pictor, și învățase limba engleză în Anglia. El mi-a arătat cât de mare este lumea. De asemenea, m-a învățat că, indiferent cât de ridicolă este societatea, nu trebuie să te pipernicești în ea, ci să gândești liber. Mi-a arătat bucuria și importanța de a sări peste momentele dificile și de a învăța, de a cunoaște, și de a trăi liber. El a devenit un model pentru mine, cel puțin doream să fiu ca el. El a declanșat în mine dorința de a învăța. Mai presus de toate, am învățat de la el simpatia și compasiunea pentru ceilalți. Și am învățat importanța călătoriilor și a cititului de cărți.
Daniel IONIȚĂ: Vom intra curând pe tărâm profesional și literar. Până acolo însă… Cine este Yoshiro Sakamoto în viața de zi cu zi, în afara spațiului profesional-academic și de scriitor?
Yoshiro SAKAMOTO: Să fiu sincer, nu știu exact cine sunt! Nici măcar nu știu dacă sunt un „profesional-academic” sau un „scriitor”. Îmi este dificil să răspund la această întrebare. O serie de întâlniri m-au ajutat să ajung unde sunt astăzi. Întâlnirea cu soția mea Isabel, și ea profesoară universitară, apoi fiul nostru, Naghisa. Iar întâlnirile nu se limitează la Japonia. Călăuzit de urmele lui Ștefan Baciu, am călătorit în România, Elveția, Germania și Hawaii, unde am avut multe întâlniri de neșters. Întâlniri cu maeștrii ai literelor, cu prieteni, cu pământul de acolo. România este unul dintre cele mai importante popasuri pentru mine. Transilvania, dar și Carpații, Delta Dunării și Marea Neagră continuă să-mi inspire sufletul. De asemenea, sunt profund legat de insulele Amami, arhipelagul meu de spirit. Locuiesc în Kyoto de o perioadă relativ lungă. Nu mă mai pot deplasa la fel de ușor ca înainte din cauza copilului, ca și a dezastrului provocat de virusul Corona. Dar deși locuiesc în Kyoto, am în continuare senzația că sunt în călătorie. Acum sunt într-o aventură, încercând să trăiesc momentul alături de soția mea, de fiul nostru, și de prietenii mei de aici.
Kyoto, vechea capitală a Japoniei, este un oraș… mai degrabă un univers organic și intens tehnologic. Este deschis către munți, râuri, creaturi și stele – elementele lumii naturale – și este înconjurat de o pădure muntoasă de un mister profund. Deși este unul dintre orașele mari din Japonia, se deosebește de metropole precum Osaka și Tokyo, care se bazează pe așa-numitele principii economice consumeriste. La Kyoto locuiesc mulți oameni interesanți – din țară și din străinătate – care încearcă să scape de sistemul consumerist încorporat, de statul zombificat – și să își creeze o viață într-o dimensiune alternativă. Încă de acum 1500 de ani, Kyoto a fost un oraș cosmopolit în care s-a adunat o gamă diversă de oameni de pe toate continentele și oceanele. În semn de solidaritate cu înțelepciunea acestor oameni, am vrea să ne plănuim posibilele modalități de a trăi într-o societate post-industrială. În literatură, aș vrea să împletesc cuvinte în acest scop. În această privință, cred că Kyoto poate fi cumva ca Brașovul sau Cluj-Napoca. Oameni diverși se adună aici, unul după altul, și în fiecare zi se întâmplă ceva. În mijlocul orașului Kyoto, râul Kamo curge, ca și tainicul Someș, iar eu cred că cele două râuri se înrudesc. Ambele sunt râuri care poartă amintirile multor oameni care au trăit o istorie foarte lungă, de inspirație pentru noi.
Daniel IONIȚĂ: La un moment s-a conturat interesul dumneavoastră pentru scriitorii români. V-aș ruga să ne descrieți, deocamdată, începutul acestui interes. Cum a ajuns un student japonez de la facultatea de litere, să înceapă să facă cercetare cu privire la scriitori, la poezia provenită tocmai din România. Care au fost primele impulsuri către acest interes? Descrieți-ne vă rog, începutul poveștii…
Yoshiro SAKAMOTO: Iertați-mă dacă răspunsul va fi lung și cu ocolișuri. Interesul inițial a fost pentru scriitori individuali, precum Codrescu și Baciu. Abia apoi a intervenit un interes profund pentru literatura oamenilor din România. Dar asta este normal. Scriitorii, fiecare contribuind ca individ, creează o literatură națională. Apoi, am provenit, inițial, de la o catedră de literatură, ci de la o catedră de „Cultural Studies”. Mă interesează mai mult dinamica culturală care se creează în un mediu cultural comun, cu contacte reciproce, negociere, coliziune uneori, și amestec cu „celălalt”, decât un domeniu cultural omogen și static închis de normele unei anumite națiuni sau ale unui anumit grup etnic. Cred că toate culturile se creează așa. Și nici cultura, nici istoria nu pot exista fără „celălalt”. Și în societatea japoneză, sunt mulți oamenii din diverse contexte: coreeane, ryukyuene, Ainu, ș.a.m.d. În vremea anilor de licență, am învățat cum să ascult vocile mici și nerostite ale „celorlalți”, care sunt reduse la tăcere de istoriile mai mari ale națiunilor și unităților etnice puternic definite.
Am studiat inițial la Universitatea Babeș Bolyai în cadrul unui program de schimb în 2005-2006. Teza mea de absolvire, pe care am prezentat-o la întoarcere la universitatea mea din Japonia, a fost intitulată „Rasismul și țiganii, structuri de opresiune în fotbalul românesc”. Am analizat discursul mediatic despre Bănel Niculiță, un fotbalist de origine romă care a jucat pentru Steaua București la acea vreme. În acea perioadă călătoream în mod constant în munții Transilvaniei și de-a lungul coastei Mării Negre, sau în alte țări. După absolvirea facultății, am lucrat în sectorul privat timp de trei ani, înainte de studiile postuniversitare. Cititul era metoda de a supraviețui sau de a respira în lumea corporatistă japoneză, mecanică, înăbușitoare și fără gust. Nu am putut uita niciodată zilele pe care le-am petrecut în România și mi-am dorit să vizitez din nou România pentru studiile postuniversitare. În acea perioadă, un scriitor pe care îl citeam tot timpul și de la care m-am inspirat a fost profesorul coordonator, scriitorul, antropologul și criticul Ryuta Imafuku. El nu este un specialist cu privire la România, ci un antropolog și un Homme-de-Lettre cunoscut pentru etnografia poetică a Americilor și pentru critica literară și de artă. În Japonia, Imafuku a fost un susținător al „Creolism”-ului, un curent care a înflorit în anii 1990 în studiile culturale și în critica postcolonială și postmodernistă. Imafuku a descris spiritele vernaculare de rebeliune țesute în diverse regiuni de către oameni care au fost reduși la tăcere în umbra unor amintiri dureroase în procesul colonialismului și modernitații occidentale, adică exploatării violente a zonelor marginalizate de către imperii și state mari. Dinamică culturală se formează prin istorie dureroasă și amestecul de diverse elemente transcenzând granițele naționale și etnice. Imafuku a „cântat și susținut” o percepție poetică a lumii mai tolerantă, cu speranță, bazată pe întâlniri contingente, liberate – precum modelul oceanic mereu în mișcare, opus cadrului normativ și esențialist al principiilor continentale, precum națiunea, rasa sau granița. În cartea sa principală „Archipelago-Mundi” (2005), Imafuku a scris despre Andrei Codrescu, alături de Edouard Glissant – poetul-filozof din Martinica – și de poetul rus exilat Josif Brodsky, apoi Derek Walcott din Sfânta Lucia, poetul-filosof naturalist Henry David Throeau, sau poeta itinerantă prin cele două Americi, Elizabeth Bishop. În această lucrare, Codrescu e descris în rezonanță cu Lafcadio Hearn, cel originar de pe insula grecească Lafcada. După ce s-a inspirat din lumea celtică a Irlandei, Hearn a devenit scriitor itinerant care a trăit ca jurnalist în New Orleans (Statele Unite), Martinica (Marea Caraibelor) și apoi în Japonia. A fost un om cu o ureche unică, cu un suflet sensibil și un spirit ascuțit. În Japonia, s-a căsătorit cu o japoneză, și a adunat de la ea numeroase „basme” japoneze, pe care le-a compilat în „Kaidan” (povești cu fantome). Avea și numele japonez Koizumi Yakumo și a devenit un scriitor foarte cunoscut aici. Urmele lui Hearn sunt asemănătoare cu cele ale lui Codrescu. Amândoi îmbrățișează și iubesc sensibilitatea magică și mitică autohtonă din periferia Europei, și o combină cu sensibilitatea autohtonă din New Orleans, de la periferia Americii. Ei privesc profund o lume cu variată, multicoloră, multistratificată, în contrast cu societatea de consum, omogenizată. Iar Codrescu însuși îl apreciază pe Hearn, publicând nu demult o antologie de „Kaidan – Povești cu fantome”, cu o prefață scrisă de el însuși. Prin Imafuku și Hearn deci, am început să citesc operele lui Codrescu.
În Japonia, după anii ’90, au existat apeluri pentru o literatură a exilului și o literatură transnațională, literatură post-colonială, lăsând în urmă literatura națională și etnică esențialistă. Sub influența unor poeți-gânditori precum Ryuta Imafuku și Keijiro Suga, a fost introdusă o literatură a călătoriei, a exilului, care include pe „celălalt”, menținându-se o perspectivă mai pluralistă, mai fluidă, multi-stratificată, sofisticată. În această direcție au fost traduse și textele lui Andrei Codrescu. Deci punctul de plecare nu a fost literatura română, ci mai degrabă multiplele fațete ale literaturii mondiale – în care Codrescu și Baciu strălucesc. Interesul meu pentru Andrei Codrescu și Ștefan Baciu, s-a extins, eu fiind fascinat și de Emil Cioran, Mircea Eliade, Lucian Braga, Ion Minulescu, Tristan Tzara, Panait Istrati, Gherasim Luca, Paul Păun, Victor Valeriu Martinescu, Alexandru Paleologu, Gregory Kugler-Apunake, Max Blecher, Herta Müller și Paul Celan, printre alții.
Dar, mai presus de toate, aș vrea să subliniez că cel mai important element în această călătorie de cunoaștere a fost că am cunoscut-o și am fost învățat de profesoara Ruxandra Cesereanu. Ea mi-a făcut cunoștință cu Codrescu însuși, despre care voi vorbi mai târziu. M-a condus în mai multe excursii în frumoșii munți ai Transilvaniei, pe râurile și castelele medievale în ruină care împânzesc dealurile ca niște insule, în Delta Dunării, și am fost profund fascinat de estetica culturală a României. Apoi la o excursie în moștenirile negative ale dictaturii comuniste, cum ar fi Jilava, Pitești, Aiud și Sighetul Marmației. Am putut atinge și învăța despre greutatea istoriei României în secolul XX. Am fost învățați despre literatura de mărturii și credințe despre suferințele istorice, exemplificate de un Ion Sîrbu sau Nicolae Steinhardt.
Daniel IONIȚĂ: Andrei Codrescu, profesorul universitar, și mulți ani la rând prezentator la National Public Radio în Statele Unite ale Americii – este una din figurile importante ale culturii americane, dar și a diasporei românești. Dintre volumele lui, „The Poetry Lesson” (Lecția de Poezie) – a devenit „text de căpătâi” în curicula predării literaturii de limbă engleză și poezie americană în special. Codrescu este unul din poeții contemporani importanți atât în Statele Unite (apropiat al lui Alan Ginsberg, între alții) cât și în România (de unde a emigrat la 22 de ani). Ca destăinuire personală, am avut un foarte interesant dialog pe email, acum câțiva ani, cu profesorul Andrei Codrescu, având ocazia să-i cunosc în mod direct atât gândirea extrem de creativă, cât și personalitatea efervescentă. Mi-a acceptat cu generozitate oferta de a-l include cu două poeme în volumul „Romanian Poetry from its Origins to the Present”.
Cum ați ajuns la idea de a întocmi lucrarea dumneavoastră de masterat la Tokyo University for Foreign Studies, tocmai pe „tema” Andrei Codrescu? Care a fost scânteia, și cum a decurs acest demers academic?
Yoshiro SAKAMOTO: Da, sunt la unison cu dumneavoastră că profesorul Codrescu deține atât gândirea extrem de creativă, cât și personalitatea efervescentă. Povestea lui Andrei Codrescu este una foarte solicitantă. El poartă povara istoriei. Cu toate acestea, seriozitatea și rigoarea unei astfel de istorii este „nuanțată” dacă vreți printr-o abordare adesea jucăușă, amuzantă prin magia limbajului. Tragicomedia lui are puterea de a îmbunătăți viața. Incomparabil de jucăuș, plin de umor și de haz, satiric și amuzant, dar este pozitiv și plin de energie când îl citești. Cred că acesta este motivul pentru care am vrut să îi studiez operele. Împarte o bucurie fizică, o plăcere a corpului, mai degrabă decât o plăcere intelectuală. Mi-am scris teza de masterat sub titlul „O cosmologie a lui Trickster, poetul român din exil Andrei Codrescu”. Este o monografie inspirată de scrierea lui creativă de autobiografie, poezie, eseuri și criticii literare, discutând viața sa exprimată ca povestea cosmogenezei unui trickster ermetic.
Situația politică de după 11 Martie 2011 – Tsunami și dezastrul nuclear de la Fukushima – a fost fundalul pentru a o depune ca teză de masterat în 2013. După tsunami, la care au pierit zeci de mii de oameni, și după catastrofa nucleară, japonezii au petrecut o perioadă de timp deplângând acest dezastru al civilizației și încercând să recâștige un sentiment de venerație față de natură. Pentru o vreme, se părea că oamenii reflectau profund asupra civilizației lor industriale avansate bazate pe un capitalism și consumerism excesiv și se îndreptau către un mod de viață mai modest, care respectă relația dintre oameni și natură, influența naturii asupra omului. Cu toate acestea, în 2012, a fost ales cel de-al doilea cabinet al primului ministru Abe, de extremă dreaptă, care a consolidat controlul statului și a condus țara într-o direcție extrem de totalitară, distrugând acea reflecție a poporului față de catastrofa din 2011. Guvernul, în conveniență cu marele capital, cum ar fi industria grea și companiile energetice, și-a consolidat sprijinul popular prin stimularea unui naționalism exclusivist, ostil țărilor vecine, și a folosit aceasta ca pe un camuflaj pentru a impune politici totalitare similare dictaturii comuniste pe care spunea că o detestă.
Codrescu a avut câteva contribuții fascinante. Iată una: lumea crede că Primăvara Arabă a fost făcută de Facebook, dar nu a fost așa. La vremea respectivă, au existat chiar părinți care și-au botezat copiii „Facebook”, dar, de fapt, revoluția nu a fost cauzată de Facebook. Mai degrabă, spune el, absența Facebook a fost cea care a cauzat-o: când autoritățile au interzis Facebook și comunicarea online nu a mai fost posibilă, oamenii au ieșit în stradă. Din aceste nenumărate întâlniri fizice, susține Codrescu, s-a născut vârtejul revoluției.
În Japonia, spiritul critic a fost castrat, fie de informațiile unilaterale care inundă mass-media, fie de faptul că este monitorizat de Marele Anonim de pe Social Networking Service și de ochii altora necunoscuți. Există nenumărate opinii pe internet, dar aproximativ toate sunt similare. Ne-am întors la o societate de producție și consum în masă, iar informația este și ea supraprodusă și supraconsumată. În acest context, discursul critic nu mai are nicio putere. Această situație s-a numit „fascism slab” inert. Oamenii au senzația că își pierd mințile și simțurile fizice. Apa contaminată radioactivă este deversată în mare de la centrul nuclear. Pădurile, munții și râurile sunt distruse pentru a face loc unor trenuri rapide inutile. Asistența socială este redusă la limită. Acestea ar trebui să fie probleme majore, dar masele nu împărtășesc un sentiment de criză în sensul fizic, experiențial, real.
În această situație mi-am scris lucrarea de masterat despre Codrescu. Codrescu, fie că era vorba de regimurile totalitare ale comunismului din România, fie de imperialismul de consum excesiv al capitalismului avansat din SUA, a preluat discursul prescriptiv al ordinii existente și l-a reconvertit cu umor, satiră și jocuri de cuvinte, strecurându-se printre mecanismele puterii și țesându-și propria sferă de viață autonomă. Ordinea cotidiană, plată și prescrisă a vieții de zi cu zi a fost rezultatul unui proces de „autodeterminare”. Ordinea vieții cotidiene este plină de diverse mașinațiuni ale bioputerii. Dislocând și blocând discursurile care ne forțează să ne conformăm realității dominante impuse de ordine și, prin goluri, invitând anarhia în viață. Dinspre „afară”, se generează un timp cosmologic mai colorat al vieții și al morții. Este imposibil să vedem universul de clovni al lui Codrescu ca pe un sistem unificat, cu principii coerente. Codrescu este în mare măsură Dada. Dada te eliberează de sistemul care te fixează între paranteze. Codrescu este și el o paranteză. Dar este o paranteză care nu poate fi închisă niciodată; mai mult, este o liniuță fără punct final. El este prezent-continuu la limită, dezvoltând o mișcare dinamică ce nu poate fi redusă la un sistem static. Hermes, clovnul, este simbolul. El este divinitatea care se strecoară prin orice putere, dar este și zeul călătoriei, zeul care duce în lumea subterană. Născut printre dărâmăturile celui de-al Doilea Război Mondial, Codrescu a părăsit România închisă în totalitarism și a călătorit prin Italia, s-a alăturat beatnicilor americani, a itinerat prin SUA și a ajuns la New Orleans, un oraș festiv în care morții dansează și iubesc. Văzând orașul scufundat de uraganul Katrina, asistând la amploarea timpului naturii și sătul de doctrina de șoc a guvernului american, a părăsit iubitul său New Orleans. În peșterile de calcar din Ozark, Arkansas, s-a scufundat în gânduri contemplative cu timpul pietrelor, care sunt pline de etern.
L-am ales pe Codrescu ca temă pentru teza mea de masterat pentru că, pe fondul unui sentiment de criză a contextului politic japonez și a de-corporalizării subiectului prin tehnologia digitală. Am citit trei cărți ale lui: „Dispariția Exteriorului”, Un Ghid de DADA Postumană: „Tzara și Lenin joacă șah”, și „Biblio Death”. Ultima este o autobiografie șocantă, care povestește propriul său itinerar în paralel cu dezvoltarea tehnologiilor de arhivare a scrisului, de la caiete la mașini de scris, computere, dischete, USB și cloud. Este o autobiografie despre autobiografiile sale, un portret performativ al procesului prin care arhiva propriei vieți își pierde materialitatea și fizicalitatea în progresul tehnologiei digitale. Codrescu apără materialitatea, corporalitatea, și originalitatea experienței care se pierde pe măsură ce totul este arhivat în cloud și în alte spații virtuale. Există experiențe unice care nu pot fi arhivate de tehnologia de reproducere digitală. Aceasta este o poezie. Jacques Derrida urmărește „Boala Arhivei” care a permis omenirii să facă “istorie”. Istoria ca o inchiziție a puterii. Codrescu este un Arlecchino care pășește pe o funie strâmtă peste granițe, un Trickster care răstoarnă ‘universul închis, monolitic’ al unei astfel de istorii și îl readuce la suprafață într-un univers mai ‘deschis, multistratificat, polifonic’, experiența povestirilor profund umane.
Asta e ceea ce am încercat să prezint în teza mea de masterat. A fost, de asemenea, un răspuns la conservatorizarea rapidă a Japoniei și la natura necritică a tehnologiei digitale pentru mase. Am încercat să reproduc în japoneză diferitele variante ale „Autobiografiei fără sfârșit” (cum o numește Ioana Luca) a lui Codrescu și să retrăiesc experiența fizică a acesteia ca „poezie”.
(VA URMA)
—————
A consemnat,
Daniel IONIȚĂ
Kyoto-Sydney
Martie 2024
