FRAGMENT DIN CARTEA ”DIVINOPOLIS, ” editura Siono
La început, uram literele. Eram forţat să citesc în fiecare seară dintr-o carte neagră şi foarte groasă, plină de poveşti înspăimântătoare, sângeroase. Când mă toropea oboseala, bunica mă lua în braţe să mă ducă la casa îndepărtată, cea rece şi întunecată. În timp ce mergeam teleghidaţi spre ea, oamenii ne dădeau bineţe şi ne făceau urări sincere, dar, după ce treceam de ei, se transformau în găini, capre, câini sau oi. Acolo, ne aşteptau, în tablouri foarte mici, toate rudele noastre care nu ne mai vizitaseră de mult. În curte, mulţi copii necunoscuţi fumau pe ascuns ierburi puternic mirositoare şi loveau zgomotos o mică băşică nevinovată.
Turlele roşii şi strâmbe se aplecau ameninţătoare asupra noastră, aşa că în mintea mea fugeam mereu de acolo să mă ascund în fotografii. Înainte de a intra, am trecut de mai multe ori prin faţa porţilor atât de înalte că nu se terminau decât undeva în cer. Ezitam să păşesc dincolo. Uşa casei groazei era mică, astfel încât bunica era silită să facă o mică plecăciune pentru a intra. Pereţii erau atât de groşi încât dacă treceai de ei făceai pasul de la zi la noapte, de la viaţă la neant, de la comunitatea noastră la Cealaltă Lume. Când mă gândeam la ea, îi spuneam Casa Nopţii. Acolo părea că soarele nu răsare niciodată. Podeaua îmi dădea senzaţia tot a unui fel de perete rece şi colorat kitschos, iar tavanul plângea într-una şi nimeni nu-l auzea. În timp ce avansam spre mijlocul clădirii, statuile desenate pe pereţi se dezlipeau şi făceau diverse semne caraghioase către mine.
Mă regăseam cu toţi copiii în casa întunecată şi rece, obligaţi să ne strecurăm printre picioarele scurte şi groase ale meselor. Înăuntru, oamenii se ghemuiau în poziţie de prunc şi se legau unii de alţii cu o panglică invizibilă. Nu vorbeau, doar ochii li se topeau cu o flacără gălbuie. Uniţi de acea panglică, au format la final o coloană trasă de o forţă nevăzută spre o cameră unde au dispărut toţi. De acolo au ieşit câţiva bărbaţi negri, cu feţe de ceară, în rochii lungi, lăsând o dâră de fum în urma lor. Am ţipat şi am fugit afară unde mă aştepta bunica strălucind în umbra castanilor bătrâni.
Când am ieşit, toţi oamenii stăteau în copaci şi cântau. În mână aveam o bucată de pâine care, până acasă, s-a făcut tot mai mare, tot mai grea. Când treceam pe sub umbra unui arbust, mi se schimba culoarea pielii, ba era roşie, ba albastră sau verde. Copiii văruiau acum casele, aşa că tot drumul mirosea a alb, iar dintre crăpăturile zidurilor scoteau capetele zmei albi. Clădirile, atât de apropiate, păreau a se ţine una pe alta în braţe. Până am ajuns noi acasă, s-a terminat toată lumina.
Mă simţeam în siguranţă stând în acest colţ al lumii. Făceam baie într-un vapor de lemn şi mă săpuneam cu bucăţile de soare care cădeau prin crăpăturile gratiilor de brad ale gardului. Mă puneau apoi pe un pat de ierburi parfumate. Ştiau că o să adorm instantaneu, anesteziat. Eu, însă, doar mă prefăceam. Abia aşteptam să-i păcălesc ca să mă strecor în camera fără ferestre şi să citesc din cărţile uscate, atârnate acolo pe frânghie. Mă preocupa de o vreme un singur lucru, cititul. Citeam orice, revistele uscate, găsite în pod, ziarele în care împătureau mâncarea cu care mergeau la lucrul câmpului sau lista de eroi de pe mausoleul ultimelor războaie. Aşa treceam dintr-un univers paralel în altul, aflam că există multe alte lumi în afara celei cunoscute. Podul casei se transformase în universul lucrurilor inutile, al jucăriilor stricate şi al obiectelor fără sens. Coboram doar când primeam alerte cu miros de turtă coaptă pe plită, de puricei prăjiţi în untură, de lapte fiert în coajă de mămăligă sau de păsat, mâncărurile mele preferate.
Acum eram un copil căruia îi străluceau ochii mai tare decât soarele. Mă transformam în ce citeam. De fapt nu citeam cărţile. Eu vorbeam cu ele. Erau fiinţe vii, aveau voce, sentimente. Mă născusem cunoscând deja limbajul cărţilor.
Într-o zi am văzut pe stradă un meşter cioplitor, tras cu forţă de o mulţime de morişti de lemn. L-am oprit la noi la poartă şi i-am strigat:
– Dă-mi şi mie una, iar el mi-a oferit-o pe cea mai colorată.
Aşa am putut să zbor şi eu cu ea o vară întreagă.
La poartă a bătut şi un copil ce ducea soarele în braţe. Am plecat cu el să-mi arate de unde vine apa, ceea ce femeile cu găleţi pline nu voiseră să-mi spună. Nu am ajuns niciodată. L-am căutat pe negustor cu privirea şi a doua zi, dar nu a mai trecut pe uliţă. Am aflat, mai târziu, de la alţi copii, că vine dintr-o aşezare de nomazi, stabilită de câteva zile în capătul satului.
Bunicul mi-a spus chiar că şatra lor venea în fiecare vară şi se oprea în valea dintre pădure şi pârâu. Îşi făceau acolo o tabără în toată regula.
– Cum ajung la ei, bunule? l-am întrebat într-o seară, pentru că mă stăpânea o curiozitate tot mai arzătoare.
M-a îndrumat să mă duc tot pe direcţia de unde fumul se ridică în continuu. Fiind aproape vară, dintr-un singur loc urca un nor de vălătuci coloraţi. Era ca un semnal ce mă chema insistent într-acolo. Am ajuns pe malul înalt ce proteja satul ca o redută şi am privit în jos, spre apă. Într-adevăr, acolo era un adevărat târg plin de viaţă, de oameni de toate felurile şi de o mulţime de animale. Mi-a atras atenţia grupul de copii, pentru că ei creau cea mai mare forfotă. Instinctual, m-am îndreptat către princhindeii zglobii, dornic şi eu de joacă. Aveau o mulţime de jucării ce mă tentau, morişti, mici căruţe cu o roată, marionete pe picioroange, măşti colorate şi fioroase, zmeie şi multe altele.
La un moment dat, după ce m-au remarcat, s-au oprit într-un cerc cu mine în mijloc. Mă priveau într-un fel pe care l-am crezut ameninţător. Una dintre fetiţe s-a apropiat de mine.
– Tu cine eşti, frumuşelule?
– Anan, am răspuns timorat şi m-am dat precaut un pas înapoi.
– Ce nume ciudat! a zâmbit ea, iar ceilalţi au izbucnit într-un râs zgomotos.
Apoi, m-a luat de mână, iar toţi băieţii şi toate fetele şi-au continuat joaca ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
– Pe mine mă cheamă Justina, pe mama, Paraschiva, iar pe tata, Laţcu, şi este geambaş. Nu o să ţi-i numesc pe toţi fraţii mei că ne-ar prinde dimineaţa.
Zâmbetul ei m-a inundat cu o fericire pe care nu o înţelegeam. Era cam de aceeaşi înălţime şi vârstă cu mine, adică nouă ani. Părul bogat se despărţea pe spate în două spice împletite, legate cu fundiţe colorate. Ochii ei mă străpungeau ca două lasere verzi.
– Hai să-ţi prezint întreaga noastră şatră. Te văd tare curios. După aceea, sper să prinzi curaj, să-mi povesteşti ceva despre tine, că doar nu eşti mut, precum dai semne.
Aşa am descoperit cu fascinaţie un întreg univers desfăşurat într-un spaţiu relativ limitat.
– Uite, Anan! Toate căruţele sunt aşezate ca o potcoavă cu deschiderea spre apă.
Mie îmi părea a fi o cetate ale cărei ziduri formau o graniţă între o lume şi alta.
– Focul din centrul acestui cerc nu se stinge niciodată. Părinţii mei sunt un fel de bulibaşi ai taberei. Paraschivei i se spune şi mama focului, pentru că ea răspunde ca acesta să ardă în permanenţă. Tatăl meu trăieşte la un loc cu caii, îi hrăneşte, îi îngrijeşte, îi vinde la târguri sau îi taie când e nevoie de carne pentru mâncare.
– Văd că sunt mai multe vetre pentru focuri. Pentru ce aveţi nevoie de atâtea? am întrebat, uimit de agitaţia permanentă din jurul lor.
– Pentru că tot ceea ce facem are legătură cu puterea acestor flăcări. Tata a reuşit să adune la un loc meşteri cu diverse deprinderi. Uite, la focul ăsta mare lucrează fierarii şi potcovarii. Alături, spoitorii cositoresc vasele de aramă. Mai încolo, la o vatră mică, înteţită de câteva foale, zlătarii transformă aurul în bijuterii dorite de doamnele de la oraş. La cuptorul acela uriaş, gaborii coc cărămizi şi teracote.
– Dar în cortul ăsta plin de rumeguş ce se întâmplă?
– Ah, aici, câţiva rudari confecționează obiecte din lemn, jucării, vase, tacâmuri, şindrile, dar şi piese de schimb pentru căruţe.
Pe nişte prăjini lungi, înfipte bine în pământ, atârnau tot felul de zdrenţe colorate şi scoarţe groase, fixate în piroane solide, formând alte câteva corturi. Printre ele treceau nestingerite o mulţime de animale, ba câte un catâr rătăcit, ba câte o oaie ţigaie sau un câine zdrenţuros. De fiecare cort atârnau tot felul de tigăi şi oale. Aerul era împrospătat de mirosul de fân proaspăt cosit.
– În astea cine lucrează? am continuat să iscodesc.
– Of, nici nu mai ştiu. Probabil, căldărari, lingurari, lăieşi şi alţi vătraşi. Vrei să mănânci cu noi? Tocmai au gătit femeile o tocană de carne şi grăsime.
Adevărul e că în aer plutea un miros care îmi stârnea senzaţia de foame. Am primit de la una dintre gospodine o strachină de lut cu o porţie uriaşă, o bucată din turta de mălai coaptă pe plită şi o lingură de lemn. O alta mi-a întins pe jos o rogojină nouă pe care să mă aşez.
– Nu cred că am mâncat vreodată ceva cu mai multă poftă, am îngânat eu satisfăcut, unsuros pe toată faţa de la sosul delicios.
După ce am lins tot, Justina mi-a propus o nouă provocare.
– Vrei să-ţi afli viitorul? Hai să te duc la ghicitoarea nostră.
Ideea mi-a stimulat şi mai mult curiozitatea. Am ajuns la atelajele şamanilor. Sub unul dintre coviltire, cineva făcea ritualuri pentru readucerea sufletului rătăcitor al unui bolnav, iar alături, un altul făcea incantaţii pentru alungarea spiritelor rele, dăunătoare, din comunitate. Un fum parfumat îi învăluia misterios. Mi-a atras atenţia un alt coviltir, intens colorat şi pictat cu o mulţime de simboluri.
– Aici este ghicitoarea, prezicătoarea, m-a lămurit Justina.
Ne-a primit cu braţele deschise.
– Vă aşteptam, dragilor!
Era înconjurată de o mulţime de obiecte sclipicioase. În mijlocul lor părea bătrână cât un secol. De cum am intrat, s-a făcut o linişte deplină. Toată zarva de afară s-a topit. Avea în faţă o piramidă străvezie din care ţăşneau imagini nebănuite.
– Acesta este Arborele Cosmic. El îmi arată viitorul. Mai întâi, arată-mi palma, apoi, o să-ţi dau şi în ghioc.
Eu parcă intrasem în transă.
– Te văd călătorind între mai multe lumi. Va trebui să-ţi fac şi un descântec. Pari deocheat, frumosule!
A scos câteva pene pe care mi le-a fluturat în faţa ochilor într-un ritm hipnotic.
– Văd multe semne pe care le vei încrusta în viitor pe bucăţi subţiri şi albe de lemn. Într-unele dintre ele o recunosc pe Justina.
Atât am reţinut din ce mi-a spus. Adormisem.
Seara, când m-am trezit, i-am găsit pe toţi adunaţi în jurul focurilor. Bărbaţii îşi aprinseseră ţigările groase, răsucite de ei înşişi din frunze uscate de tutun amestecate cu fâşii de cânepă şi alte ierburi. Mustăţile lor luceau în întuneric ca nişte cuţite. Lăutarii porniseră a cânta melodii duioase sau sprinţare, iar femeile îşi învârteau fustele lungi şi frumos colorate, într-un dans incitant şi fantezist, sporit de clinchetul salbelor de aur ce străluceau mai tare decât stelele de pe cer. Aveau flori proaspete în păr şi din când în când aruncau în foc ierburi vrăjite. Ochii le străluceau ca nişte tăciuni. Fumul se ridica fericit până la stele.
Aşa am petrecut aproape zi de zi din acea vară, până într-o dimineaţă când nechezatul cailor mi s-a părut neobişnuit de puternic. Am fugit până acolo să văd ce se întâmplă. Era agitaţie ca niciodată. Pe Justina am găsit-o strângându-şi bulendrele şi acareturile ca toţi ceilalţi şătrari. Mi s-a părut tristă. Venise vremea să plece.
Am îmbrăţişat-o pentru prima oară. Simţeam că nu o s-o mai văd vreodată. De pe mal, am privit spre convoiul de căruţe până dâra de praf s-a stins sub linia orizontului, lăsând în urmă un cer ca o broderie în culori.
Ţin minte că, de atunci, mă simţeam nevoit să pun un nume obiectelor, nume de oameni, aşa cum alţi copii numeau jucăriile. Când eram mic, visam să fiu uriaş, unul cu multe puteri. Sau măcar vrăjitor. De atunci aveam, însă, o putere fantastică. Era suficient să scriu despre ceva şi acea poveste se înfăptuia. Toate mi se împlineau când plecam în cursele mele lungi cu căluţul de lemn. Totuşi, aveam o memorie atât de scurtă, încât uitam ce se petrecea chiar înainte de a avea loc.
Deasupra mea se înălţa în dimineaţa aceea statuia ameninţătoare a Hoţului. Inima mi-a îngheţat şi a crăpat, cu o mică explozie.
– Trezeşte-te, trezeşte-te!
Am mijit un pic ochii şi am văzut umbra cum se lăţea terifiantă deasupra mea. Nu-mi aminteam niciodată că adormeam înconjurat de lucruri şi asta mă surprindea în fiecare dimineaţă.
Afară bătea vântul, iar casele se loveau unele de altele.
– Hai, dragul meu, trezeşte-te, trebuie să mergi la şcoală!
Abia atunci am auzit glasul şoptit al bunică-mii. Aşa am căzut cu zgomot în mine de pe tavanul unde mă lipisem speriat, contopit cu varul de pe el.
– Hai, scoală-te, este târziu!
Geamurile clănţăneau şi şuierau, iar viscolul se furişa prin crăpăturile nebănuite ale casei. Iarna se lăsase ca un linţoliu peste oraş.
Mă îmbrăcam de parcă eram telecomandat, o făceam fără să deschid ochii. Savuram în gând pacheţelul pe care îl voi primi, ca o compensaţie pentru această corvoadă. Favoritele mele erau sărăţelele cu caşcaval înmuiate în ciocolată. Când am ajuns în clasă, era însă aşa de cald că m-am topit imediat, lăsând pe podea o pată pământie. Era tot vară. Razele de soare forţau storurile de la geamuri atât de tare încât acestea păreau să cedeze în orice moment.
Am deschis uşa şi din interior m-a întâmpinat un curcubeu.
– Este duminică, aşa că lumea se va încălzi foarte mult.
Aşa mi-a spus Învăţătoarea.
În acea zi a intrat în clasă un uriaş. Lovea cu capul tavanul, iar vocea lui şoptită făcea pereţii şi podeaua să vibreze. Când l-a prezentat, învăţătoarea i-a dat un nume ciudat.
– Dragilor, vă recomand, Poetul!
El ne-a spus:
– Haideţi să deschidem cărţile şi caietele! dar acestea au zburat imediat pe deasupra noastră.
Aveau aripi, ca orice pasăre. La final, şi el s-a ridicat ca un balon plin de aer. Doar ochii i-au rămas, să vegheze liniştea.
Aerul se înfierbântase atât de mult încât puful insectelor se aprindea instantaneu. La fel şi penele păsărilor. Astfel că ele mai zburau doar noaptea. Tot oraşul fierbea, chiar dacă imediat cum se lăsa întunericul ploua intens până dimineaţă. Oamenii trăiau ascunşi de soare, în bordeie, sub o pătură groasă de pământ cenuşiu, un pământ ce devenise o pudră densă. Aceasta se lichefia noaptea, iar ziua crăpa, prăjită de căldură. În curând, din şcoală ieşeam altul, eram eliberat, cu totul diferit de cel de dinainte, înghiţit în prima zi de băncile de lemn veşted.
Munca mea de descoperitor a început într-o mică grădină din Arhaicuneşti. Magia acelei zile crescuse febra fiecărei plante pe care o cultivasem. Frunzele lor erau din oţeluri tăioase. Pe sub pământul mănos creşteau deşerturi peste deşerturi. Nu mă puteam obişnui cu prea marea grabă a lumii. Nimeni nu-mi vorbea, doar cărţile îmi spuneau câte ceva. Aşa am descoperit acele poveşti care erau mai adevărate decât realitatea.
Din cărţi deprinsesem abilitatea de a merge pe ziduri, de aceea femeile şi bărbaţii se uitau la mine ca la un ciudat. În ziua aceea, în care nu mai vedeam altceva decât ochii negri, pătrunzători, ai fetiţei care apăruse prima oară la noi în clasă, am înţeles că se schimbase ceva definitiv cu mine. Venise din satul vecin, din Pocinoaga.
Lumina ei nu părea să se sfârşească nicăieri. În loc de inimă, în piept mi se zbătea o flacără. Mă uitam la ea ca printr-o prismă care transformă lumina în curcubeu. Era de ajuns să cred că mă ia în braţe în gândul ei şi puful de pe pielea mea se transforma în frunze şi flori. Simţeam că şi universul meu se dilată. Trecuse doar un minut de când o văzusem, dar parcă se scursese o oră. Timpul meu alerga. Lumea se deforma în jurul meu, în timp ce simţurile mele înregistrau o limbă necunoscută.
În acea zi, a venit lângă mine şi mi-a şoptit:
– S-a demonstrat, prin experimente, că oamenii nu pot supravieţui într-o linişte absolută.
– Dar eu aud totul cu urechile mele uriaşe, parabolice, am îngăimat, roşind.
Cuvintele ei răspândeau în aer un jar încins.
– Îndrăzneşte să fii tu! mi-a mai spus ea, dar vorbele veneau din toate direcţiile şi nu mai ştiam unde să o caut.
Părul mi se întindea ca nişte liane şi eram de acum pretutindeni.
Fără să ştiu, copilăria mea se termina şi acum mă grăbeam către un tărâm necunoscut. Voi rămâne, totuşi, un copil în toate trupurile mele de matur pe care le voi purta de acum înainte.
Atunci am fugit de acasă.
Pentru prima oară.
